Front matter (continued 3)

…………………………………….

Intre ziduri, printre arbori ce se scutura de floare, Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare! Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amortita li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate, Caci in propria-ne lume ea deschide poarta-ntrarii Si ridica mii de umbre dupa stinsul lumanarii… Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara, Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara! Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate, Cand plutesi pe miscatoarea marilor singuratate, Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!

SCRISOAREA II

De ce pana mea ramane in cerneala, ma intrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, ingramadite intre galbenele file, Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile? Daca tu stiai problema astei vieti cu care lupt, Ai vedea ca am cuvinte pana chiar sa o fi rupt, Caci intreb, la ce-am incepe sa-ncercam in lupta dreapta A turna in forma noua limba veche si-nteleapta? Acea tainica simtire, care doarme-n a ta harfa, In cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfa, Cand cu sete cauti forma ce sa poata sa te-ncapa, Sa le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apa? Insa tu imi vei raspunde ca e bine ca in lume Prin frumoasa stihuire sa patrunza al meu nume, Sa-mi atrag luare-aminte a barbatilor din tara, Sa-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunaoara, Si dezgustul meu din suflet sa-l impac prin a mea minte. - Dragul meu, cararea asta s-a batut de mai nainte; Noi avem in veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearca prin poeme sa devie cumularzi, Inchinand ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sunt cantati in cafenele si fac zgomot in saloane; Iar cararile vietii fiind grele si inguste, Ei incearca sa le treaca prin protectie de fuste, Dedicand brosuri la dame a caror barbati ei spera C-ajungand candva ministri le-a deschide cariera. -

De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sa scriu? Oare glorie sa fie a vorbi intr-un pustiu? Azi, cand patimilor proprii muritorii toti sunt robi, Gloria-i inchipuirea ce o mie de neghiobi Idolului lor inchina, numind mare pe-un pitic Ce-o besica e de spuma intr-un secol de nimic.

Incorda-voi a mea lira sa cant dragostea? Un lant Ce se-mparte cu fratie intre doi si trei amanti. Ce? Sa-ngani pe coarda dulce, ca de voie te-ai adaos La cel cor ce-n opereta e condus de Menelaos? Azi adeseori femeia, ca si lumea, e o scoala, Unde-nveti numai durere, injosire si spoiala; La aceste acad?mii de stiinti a zanei Vineri Tot mai des se perindeaza si din tineri in mai tineri, Tu le vezi primind elevii cei imberbi in a lor clas, Pana cand din scoala toata o ruina a ramas.

Vai! tot mai gandesti la anii cand visam in acad?mii, Ascultand pe vechii dascali carpocind la haina vremii, Ale clipelor cadavre din volume stand s-adune Si-n a lucrurilor peteci cautand intelepciune? Cu murmurele lor blande, un izvor de horum-harum, Castigand cu clipoceala nervum rerum gerendarum; Cu evlavie adanca ne-nvarteau al mintii scripet, Leganand cand o planeta, cand pe-un rege din Egipet.

Parca-l vad pe astronomul cu al negurii repaos, Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Si cum neagra vecinicie ne-o intinde si ne-nvata Ca epocele se-nsira ca margelele pe ata. Atunci lumea-n capatana se-nvartea ca o morisca, De simteam, ca Galilei, ca com?dia se misca. -

Ametiti de limbe moarte, de planeti, de colbul scolii, Confundam pe bietul dascal cu un crai mancat de molii Si privind painjenisul din tavan, de pe pilastri, Ascultam pe craiul Ramses si visam la ochi albastri Si pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pilda Catre vreo trandafirie si salbatica Clotilda. Imi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. Scartiirea de condeie dadea farmec astei linisti, Vedeam valuri verzi de grane, undoiarea unei inisti, Capul greu cadea pe banca, pareau toate-n infinit; Cand suna, stiam ca Ramses trebuia sa fi murit.

Atunci lumea cea gandita pentru noi avea fiinta, Si, din contra, cea aievea ne parea cu neputinta. Azi abia vedem ce stearpa si ce aspra cale este Cea ce poate sa convie unei inime oneste; Iar in lumea cea comuna a visa e un pericul, Caci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul.

Si de-aceea de-azi-nainte poti sa nu ma mai intrebi De ce ritmul nu m-abate cu ispita de la trebi, De ce dorm ingramadite intre galbenele file Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile… De-oi urma sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda. Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura, Laudele lor desigur m-ar mahni peste masura.

SCRISOAREA III

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba, Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba, La pamant dormea tinandu-si capatai mana cea dreapta; Dara ochiu-nchis afara, inlauntru se desteapta. Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara Si s-apropie de dansul preschimbata in fecioara. Inflorea cararea ca de pasul blandei primaveri; Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri; Codrii se infioreaza de atata frumusete, Apele-ncretesc in tremur straveziile lor fete, Pulbere de diamante cade fina ca o bura, Scanteind plutea prin aer si pe toate din natura Si prin mandra fermecare sun-o muzica de soapte, Iar pe ceruri se inalta curcubeele de noapte… Ea, sezand cu el alaturi, mana fina i-o intinde, Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde: - Las? sa leg a mea viata de a ta… In bratu-mi vino, Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o… Scris in cartea vietii este si de veacuri si de stele Eu sa fiu a ta stapana, tu stapan vietii mele.

Si cum o privea sultanul, ea se-ntuneca… dispare; Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare, Care creste intr-o clipa ca in veacuri, mereu creste, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste; Umbra lui cea uriasa orizonul il cuprinde Si sub dansul universul intr-o umbra se intinde; Iar in patru parti a lumii vede siruri muntii mari, Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari; Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrana - Umbra arborelui falnic peste toate e stapana. Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri Si corabiile negre leganandu-se pe rauri, Valurile verzi de graie leganandu-se pe lanuri, Marile tarmuitoare si cetati langa limanuri, Toate se intind nainte-i… ca pe-un urias covor, Vede tara langa tara si popor langa popor - Ca prin neguri alburie se strevad si se prefac In intinsa-mparatie sub o umbra de copac.

Vulturii porniti la ceruri pan? la ramuri nu ajung; Dar un vant de biruinta se porneste indelung Si loveste randuri, randuri in frunzisul sunator, Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori, Zgomotul crestea ca marea turburata si inalta, Urlete de batalie s-alungau dupaolalta, Insa frunzele-ascutite se indoaie dupa vant Si deasupra Romei noua se inclina la pamant.

Se cutremura sultanul… se desteapta… si pe cer Vede luna cum pluteste peste plaiul Eschiser. Si priveste trist la casa seihului Edebali; Dupa gratii de fereastra o copila el zari Ce-i zambeste, mladioasa ca o creanga de alun; E a seihului copila, e frumoasa Malcatun. Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet, Ca pe-o clipa se-naltase chiar in rai la Mohamet, Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste, Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste.

Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste, An cu an imparatia tot mai larga se sporeste, Iara flamura cea verde se inalta an cu an, Neam cu neam urmandu-i zborul si sultan dupa sultan. Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid… Pan-in Dunare ajunge furtunosul Baiazid… La un semn, un tarm de altul, legand vas de vas, se leaga Si in sunet de fanfare trece oastea lui intreaga; Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii Vin de-ntuneca pamantul la Rovine in campii; Raspandindu-se in roiuri, intind corturile mari… Numa-n zarea departata suna codrul de stejari.

Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n varf de bat. Baiazid, privind la dansul, il intreaba cu dispret: - Ce vrei tu? - Noi? Buna pace! Si, de n-o fi cu banat, Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul imparat.

La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port. - Tu esti Mircea? - Da-mparate! - Am venit sa mi te-nchini. De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini. - Orice gand ai, imparate, si oricum vei fi sosit, Cat suntem inca pe pace, eu iti zic: Bine-ai venit! Despre partea inchinarii insa, doamne, sa ne ierti; Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi, Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe-acuma a ta cale, Sa ne dai un semn si noua de mila mariei-tale… De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris si pentru noi, Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.

- Cum? Cand lumea mi-e deschisa, a privi gandesti ca pot Ca intreg Aliotmanul sa se-mpiedece de-un ciot? O, tu nici visezi, batrane, cati in cale mi s-au pus! Toata floarea cea vestita a intregului Apus, Tot ce sta in umbra crucii, imparati si regi s-aduna Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna. S-a-mbracat in zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care In turbarea-i furtunoasa a cuprins pamant si mare. N-au avut decat cu ochiul ori cu mana semn a face, Si Apusul isi impinse toate neamurile-ncoace; Pentru-a crucii biruinta se miscara rauri-rauri, Ori din codri rascolite, ori starnite din pustiuri; Zguduind din pace-adanca ale lumii inceputuri, Innegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se miscau ingrozitoare ca paduri de lanci si sabii, Tremura inspaimantata marea de-ale lor corabii!… La Nicopole vazut-ai cate tabere s-au strans Ca sa steie inainte-mi ca si zidul neinvins. Cand vazui a lor multime, cata frunza, cata iarba, Cu o ura nempacata mi-am soptit atunci in barba, Am jurat ca peste dansii sa trec falnic, fara pas, Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas… Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedic de-un mosneag? - De-un mosneag, da, imparate, caci mosneagul ce privesti Nu e om de rand, el este domnul Tarii Romanesti. Eu nu ti-as dori vrodata sa ajungi sa ne cunosti, Nici ca Dunarea sa-nece spumegand a tale osti. Dupa vremuri multi venira, incepand cu acel oaspe, Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu a lui Istaspe; Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod; Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamant si apa - Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimant, Cum venira, se facura toti o apa s-un pamant. Te falesti ca inainte-ti rasturnat-ai valvartej Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji? Tu te lauzi ca Apusul inainte ti s-a pus?… Ce-i mana pe ei in lupta, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau sa-i smulga de pe fruntea ta de fier, A credintii biruinta cata orice cavaler. Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul… Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este, Dusmanit vei fi de toate, fara-a prinde chiar de veste; N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

Si abia pleca batranul… Ce mai freamat, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa; Calaretii implu campul si roiesc dupa un semn Si in caii lor salbatici bat cu scarile de lemn, Pe copite iau in fuga fata negrului pamant, Lanci scanteie lungi in soare, arcuri se intind in vant, Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecandu-l, vin sageti de pretutindeni, Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie… Urla campul si de tropot si de strigat de bataie. In zadar striga-mparatul ca si leul in turbare, Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare; In zadar flamura verde o ridica inspre oaste, Caci cuprinsa-i de pieire si in fata si in coaste, Caci se clatina rarite siruri lungi de batalie; Cad asabii ca si palcuri risipite pe campie, In genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna, Cand sagetile in valuri, care suiera, se toarna Si, lovind in fata,-n spate, ca si crivatul si gerul, Pe pamant lor li se pare ca se naruie tot cerul… Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calca totul in picioare; Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti, Printre cetele pagane trec rupandu-si large uliti; Risipite se-mprastie a dusmanilor siraguri, Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri, Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata - Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata. Acea grindin-otelita inspre Dunare o mana, Iar in urma lor se-ntinde falnic armia romana.

Pe cand oastea se aseaza, iata soarele apune, Voind crestetele nalte ale tarii sa-ncunune Cu un nimb de biruinta; fulger lung incremenit Margineste muntii negri in intregul asfintit, Pan? ce izvorasc din veacuri stele una cate una Si din neguri, dintre codri, tremurand s-arata luna: Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn. Langa cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn Sta zambind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S-o trimita dragei sale, de la Arges mai departe:

"De din vale de Rovine Graim, Doamna, catre Tine, Nu din gura, ci din carte, Ca ne esti asa departe. Te-am ruga, mari, ruga Sa-mi trimiti prin cineva Ce-i mai mandru-n valea Ta: Codrul cu poienele, Ochii cu sprancenele; Ca si eu trimite-voi Ce-i mai mandru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul si cu ramurile, Coiful nalt cu penele, Ochii cu sprancenele. Si sa stii ca-s sanatos, Ca, multamind lui Cristos, Te sarut, Doamna, frumos".

………………………………….

De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii; Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii… In izvoadele batrane pe eroi mai pot sa caut; Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut Poti sa-ntampini patriotii ce-au venit de-atunci incolo? Inaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti, Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset, Si cu voi drapandu-si nula, va citeaza toti nerozii, Mestecand veacul de aur in noroiul greu al prozii. Ramaneti in umbra sfanta, Basarabi si voi Musatini, Descalecatori de tara, datatori de legi si datini, Ce cu plugul si cu spada ati intins mosia voastra De la munte pan? la mare si la Dunarea albastra.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer? N-o sa aflu intr-ai nostri vre un falnic juvaer? Au la Sybaris nu suntem langa capistea spoielii? Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii, N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti In aplauzele grele a canaliei de uliti, Panglicari in ale tarii, care joaca ca pe funii, Masti cu toate de renume din comedia minciunii? Au de patrie, virtute nu vorbeste liberalul, De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul? Nici visezi ca inainte-ti sta un stalp de cafenele, Ce isi rade de-aste vorbe inganandu-le pe ele. Vezi colo pe uriciunea fara suflet, fara cuget, Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget, Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri, La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri; Toti pe buze-avand virtute, iar in ei moneda calpa, Quintesenta de mizerii de la crestet pana-n talpa. Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca, Isi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca… Dintr-acestia tara noastra isi alege astazi solii! Oameni vrednici ca sa saza in zidirea sfintei Golii, In camesi cu maneci lunge si pe capete scufie, Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte, Unde spumega desfraul in miscari si in cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca in strane, sed pe locuri Si aplauda frenetic schime, cantece si jocuri… Si apoi in sfatul tarii se adun sa se admire Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire; Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian! Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi Sa ajung-a fi stapana si pe tara si pe noi! Tot ce-n tarile vecine e smintit si starpitura, Tot ce-i insemnat cu pata putrejunii de natura, Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii, Toti se scursera aicea si formeaza patriotii, Incat fonfii si flecarii, gagautii si gusatii, Balbaiti cu gura stramba sunt stapanii astei natii!

Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni! I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni! Si aceasta ciuma-n lume si aceste creaturi Nici rusine n-au sa ieie in smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara, Indraznesc ca sa rosteasca pan? si numele tau… tara!

La Paris, in lupanare de cinismu si de lene, Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene, Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos… Ce a scos din voi Apusul, cand nimic nu e de scos?

Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada, Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada, Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil, Drept stiint-avand in minte vreun vals de Bal-Mabil, Iar in schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana… O, te-admir, progenitura de origine romana!

Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece, Va mirati cum de minciuna astazi nu vi se mai trece? Cand vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca Numai banul il vaneaza si castigul fara munca, Azi, cand fraza lustruita nu ne poate insela, Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa? Prea v-ati aratat arama, sfasiind aceasta tara, Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara, Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei, Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei! Da, castigul fara munca, iata singura pornire; Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici; Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici. Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punand mana pe ei, Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei, Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni, Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!

SCRISOAREA IV

Sta castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri, Iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se inalta in tacere dintre raristea de brazi, Dand atata intunerec rotitorului talaz. Prin ferestrele arcate, dupa geamuri, tremur numa Lungi perdele incretite, care scanteie ca bruma. Luna tremura pe codri, se aprinde, se mareste, Muchi de stanca, varf de arbor, ea pe ceruri zugraveste, Iar stejarii par o straja de giganti ce-o inconjoara, Rasaritul ei pazindu-l ca pe-o tainica comoara.

Numai lebedele albe, cand plutesc incet din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeti linistei acestei, Cu aripile intinse se mai scutura si-o taie, Cand in cercuri tremurande, cand in brazde de vapaie. Papura se misca-n freamat de al undelor cutrier, Iar in iarba inflorita, somnoros suspin-un grier… E atata vara-n aer, e atat de dulce zvonul…

Singur numai cavalerul suspinand privea balconul Ce-ncarcat era de frunze, de ii spanzur prin ostrete Roze rosie de Siras si liane-n fel de fete. Respirarea cea de ape il imbata, ca si sara; Peste farmecul naturii dulce-i picura ghitara:

"O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa, Care pare incarcata de o pulbere-argintoasa, Te-as privi o viata-ntreaga in cununa ta de raze, Pe cand mana ta cea alba parul galben il neteaza. Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-arunca De la sanul tau cel dulce floarea vesteda de lunca, Ca pe coardele ghitarei rasunand incet sa cada… Ah! E-atat de alba nopatea, parc-ar fi cazut zapada. Ori in umbra parfumata a buduarului sa vin, Sa ma-mbete acel miros de la panzele de in; Cupido, un paj sagalnic, va ascunde cu-a lui mana, Vioriul glob al lampei, mladioasa mea stapana!"

Si uscat fosni matasa de podele, intre glastre, Intre rozele de Siras si lianele albastre; Dintre flori copila rade si se-nclina peste gratii - Ca un chip usor de inger e-aratarea adoratei - Din balcon i-arunca-o roza si cu manile la gura, Pare ca il dojeneste cand sopteste cu caldura; Apoi iar dispare-nluntru… auzi pasuri ce coboara… Si iesind pe usa iute, ei s-au prins de subsuoara. Brat de brat pasesc alaturi… le sta bine laolalta, Ea frumoasa si el tanar, el inalt si ea inalta. Iar in umbra de pe maluri se desface-acum la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spanzurate de catarg Si incet inainteaza in lovire de lopeti, Leganand atata farmec si atatea frumuseti…

Luna… luna iese-ntreaga, se inalt-asa balaie Si din tarm in tarm dureaza o carare de vapaie, Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o asterne Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne; Si cu cat lumina-i dulce tot mai mult se lamureste, Cu-atat valurile apei, cu-atat tarmul parca creste, Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproape Dimpreuna cu al lunei disc, stapanitor de ape. Iara tei cu umbra lata si cu flori pana-n pamant Inspre apa-ntunecata lin se scutura de vant; Peste capul blond al fetei zboara florile s-o ploua… Ea se prinde de grumazu-i cu manutele-amandoua Si pe spate-si lasa capul: - Ma uimesti daca nu mantui… Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvantu-i! Cat de sus ridici acuma in gandirea ta pe-o roaba, Cand durerea ta din suflet este singura-mi podoaba. Si cu focul bland din glasu-ti tu ma dori si ma cutremuri, De imi pare o poveste de amor din alte vremuri; Visurile tale toate, ochiul tau atat de tristu-i, Cu-a lui umed-adancime toata mintea mea o mistui… Da-mi-i mie ochii negri… nu privi cu ei in laturi, Caci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o sa ma mai saturi - As orbi privind intr-insii… O, asculta numa-ncoace, Cum la vorba mii de valuri stau cu stelele proroace! Codrii negri aiureaza si izvoarele-i albastre Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre Si luceferii ce tremur asa reci prin negre cetini, Tot pamantul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prietini… Ai putea sa lepezi carma si lopetile sa lepezi, Dupa propria lor voie sa ne duca unde repezi, Caci oriunde numai ele ar dori ca sa ne poarte, Pretutindeni fericire… de-i viata, de e moarte.

…………………………………….

Fantazie, fantazie, cand suntem numai noi singuri, Ce ades ma porti pe lacuri si pe mare si prin cranguri! Unde ai vazut vrodata aste tari necunoscute? Cand se petrecur-aceste? La o mie patru sute? Azi n-ai chip in toata voia in privirea-i sa te pierzi, Cum iti vine, cum iti place pe copila s-o desmierzi, Dupa gat sa-i asezi bratul, gura-n gura, piept la piept, S-o intrebi numai cu ochii: "Ma iubesti tu? Spune drept!"

As! abia ti-ai intins mana, sare ivarul la usa, E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o matusa… Iute capul intr-o parte si te uiti in jos smerit… Oare nu-i in lumea asta vrun ungher pentru iubit? Si ca mumii egiptene stau cu totii-n scaun tepeni, Tu cu manile-nclestate, mai cu degetele depeni, Mai sucesti vre o tigara, numeri fire de musteti Si-n probleme culinare te incerci a fi istet.

Sunt satul de-asa viata… nu sorbind a ei pahara, Dar mizeria aceasta, proza asta e amara. Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atat de van Ce le-abate si la pasari de vreo doua ori pe an? Nu traiti voi, ci un altul va inspira - el traieste, El cu gura voastra rade, el se-ncanta, el sopteste, Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg. Vecinic este numai raul: raul este Demiurg. Nu simtiti c-amorul vostru e-un amor strain? Nebuni! Nu simtiti ca-n proaste lucruri voi vedeti numai minuni? Nu vedeti c-acea iubire serv-o cauza din natura? Ca e leagan unor viete ce seminte sunt de ura? Nu vedeti ca rasul vostru e in fiii vostri plans, Ca-i de vina cum ca neamul Cain inca nu s-a stans? O, teatru de papuse… zvon de vorbe omenesti, Povestesc ca papagalii mii de glume si povesti Fara ca sa le priceapa… Dupa ele un actor Sta de vorba cu el insusi, spune zeci de mii de ori Ce-a spus veacuri dupolalta, ce va spune veacuri inca, Pan? ce soarele s-o stinge in genunea cea adanca. Ce? Cand luna se strecoara printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de ganduri dupa ea sa te atii? Sa aluneci pe poleiul de pe ulitele ninse, Sa privesti prin lucii geamuri la luminile aprinse Si s-o vezi inconjurata de un roi de pierde-vara, Cum zambeste tuturora cu gandirea ei usoara? S-auzi zornetul de pinteni si fosnirile de rochii, Pe cand ei sucesc musteata, iara ele fac cu ochii? Cand incheie cu-o privire amoroasele-ntelegeri, Cu ridicula-ti simtire tu la poarta ei sa degeri? Patimas si indaratnic s-o iubesti ca un copil Cand ea-i rece si cu toane ca si luna lui april? Inclestand a tale brate toata mintea sa ti-o pierzi? De la crestet la picioare s-o admiri si s-o desmierzi Ca pe-o marmura de Paros sau o panza de Corregio, Cand ea-i rece si cocheta? Esti ridicul, intelege-o… Da… visam odinioara pe acea ce m-ar iubi, Cand as sta pierdut pe ganduri, peste umar mi-ar privi, As simti-o ca-i aproape si ar sti c-o inteleg… Din sarmana noastra viata, am dura roman intreg… N-o mai caut… Ce sa caut? E acelasi cantec vechi, Setea linistei eterne care-mi suna in urechi; Dar organele-s sfarmate si-n strigari iregulare Vechiul cantec mai strabate cum in nopti izvorul sare. P-ici, pe colo mai strabate cate-o raza mai curata Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai si eu odata. Astfel suiera si striga, scapara si rupt rasuna, Se imping tumultuoase si salbatece pe struna, Si in gandu-mi trece vantul, capul arde pustiit, Aspru, rece suna cantul cel etern neispravit… Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun? Ah! organele-s sfarmate si maestrul e nebun!

SCRISOAREA V

Biblia ne povesteste de Samson, cum ca muierea, Cand dormea, taindu-i parul, i-a luat toata puterea De l-au prins apoi dusmanii, l-au legat si i-au scos ochii, Ca dovada de ce suflet sta in pieptii unei rochii… Tinere, ce plin de visuri urmaresti vre o femeie, Pe cand luna, scut de aur, straluceste prin alee Si pateaza umbra verde cu misterioase dungi, Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi. Te imbeti de feeria unui mandru vis de vara, Care-n tine se petrece… Ia intreab-o bunaoara - O sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode, Pe cand inima ta bate ritmul sfant al unei ode… Cand cocheta de-al tau umar ti se razima copila, Dac-ai inima si minte, te gandeste la Dalila.

E frumoasa, se-ntelege… Ca copiii are haz, Si cand rade face inca si gropite in obraz Si gropite face-n unghiul ucigasei sale guri Si la degetele manii si la orice-ncheieturi. Nu e mica, nu e mare, nu-i subtire, ci-mplinita, Incat ai ce strange-n brate - numai buna de iubita. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i sade bine Si o prinde orice lucru, caci asa se si cuvine. Daca vorba-i e placuta, si tacerea-i inca place; Vorba zice: "fugi incolo", rasul zice: "vino-ncoace!" Imbla parca amintindu-si vre un cantec, alintata, Pare ca i-ar fi tot lene si s-ar cere sarutata. Si se-nalta din calcaie sa-ti ajunga pan? la gura, Daruind c-o sarutare acea tainica caldura, Ce n-o are decat numai sufletul unei femei… Cata fericire crezi tu c-ai gasi in bratul ei! Te-ai insenina vazandu-i rumenirea din obraji - Ea cu toane, o craiasa, iar tu tanar ca un paj - Si adanc privind in ochii-i, ti-ar parea cum ca inveti Cum viata pret sa aiba si cum moartea s-aiba pret. Si, inveninat de-o dulce si fermecatoare jale, Ai vedea in ea craiasa lumii gandurilor tale, Asa ca, inchipuindu-ti lacramoasele ei gene, Ti-ar parea mai mandra decat Venus Anadyomene, Si, in chaosul uitarii, oricum orele alerge, Ea, din ce in ce mai draga, ti-ar cadea pe zi ce merge.

Ce iluzii! Nu-ntelegi tu, din a ei cautatura, Ca deprindere, grimasa este zambetul pe gura, Ca intreaga-i frumusete e in lume de prisos, Si ca sufletul ti-l pierde fara de nici un folos? In zadar boltita lira, ce din sapte coarde suna, Tanguirea ta de moarte in cadentele-i aduna; In zadar in ochi avea-vei umbre mandre din povesti, Precum iarna se aseaza flori de gheata pe feresti, Cand in inima e vara…; in zadar o rogi: "Consacra-mi Crestetul cu-ale lui ganduri, sa-l sfintesc cu-a mele lacrami!" Ea nici poate sa-nteleaga ca nu tu o vrei… ca-n tine E un demon ce-nseteaza dupa dulcile-i lumine, C-acel demon plange, rade, neputand s-auza plansu-si, Ca o vrea… spre-a se-ntelege in sfarsit pe sine insusi, Ca se zbate ca un sculptor fara brate si ca geme Ca un maistru ce-asurzeste in momentele supreme, Pan-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere, Ce-o aude cum se naste din rotire si cadere. Ea nu stie c-acel demon vrea sa aiba de model Marmura-i cu ochii negri si cu glas de porumbel Si ca nu-i cere drept jertfa pe-un altar inalt sa moara Precum in vechimea sfanta se junghiau odinioara Virginile ce statura sculptorilor de modele, Cand taiau in marmor chipul unei zane dupa ele.

S-ar pricepe pe el insusi acel demon… s-ar renaste, Mistuit pe focul propriu, el atunci s-ar recunoaste Si, patruns de-ale lui patimi si amoru-i, cu nesatiu El ar frange-n vers adonic limba lui ca si Horatiu; Ar atrage-n visu-i mandru a izvoarelor murmururi, Umbra umeda din codri, stelele ce ard de-a pururi, Si-n acel moment de taina, cand s-ar crede ca-i ferice, Poate-ar invia in ochiu-i ochiul lumii cei antice Si cu patima adanca ar privi-o s-o adore, De la ochii ei cei tineri mantuirea s-o implore; Ar voi in a lui brate sa o tina-n veci de veci, Dezghetand cu sarutarea-i raza ochilor ei reci. Caci de piatra de-ar fi, inca s-a-ncalzi de-atat amor, Cand cazandu-i in genunche, i-ar vorbi tanguitor, Fericirea inecandu-l, el ar sta sa-nnebuneasca, Ca-n furtuna lui de patimi si mai mult sa o iubeasca. Stie oare ea ca poate ca sa-ti dea o lume-ntreaga, C-aruncandu-se in valuri si cercand sa te-nteleaga Ar implea-a ta adancime cu luceferi luminosi?

Cu zambiri de curtezana si cu ochi bisericosi, S-ar preface ca pricepe. Magulite toate sunt De-a fi umbra frumusetii cei eterne pe pamant. O femeie intre flori zi-i si o floare-ntre femei - S-o sa-i placa. Dar o pune sa aleaga intre trei Ce-o-nconjoara, toti zicand ca o iubesc - cat de naiva - Vei vedea ca deodata ea devine pozitiva. Tu cu inima si mintea poate esti un paravan Dupa care ea atrage vre un june curtezan, Care intra ca actorii cu pasciorul maruntel, Lasand val de mirodenii si de vorbe dupa el, O chioreste cu lornionul, butonat cu o garofa, Opera croitoreasca si in spirit si in stofa; Poate ca-i convin tuspatru craii cartilor de joc Si-n camara inimioarei i-aranjeaza la un loc… Si cand dama cocheteaza cu privirile-i galante, Impartind ale ei vorbe intre-un crai batran si-un fante, Nu-i minune ca simtirea-i sa se poata insela, Sa confunde-un crai de pica cu un crai de mahala… Caci cu dorul tau demonic va vorbi calugareste, Pe cand craiul cel de pica de s-arata, pieptu-i creste, Ochiul inghetat i-l umplu ganduri negre de amor Si deodata e vioaie, sta picior peste picior, S-acel sec in judecata-i e cu duh si e frumos…

A visa ca adevarul sau alt lucru de prisos E in stare ca sa schimbe in natur-un fir de par, Este piedica eterna ce-o punem la adevar.

Asadar, cand plin de visuri, urmaresti vre o femeie, Pe cand luna, scut de aur, straluceste prin alee Si pateaza umbra verde cu fantasticele-i dungi: Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi. Te imbeti de feeria unui mandru vis de vara, Care-n tine se petrece… Ia inteab-o, bunaoara, S-o sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode, Pe cand inima ta bate-n ritmul sfant al unei ode… Cand vezi piatra ce nu simte nici durerea si nici mila - De ai inima si minte - feri in laturi, e Dalila!

LUCEAFARUL

A fost odata ca-n povesti, A fost ca niciodata, Din rude mari imparatesti, O prea frumoasa fata.

Si era una la parinti Si mandra-n toate cele, Cum e Fecioara intre sfinti Si luna intre stele.

Din umbra falnicelor bolti Ea pasul si-l indreapta Langa fereastra, unde-n colt Luceafarul asteapta.

Privea in zare cum pe mari Rasare si straluce, Pe miscatoarele carari Corabii negre duce.

Il vede azi, il vede mani, Astfel dorinta-i gata; El iar, privind de saptamani, Ii cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima Visand ale ei tample, De dorul lui si inima Si sufletu-i se imple.

Si cat de viu s-aprinde el In orisicare sara, Spre umbra negrului castel Cand ea o sa-i apara.

* * *

Si pas cu pas pe urma ei Aluneca-n odaie, Tesand cu recile-i scantei O mreaja de vapaie.

Si cand in pat se-ntinde drept Copila sa se culce, I-atinge manile pe piept, I-nchide geana dulce;

Si din oglinda luminis Pe trupu-i se revarsa, Pe ochii mari, batand inchisi, Pe fata ei intoarsa.

Ea il privea cu un suras, El tremura-n oglinda, Caci o urma adanc in vis De suflet sa se prinda.

Iar ea vorbind cu el in somn, Oftand din greu suspina: - O, dulce-al noptii mele domn, De ce nu vii tu? Vina!

Cobori in jos, luceafar bland, Alunecand pe-o raza, Patrunde-n casa si in gand Si viata-mi lumineaza!

El asculta tremurator, Se aprindea mai tare Si s-arunca fulgerator, Se cufunda in mare;

Si apa unde-au fost cazut In cercuri se roteste, Si din adanc necunoscut Un mandru tanar creste.

Usor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Si tine-n mana un toiag Incununat cu trestii.

Parea un tanar voievod Cu par de aur moale, Un vanat giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale.

Iar umbra fetei stravezii E alba ca de ceara - Un mort frumos cu ochii vii Ce scanteie-n afara.

- Din sfera mea venii cu greu Ca sa-ti urmez chemarea, Iar cerul este tatal meu Si muma-mea e marea.

Ca in camara ta sa vin, Sa te privesc de-aproape, Am coborat cu-al meu senin Si m-am nascut din ape.

O, vin?! odorul meu nespus, Si lumea ta o lasa; Eu sunt luceafarul de sus, Iar tu sa-mi fii mireasa.

Colo-n palate de margean Te-oi duce veacuri multe, Si toata lumea-n ocean De tine o s-asculte.

- O, esti frumos, cum numa-n vis Un inger se arata, Dara pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodata;

Strain la vorba si la port, Lucesti fara de viata, Caci eu sunt vie, tu esti mort, Si ochiul tau ma-ngheata.

* * *

Trecu o zi, trecura trei Si iarasi, noaptea, vine Luceafarul deasupra ei Cu razele-i senine.

Ea trebui de el in somn Aminte sa-si aduca Si dor de-al valurilor domn De inim-o apuca:

- Cobori in jos, luceafar bland, Alunecand pe-o raza, Patrunde-n casa si in gand Si viata-mi lumineaza!

Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti In locul unde piere;

In aer rumene vapai Se-ntind pe lumea-ntreaga, Si din a chaosului vai Un mandru chip se-ncheaga;

Pe negre vitele-i de par Coroana-i arde pare, Venea plutind in adevar Scaldat in foc de soare.

Din negru giulgi se desfasor Marmoreele brate, El vine trist si ganditor Si palid e la fata;

Dar ochii mari si minunati Lucesc adanc himeric, Ca doua patimi fara sat Si pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greu Ca sa te-ascult s-acuma, Si soarele e tatal meu, Iar noaptea-mi este muma;

O, vin?, odorul meu nespus, Si lumea ta o lasa; Eu sunt luceafarul de sus, Iar tu sa-mi fii mireasa.

O, vin?, in parul tau balai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri sa rasai Mai mandra decat ele.

- O, esti frumos, cum numa-n vis Un demon se arata, Dara pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodata!

Ma dor de crudul tau amor A pieptului meu coarde, Si ochii mari si grei ma dor, Privirea ta ma arde.

- Dar cum ai vrea sa ma cobor? Au nu-ntelegi tu oare, Cum ca eu sunt nemuritor, Si tu esti muritoare?

- Nu caut vorbe pe ales, Nici stiu cum as incepe - Desi vorbesti pe inteles, Eu nu te pot pricepe;

Dar daca vrei cu crezamant Sa te-ndragesc pe tine, Tu te coboara pe pamant, Fii muritor ca mine.

- Tu-mi ceri chiar nemurirea mea In schimb pe-o sarutare, Dar voi sa stii asemenea Cat te iubesc de tare;

Da, ma voi naste din pacat, Primind o alta lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi sa ma dezlege.

Si se tot duce… S-a tot dus. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile.

* * *

In vremea asta Catalin, Viclean copil de casa, Ce imple cupele cu vin Mesenilor la masa,

Un paj ce poarta pas cu pas A-mparatesii rochii, Baiat din flori si de pripas, Dar indraznet cu ochii,

Cu obrajei ca doi bujori De rumeni, bata-i vina, Se furiseaza panditor Privind la Catalina.

Dar ce frumoasa se facu Si mandra, arz-o focul; Ei, Catalin, acu-i acu Ca sa-ti incerci norocul.

Si-n treacat o cuprinse lin Intr-un ungher degraba. - Da? ce vrei, mari Catalin? Ia du-t? de-ti vezi de treaba.

- Ce voi? As vrea sa nu mai stai Pe ganduri totdeuna, Sa razi mai bine si sa-mi dai O gura, numai una.

- Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri, Da-mi pace, fugi departe - O, de luceafarul din cer M-a prins un dor de moarte.

- Daca nu stii, ti-as arata Din bob in bob amorul, Ci numai nu te mania, Ci stai cu binisorul.

Cum vanatoru-ntinde-n crang La pasarele latul, Cand ti-oi intinde bratul stang Sa ma cuprinzi cu bratul;

Si ochii tai nemiscatori Sub ochii mei ramaie… De te inalt de subsuori Te-nalta din calcaie;

Cand fata mea se pleaca-n jos, In sus ramai cu fata, Sa ne privim nesatios Si dulce toata viata;

Si ca sa-ti fie pe deplin Iubirea cunoscuta, Cand sarutandu-te ma-nclin, Tu iarasi ma saruta.

Ea-l asculta pe copilas Uimita si distrasa, Si rusinos si dragalas, Mai nu vrea, mai se lasa,

Si-i zise-ncet: - Inca de mic Te cunosteam pe tine, Si guraliv si de nimic, Te-ai potrivi cu mine…

Dar un luceafar, rasarit Din linistea uitarii, Da orizon nemarginit Singuratatii marii;

Si tainic genele le plec, Caci mi le imple plansul Cand ale apei valuri trec Calatorind spre dansul;

Luceste c-un amor nespus, Durerea sa-mi alunge, Dar se inalta tot mai sus, Ca sa nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte… In veci il voi iubi si-n veci Va ramanea departe…

De aceea zilele imi sunt Pustii ca niste stepe, Dar noptile-s de-un farmec sfant Ce nu-l mai pot pricepe.

- Tu esti copila, asta e… Hai s-om fugi in lume, Doar ni s-or pierde urmele Si nu ne-or sti de nume,

Caci amandoi vom fi cuminti, Vom fi voiosi si teferi, Vei pierde dorul de parinti Si visul de luceferi.

* * *

Porni luceafarul. Cresteau In cer a lui aripe, Si cai de mii de ani treceau In tot atatea clipe.

Un cer de stele dedesupt, Deasupra-i cer de stele - Parea un fulger nentrerupt Ratacitor prin ele.

Si din a chaosului vai, Jur imprejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentai, Cum izvorau lumine;

Cum izvorand il inconjor Ca niste mari, de-a-notul… El zboara, gand purtat de dor, Pan? piere totul, totul;

Caci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaste, Si vremea-ncearca in zadar Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e O sete care-l soarbe, E un adanc asemene Uitarii celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii, Parinte, ma dezleaga Si laudat pe veci sa fii Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret, Dar da-mi o alta soarte, Caci tu izvor esti de vieti Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb Si focul din privire, Si pentru toate da-mi in schimb O ora de iubire…

Din chaos, Doamne,-am aparut Si m-as intoarce-n chaos… Si din repaos m-am nascut, Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuni Rasai c-o-ntreaga lume, Ne cere semne si minuni Care n-au chip si nume;

Tu vrei un om sa te socoti, Cu ei sa te asameni? Dar piara oamenii cu toti, S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vant Deserte idealuri - Cand valuri afla un mormant, Rasar in urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc Si prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Si nu conoastem moarte.

Din sanul vecinicului ieri Traieste azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarasi soare;

Parand pe veci a rasari, Din urma moartea-l paste, Caci toti se nasc spre a muri Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, ramai Oriunde ai apune… Cere-mi cuvantul meu dentai - Sa-ti dau intelepciune?

Vrei sa dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cantare Sa se ia muntii cu paduri Si insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta sa arati Dreptate si tarie? Ti-as da pamantul in bucati Sa-l faci imparatie.

Iti dau catarg langa catarg, Ostiri spre a strabate Pamantu-n lung si marea-n larg, Dar moartea nu se poate…

Si pentru cine vrei sa mori? Intoarce-te, te-ndreapta Spre-acel pamant ratacitor Si vezi ce te asteapta.

* * * In locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Si, ca si-n ziua cea de ieri, Lumina si-o revarsa.

Caci este sara-n asfintit Si noaptea o sa-nceapa; Rasare luna linistit Si tremurand din apa

Si imple cu-ale ei scantei Cararile din cranguri. Sub sirul lung de mandri tei Sedeau doi tineri singuri:

- O, lasa-mi capul meu pe san, Iubito, sa se culce Sub raza ochiului senin Si negrait de dulce;

Cu farmecul luminii reci Gandirile strabate-mi, Revarsa liniste de veci Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea ramai Durerea mea de-o curma, Caci esti iubirea mea dentai Si visul meu din urma.

Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor fata; Abia un brat pe gat i-a pus Si ea l-a prins in brata…

Miroase florile-argintii Si cad, o dulce ploaie, Pe crestetele-a doi copii Cu plete lungi, balaie.

Ea, imbatata de amor, Ridica ochii. Vede Luceafarul. Si-ncetisor Dorintele-i increde:

- Cobori in jos, luceafar bland, Alunecand pe-o raza, Patrunde-n codru si in gand, Norocu-mi lumineaza!

El tremura ca alte dati In codri si pe dealuri, Calauzind singuratati De miscatoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut In mari din tot inaltul: - Ce-ti pasa tie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul?

Traind in cercul vostru stramt Norocul va petrece, Ci eu in lumea mea ma simt Nemuritor si rece.

DOINA

De la Nistru pan? la Tissa Tot romanul plansu-mi-s-a, Ca nu mai poate strabate De-atata strainatate. Din Hotin si pan? la Mare Vin muscalii de-a calare, De la Mare la Hotin Mereu calea ne-o atin; Din Boian la Vatra-Dornii Au umplut omida cornii, Si strainul te tot paste De nu te mai poti cunoaste. Sus la munte, jos pe vale Si-au facut dusmanii cale, Din Satmar pan? in Sacele Numai vaduri ca acele. Vai de biet roman saracul! Indarat tot da ca racul, Nici ii merge, nici se-ndeamna, Nici ii este toamna toamna, Nici e vara vara lui, Si-i strain in tara lui. De la Turnu-n Dorohoi Curg dusmanii in puhoi Si s-aseaza pe la noi; Si cum vin cu drum de fier Toate cantecele pier, Zboara pasarile toate De neagra strainatate; Numai umbra spinului La usa crestinului. Isi dezbraca tara sanul, Codrul - frate cu romanul - De secure se tot pleaca Si izvoarele ii seaca - Sarac in tara saraca!

Cine-au indragit strainii, Manca-i-ar inima cainii, Manca-i-ar casa pustia, Si neamul nemernicia!

Stefane Maria Ta, Tu la Putna nu mai sta, Las? Archimandritului Toata grija schitului, Lasa grija Sfintilor In sama parintilor, Clopotele sa le traga Ziua-ntreaga, noaptea-ntreaga, Doar s-a-ndura Dumnezeu, Ca sa-ti mantui neamul tau! Tu te-nalta din mormant, Sa te aud din corn sunand Si Moldova adunand. De-i suna din corn o data, Ai s-aduni Moldova toata, De-i suna de doua ori, Iti vin codri-n ajutor, De-i suna a treia oara Toti dusmanii or sa piara Din hotara in hotara - Indragi-i-ar ciorile Si spanzuratorile!

S-A DUS AMORUL…

S-a dus amorul, un amic Supus amandurora, Deci canturilor mele zic Adio tuturora.

Uitarea le inchide-n scrin Cu mana ei cea rece, Si nici pe buze nu-mi mai vin, Si nici prin gand mi-or trece.

Atata murmur de izvor, Atat senin de stele, Si un atat de trist amor Am ingropat in ele!

Din ce noian indepartat Au rasarit in mine! Cu cate lacrimi le-am udat, Iubito, pentru tine!

Cum strabateau atat de greu Din jalea mea adanca, Si cat de mult imi pare rau Ca nu mai sufar inca!

Ca nu mai vrei sa te arati Lumina de-ndeparte, Cu ochii tai intunecati Renascatori din moarte!

Si cu acel smerit suras, Cu acea blanda fata, Sa faci din viata mea un vis, Din visul meu o viata.

Sa mi se para cum ca cresti De cum rasare luna, In umbra dulcilor povesti Din nopti o mie una.

Era un vis misterios Si bland din cale-afara, Si prea era de tot frumos De-au trebuit sa piara.

Prea mult un inger mi-ai parut Si prea putin femeie, Ca fericirea ce-am avut Sa fi putut sa steie.

Prea ne pierdusem tu si eu In al ei farmec poate, Prea am uitat pe Dumnezeu, Precum uitaram toate.

Si poate ca nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr-un atat de sfant noroc Strabatator durerii!

CAND AMINTIRILE…

Cand amintirile-n trecut Incearca sa ma cheme, Pe drumul lung si cunoscut Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies Si azi aceleasi stele, Ce-au luminat atat de des Induiosarii mele.

Si peste arbori rasfirati Rasare blanda luna, Ce ne gasea imbratisati Soptindu-ne-mpreuna.

A noastre inimi isi jurau Credinta pe toti vecii, Cand pe carari se scuturau De floare liliecii.

Putut-au oare-atata dor In noapte sa se stanga, Cand valurile de izvor N-au incetat sa planga,

Cand luna trece prin stejari Urmand mereu in cale-si, Cand ochii tai, tot inca mari, Se uita dulci si galesi?

ADIO

De-acuma nu te-oi mai vedea, Ramai, ramai, cu bine! Ma voi feri in calea mea De tine.

De astazi dar tu fa ce vrei, De astazi nu-mi mai pasa Ca cea mai dulce-ntre femei Ma lasa.

Caci nu mai am de obicei Ca-n zilele acele, Sa ma imbat si de scantei Din stele,

Cand degerand atatea dati, Eu ma uitam prin ramuri Si asteptam sa te arati La geamuri.

O, cat eram de fericit Sa mergem impreuna, Sub acel farmec linistit De luna!

Si cand in taina ma rugam Ca noaptea-n loc sa steie, In veci alaturi sa te am, Femeie!

Din a lor treacat sa apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte.

Caci astazi daca mai ascult Nimicurile-aceste, Imi pare-o veche, de demult Poveste.

Si daca luna bate-n lunci Si tremura pe lacuri, Totusi imi pare ca de-atunci Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei dentai Eu n-o voi mai privi-o… De-aceea-n urma mea ramai - Adio!