CE E AMORUL? (continued 3)

………………………………….

O, de-as muri odata… Cu corpul meu de plumb Sa simt cum mortii aspre molatec eu sucumb Iar sufletul… o parte ce-n mine-a mai ramas Sa zboare-unde-l asteapta amorul in estas, Sa zboare unde partea-i cea juna, dulce, pala Pluteste printre stele… iar stelele-i esala Un corp de raze blonde… Caci am pluti-mpreuna Prin norii cei lunateci, prin stelele ce suna, Si ne-am dori cum raza doreste-o alta raza, Una in bratul altei lumina fac frumoasa. Dar nu se poate inca… caci corpul meu de lut Un sclav greoi si rece - e sclav, dar e astut. Ma tine-n pieptul bolnav… si-n bratul inca tare, Cand sufletul meu liber vrea sa s-arunce-n mare Sa scape d-el odata… In astfel de momente ma speriu eu de mine. O, de ar fi o moarte fara ca eu sa mor, Eu as curpinde-o-n brate si as strange-o cu dor.

Magul adanc gandeste si-n minte-si desfasoara Soarta omului care l-avea naintea sa. Sarac, umil fusese in lume-odinioara, Dar gandul lui puternic viata-i apasa.

Acest cap trist si palid coroana vrea sa poarte Si azi pe el se vede un negru comanac. Acesti umeri voit-au sa duc-a lumei soarte Si azi acopar trente si rasa de siac

Si capu-acest ce-n perini de tron ar fi dictat moarte Azi doarme-n pat de trente, drept perina un sac, Picioarelor ranite-n sandale li-era dor De salele de marmuri, de-a tronului covor. Descult imbla pe uliti, de visuri mintea plina Si-n lungile-i mizerii, ca-n mare cufundat, Visa ca-ntreaga lume la dansul o sa vina, Ca el de lumea-ntreaga va fi incoronat. Coroane el imparte la regi. - Si la regine, Iubindu-le,-ngenunche. Palate-a ridicat Femeilor ce viata si-o-nchina la placeri, Ce trupul de zapada si-l scalda-n negru par.

Dar foaia se intoarse… Cu greata si scarbire Ii paru-atunci ca lumea e toata joc de carti. Atunci el se retrase in muri de manastire Si capul si-l cufunda-ntr-a lumei sfinte carti. Pe murii in risipa o candela subtire Chilia innegrita lumina. Si prin parti Necunoscute-a lumii gandirea lui pribeaga Strabate cu-aripi mandre nemarginirea-ntreaga.

In van pune pe suflet greoile catuse De ganduri uriase, de-nalte rugaciuni. In van in a lui urma a-nchis a lumei usa La visele ei turburi, cu mari desertaciuni; Pe focul cugetarei a presurat cenusa, Ci sub cenus-ard inca consumatori carbuni. Atunci visul marirei s-a sterge-n a lui gand Cand peste spuza sura se va turna pamant.

Atunci claustrul il fuge - si-n tarmuri sterpi de mare Se trage sa gaseasca linistea-i ce s-a dus, Dar vai! s-acolo-l urma visarile-i amare, Caci lumea cu-a ei visuri gandirea i-au supus. Aici insa visarea-i e-adanc-omoratoare, Caci in chip de femeie s-arata-n aer sus. Lumesti ganduri intr-alt chip impleau sufletul sau. El cugeta la toate, ci nu - la Dumnezeu.

Pe noaptea-i sufleteasca, tainica, rece, stinsa, Cazu ploaie de raze cu cer senin si dalb Si sufletu-i se imple iar cu icoane-aprinse, O aurora-l imple cu aeru-i rozalb. Si se preface-n inger, plans de iubire, alb, Din cer cade alene o dulce stea desprinsa Si-n inima-i aude un dulce glas de-argint Ca sunetu-unui clopot prin noapte aiurind.

Magul isi razgandeste-a calugarului soarte! "E-aievea acea fiinta, visele-ti nu te mint, Dar nu-i aci in lume… E sufletu-unei moarte, Pe care-nsa eu insumi pot ca sa-l reaprind. Pot s-o topesc in forma de lut care s-o poarte Si idealu-eteric in lut eu pot sa-l prind, Dar nu aici. - Aicea de viata n-are parte; Vom merge-n lumea unde traieste mai departe."

O, DE AI STI CUM SOAPTA TA DIVINA

O, de ai sti cum soapta ta divina Deschide-al visurilor labirint, Ca ce vad eu in privirea-ti senina N-a vazut nimeni, nimeni pe pamant. E-atata scris si-atat nu-i scris in sine, Incat ar trebui un trai de sfant Ca sa-nteleaga soapta ta surprinsa, Privirea ta cea dulce si aprinsa.

Si de-ar pricepe-o… stii tu ce ar zice Acel fara de seaman muritori? Ti-ar impleti cununi de aurite spice? Ghirlanzi de stele mestecate-n flori? Ar tremura de vorba ce i-ai zice, S-ar bucura de-amor si iar de-amor?… Ce-ar zice el… o stiu - si eu ti-o zic: Privind in ochii-ti n-ar zice nimic.

Caci ce-i de zis, vazandu-te pe tine, Ce e de zis la frumusetea ta! Sa-si smulga parul cand gandeste-n sine Ca nu-i pe lume fata ca a ta, Priviri c-a tale-albastre si senine, San ca al tau de alb - o calda nea - Umeri c-ai tai de vergina zapada, De aur bucle-asa frumos sa sada.

O, lasa-ma sa mangai a ta frunte Sa plec pe sanu-ti capu-mi obosit.

PALIDA MADONA

Inconjoara cu-a lui brat Mijlocu-i subtire Si saruta nebunit Sanii de zapada.

Este ea… amanta lui, Dulce, blanda, pala, El se uita-atunci la cer, Ca un leu se scoala.

Cand dusmanii sfarma-n porti Si pe muri se suie, El respinge-nvingator Neagra lor urdie.

Dar lovit in lupta grea La pamant s-oboara; Mai murmura inca lin Numele-i si moare.

Si orasu-eliberat De-namice sabii Slobozi oceanului Carduri de corabii.

Printre crenge stralucesc Pete de lumina, Peste varfuri cari cresc Trece luna plina.

Si sub arborul cel gros Si in umbra deasa La mormantul marmoros Doamna cea frumoasa.

Ti se pare cum ca vezi Pe o veche-icoana Imbracata prea frumos - Palida madona.

CUM UNIVERSU-N STELE…

Cum universu-n stele iubeste noaptea clara, Cu toate-a mele ganduri astfel eu te-am iubit, Cand am plecat eu fruntea cu-a gandului povara Pe sanu-ti sa se-nchida, de lume ostenit.

Simtii atunci puternic cum lumea toata-n mine Se misca, cum se-ndoaie a marii ape-ntregi Si-n fruntea mea, oglinda a lumilor senine, Aveam gandiri de preot si-aveam puteri de regi.

Dar ca pe-un mar cu vierme mi-ai omorat simtirea In goana lumei oarbe, pe strada in noroi. De-atunci ma-ntreb cum oare de m-a-nselat privirea, Cum s-a putut ca-n lumea asta sa ne iubim… noi?

Astazi inima-mi este o radacin-uscata, Gandirea mea o toamna ca gandul unui mort, Sunt ca un imperator cu fruntea devastata: De mult nu stiu nimica de-imperiul ce-l port.

AM PUS SOFA LA FEREASTA

Am pus sofa la fereasta - Luna trece blonda-trista, Stele curg stralucitoare - Mandra capu-n mani si-ascunde.

Si-apoi si-l ascunde-n perini, Intr-un colt al sofei rosii; Aurul moale se desface, Curge pe grumazul alb.

Si de ce-si ascunde fata Dulce, juna, fericita - Oh, ar vrea sa rida de bucurie Fara ca s-o vad si eu.

Luna-n patul ei de nouri Albi, s-ascunde sa se culce, Paru-n cap eu i-l incaier Si-i sarut manuta dulce.

Stele curg incet la vale, Aerul moale scanteiaza Si ea ochii plini de lacrimi Si-i inchide si viseaza.

De-umar alb imi razim fruntea, Zic putin si mult privesc, Inima in mine creste [De un dor supraceresc.]

Tremura talia dulce Strans de bratul meu cuprinsa, Ea se apara,-mi cuprinde Gatul - ma saruta, rade.

Si nimica nu mai zice. E atat de fericita - Sunt atat de fericit! Luna trece linistita.

CERETI CANTURI DE IUBIRE

Cereti canturi de iubire: Niciodata n-am iubit - Vesel cant de fericire? Fost-am eu doar fericit?

Nu, de cand eu sunt in lume Nimeni, nimeni pe pamant N-a zambit l-a mele glume, N-[a]-ascultat al meu cuvant.

Nu, de cand eu sunt pe lume, Fericirea n-am baut; De radeam cu veselie, Eu in veci m-am prefacut…

Am intors apoi cojocul Cand iubirii-mi s-ofereau; Le-am fugit - si rasul, jocul, Cu mandrie le-am respins.

Plin de nevinovatie In aceia tineri ani, Eu primeam cu bucurie Tot ce s-ar fi oferit.

Astazi ea ma inconjoara, Astazi eu blestam si fug. A mea inima fecioara N-a primit. - Azi nu voi jug.

***

Ah, odat? orice femeie Mie-un inger se parea, Pe-orisicare-as fi iubit-o, Ce primea iubirea mea.

Dar, vai! cine-o sa se uite La copilul cel ciudat Cu-a lui plete lungi zburlite Si cu ochiul turburat?

Aveam spirit, dar prea fine Pareau glumele-mi la prosti. Cei batrani credeau ca anii Le da drept sa nu m-asculte.

Astazi, voi, femei, iubire Mi-oferiti - azi n-o voi eu. Azi batrani cer aprobarea-mi, Vor s-asculte sfatul meu.

Dara astazi cu mandrie Eu nu voi sa le raspund. Ah! vor sti ei vre odata Cate lacrimi eu am plans?

DACA TRECI RAUL SELENEI…

Daca treci raul Selenei se face pare ca sara Desi-ntr-a soarelui lume eterna noapte nu tine. E-o sara frumoasa - adormita desi este ziua. Aerul e vioriu, miroasele florilor mandre Adormitor se ridica din ostile florilor mandre; Intr-un codru maret, unde arbor legat e de arbor, De liane ce spanzura-n aer snopii de flori, Unde prin vechii copaci-si fac albinele stupii salbateci, Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare, Cu de ghirlanzi uriase copaci, din a lor radacine Pana la varfii din nori cu liane incolaciti-s, Cari cu snopi de flori i-nconjoara, marirea le-ngroapa. Daca prin codri patrunzi dai de-o vale frumoasa si verde Pe-al careia deal se intinde o mandra gradina. Mari ciresi cu boabele negre, cu frunza lor verde, Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe, Meri, cu merele rosii ca fata cea dulce-a Aurorei, Misca in vant frumoasele, mari, odorantele roade; Iara pe marginea mandrei gradini inaltata-i in huciuri Vita de vie cu frunza intoarsa ce umbra doreste Si cu strugurii vineti si galbeni ce-imflati stau in soare. Vineti cu bruma sunt unii, iar altii cu boabele galbene c aurul, Fluturii le-nconjoara ca dulci corabioare de colori si lumini, Iara albine din bobite crapate sorb lamura mierei; Iar in mijloc de gradine, intr-o lunca de verzi portocale Nalta-se ca intr-un flor invalit palatul Selenei. Mare-i, cu zece intrari, la care duc scari inaltate Si cerdacuri in aer - tinut de-argintoase columne Si in trei caturi se-nalta palatul cu mii de ferestre Mari si boltite prin care patrunde-o lumina albastra; Si prin bolti de ferestre se vad argintoase coloane, Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua, Mandre icoane cu fete de crai imbracate-n albastru, Codri de basme cu arbori vrajiti si cu albe cerboaice, Iar prin coloane pare ca vezi trecand o minune: Luna cu parul ei blond desfacut, care curge in valuri Pe umeri in jos, imflat cu dulce de miroase si cantec, Care tremura-n veci in aerul fin al serei. D-umerii goi abia se tine o mantie albastra, Mainile albe de ceara se joaca cu cozile blonde Si cu margeanul ce cade pe sani si cu cretii de manta.

ADANCA MARE…

Adanca mare sub a lunei fata, Inseninata de-a ei blonda raza, O lume-ntreaga-n fundul ei viseaza Si stele poarta pe oglinda-i creata.

Dar mani - ea falnica, cumplit turbeaza Si misca lumea ei negru-mareata, Pe-ale ei mii si mii de nalte brate Ducand peire - tari inmormanteaza.

Azi un diluviu, mane-o murmuire, O armonie care capat n-are - Astfel e-a ei intunecata fire,

Astfel e sufletu-n antica mare. Ce-i pasa - ce simtiri o sa ni-nspire - Indiferenta, solitara - mare!

CUM OCE?NU-NTARATAT…

Cum oceanu-ntaratat turbatu-i! Racnind inalta bratele-i spumate, De nori s-acata,-n bolta lumei bate, Pana furtuna-l reimpinge-n patu-i.

Salbatecul! ?Van fulger fricosate Apara cerul… El incredintatu-i Ca bolta cea albastra e palatu-i; Cu-asalt s-o ia el vrea - ca pe-o cetate.

Ranit de fulgere, el se inmoaie Si c-o poveste il adoarme-o boare Si-n vis - un cer in fundu-i se indoaie.

Tot ce-a dorit in visul lui el are: Tarie, stele, luna cea balaie… Dormind murmura - murmurand tresare.

AH, MIEREA BUZEI TALE

Ah, mierea buzei tale am gustat-o, A buzei tale coapte, amorul meu; Zapada sanului eu am furat-o, De ea mi-am racorit suflarea eu; Ah, unde esti, demonico, curato, Ah, unde esti sa mor la sanul tau!

Ce sunt eu azi? o frunza, o nimica Si-mi pare ca am fost un imparat; Simtirea care sufletu-mi despica E ca si cand o lume mi-a furat; Ah, mierea buzei tale, pasarica, Am nebunit de cand o am gustat!

Ah, cum nu esti, sa-ti mistuiesc viata, Sa-ti beau tot sufletul din gura ta, Sa-ti sorb lumina pan? ce-or fi de gheata Frumosii-ti ochi - sa-ti devastez asa Tot ce tu ai frumos… o, ma invata Sa te ucid cu respirarea mea!

Sa murim amandoi… La ce traiesc eu, La ce traiesti tu pe a lumii spume? Sarmane inimi inchegate-n vreme, Sarmane patimi aruncate-n lume; Ah, sa murim, nu plange, nu te teme, Ca undeva s-afla al nostru nume!

Incet, incet… sa ne culcam in racla, Incet de pe pamant ne-om furisa. O, stinge a privirei tale facla, Inchide ochii tai… asa, asa; Ce bine e sa dormi adanc in racla, Sa dormi adanc, sa nu mai stii ceva.

Iubito, vremea-n loc sa steie, Sa stinga universu-ntreg in noi: O raza inca, inca o scanteie, S-apoi dispare tot… s-apoi, s-apoi Simt inca gandul tau iubit, femeie, S-apoi nu vom mai fi nimic… noi doi.

GHAZEL

Tu, cu cruzime m-ai respins, cand am voit, copila, Sa devastez frumsetea ta cea dulce, far? de mila - Si totusi corpul tau e plin de-o coapta tinereta, Tu, al amorului duios demonica prasila! Eu am plecat purtand in piept durerea-mi toata scrisa, Precum al primaverei vant duce-n vazduh o fila; Dar noaptea cand am adormit, atunci durerea-mi toata Se ghemuieste-n inima-mi, o arde si-o impila; Parea din somn ca m-am trezit si te-am vazut pe patu-mi, Botind cersaful meu cel alb cu mana ta gentila; Abia al hainei tale gaz de umaru-ti se tine Si sanii tai s-au liberat de-a hainei cruda sila Si proaspeti, albi, rotunzi si tari ei se ridic, se lasa Si ochii tai in lacrimi ard, in lacrimi dulci de mila. La rasuflarea cald-a ta se coace-uscata gura, Se vad frumosi margaritari ce-ntredeschisi defila. Cu bratul meu eu selele ti le-nclestai salbatec Si-am vrut sa-ti musc gurita ta de tremurai febrila; Si tu te aperi surazand, c-o man-acoperi sanii, Privirea ta inoata ud, cand blanda, cand ostila, De bunavoie, langezind, te lasi de sold rapita, Dar retrezita de amor tu te desfaci cu sila Si de turbare s-a-nclestat, s-a strans gurita-ti creata; Tu de pe frunte paru-ti dai, plangi tremurand, copila, In solduri boiul ti-l indoi s-ai vrea sa-mi scapi din mana, Precum se-ndoaie, vrand s-o rupi, in degete-o zambila, Dar sangele tau dulce-acum ca mierea cea de struguri In vine-ti fierbe nebunit si mintea o exila. Atunci cazusi pe pieptul meu, o sarcina in friguri, Un fruct rascopt de-amorului caldura fara mila, Ai mai gemut o data clar ca omul care moare, Apoi te lasasi patimei ce te ardea, Sibylla, Si-n lupta noastra te-am adus sub greul vietii mele, Pecete-am rupt, ce pan-acum junetea ti-o sigila - Un corp am fost ingemanat traind o viat-obscura, Demonic-dulce, amoros, spasmotica, febrila, Si sufletele noastre-atunci pe buze atarnate S-au contopit in sarutari, in desmierdari, in mila, Parc-am trecut noi amandoi in noaptea nefiintei, Ne-am zugrumat in sarutari, ne-am omorat, copila!

O ARFA PE-UN MORMANT

Prin gandurile-mi triste si negre treci frumoasa, Ca marmura de alba, in haine de argint, Cu ochii mari albastri in bolti intunecoase Si desfacut ti-e parul in valuri de-aur moale… Deasupra fruntei tale e-un mandru cerc de stele - Astfel treci tu, copila, faptura mintii mele, Minune-a Creatiunei, s-o singura gandire Te face ca sa tremuri: o arfa pe-un mormant.

Da, da! In viata-mi trista tu treci cu-a tale stele Albastre si in zboru-ti tu murmuri surazand… E-amor? copilarie?… Sunt versurile mele Ce-ocupa a ta minte de murmurezi visand? Surazi!… Nu plange numai la finele poemei C-o arfa pe-un mormant.

Ah! de-as muri… tu, inger, fara sa stii vodata Ca te-a iubit acela, ce zace in pamant, C-un rai intreg de visuri, cerimea instelata De cugetari inalte cu dansu-i ingropata, Ca acea lume-ntreaga tie-a fost inchinata - Tu inocenta, alba, ai trece surazand… Doar luna-n cer atuncea s-ar indoi in lira S-ar suspina in noapte: o arfa pe-un mormant!

CARE-I AMORUL MEU IN ASTA LUME

Care-i amorul meu in asta lume: Este-al bravurei coiful de arama, Sau al marirei aspru rece nume?

Sau este claustrul cernit, ce cheama Cu-a lui icoane sante-ngalbenite, Cu clopotu-i vestind a mortii drama?

Sau este chipul bland unei iubite, Ce, dulce, pura, santa si frumoasa, Sa-mi faca zile albe,-ore-aurite?

O vad adesa steaua radioasa ?N-oglinda sufletului meu - o zeie - S-a ei privire-asupra mea se lasa:

De inger suflet, chipul de femeie; In visul vietii ei ea sfant surade Si ma-namor de-oricare-a ei idee,

Cand lumea-amar de visu-acesta rade: Nu e femeia ce crezi tu, nebune, Si chipul care inima-ti l-inchide

Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune Unde e ingerul cu-aripi senine, A sufletului meu scumpa minune?

Ea n-a fost niciodata… doar in tine De-a fost vrodata ea, de mult e moarta, Astfel de chip o data-n lume vine.

Dar de nu e, mangaie-ti a ta soarta - Crede: ca ea deodata cu-a ta fire Trecut-a-n lume-a cerurilor poarta,

Dar inainte de-a-i-ntalni privirea, Ea a murit si-a ei fiinta buna E colb in lume, umbra in gandire!

De-aceea-n instelate nopti cu luna, Pasu-ti indreapta, cata cimitirul Si un mormant ti-alege, ti-ncununa,

Incoarda-ti lira scumpa, iara mirul Al vorbelor iubitei tu il varsa Pe-acel mormant ce-l inverzeste pirul

Si zi: Dormi dusa, inima mea arsa.

DUMNEZEU SI OM

Cartii vechi, roase de molii, cu paretii afumati, I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere batrane, Strambe ca gandirea oarba unor secole straine, Triste ca aerul bolnav de sub murii afundati.

Dar pe pagina din urma, in trasuri greoaie, seci, Te-am vazut nascut in paie, fata mica si urata, Tu, Cristoase,-o ieroglifa stai cu fruntea amarata, Tu, Mario, stai tacuta, teapana, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, cand gravura grosolana Ajuta numai al mintii zbor de foc cutezator… Pe cand mana-nca copila pe-ochiul sant si arzator Nu putea sa-l inteleaga, sa-l imite in icoana.

Insa sufletul cel vergin te gandea in nopti senine, Te vedea razand prin lacrimi, cu zambirea ta de inger. Langa tine-ngenuncheata, muma ta stetea-n uimire, Ridicand frumoasa, santa, catra cer a sale mane.

In padurile antice ale Indiei cea mare, Printre care, ca oaze, sunt imperii fara fine, Regii duc in pace-eterna a popoarelor destine, Inchinand intelepciunei viata lor cea trecatoare.

Dar un mag batran ca lumea ii aduna si le spune C-un nou gand se naste-n oameni, mai puternic si mai mare Decat toate pan-acuma. Si o stea stralucitoare Arde-n cer aratand calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate? Fi-va visul omenirei gramadit intr-o fiinta? Fi-va bratul care sterge-a omenimei neputinta Ori izvorul cel de taina a luminii-adevarate?

Va putea sa risipeasca cea neliniste eterna, Cea durere ce-i nascuta din puterea marginita Si dorinta far? de margini?… Lasati vorba-va pripita, Mergeti regi spre inchinare la nascutul in taverna.

In taverna?…?n umilinta s-a nascut dar adevarul? Si in fase d-injosire e-nfasat eternul rege? Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege Rasari o stea de pace, luminand lumea si cerul…

Sarcini de-aur si de smirna ei incarca pe camile Si pornesc in caravana dupa steaua plutitoare, Ce in aerul cel umed pare-o aschie din soare, Lunecand pe bolta-albastra la culcusu-eternei mile.

S-atunci inima crestina ea vedea pustia-ntinsa Si prin ea plutind ca umbre imparati din rasarit, Umbre regii si tacute ce-urmau astrul fericit… Stralucea pustia alba de a lunei raze ninsa,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de maslin Povestind povesti batrane, au vazut pastorii steaua Cu zambirea ei ferice si cu razele de neaua S-au urmat sfintita-i cale catre staulul divin.

………………………………….

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul sau, Dara inima-i desarta mana-i fina n-o urmeaza… De a veacului suflare a lui inima e treaza Si in ochiul lui cuminte tu esti om - nu Dumnezeu.

Azi gandirea se aprinde ca si focul cel de paie - Ieri ai fost credinta simpla - insa sincera, adanca, Imparat fusi Omenirei, crezu-n tine era stanca… Azi pe panza te arunca, ori in marmura te taie.

STAM IN FEREASTA SUSA

Stam in fereasta susa Si izvoreau in taina, Cu-a lor de aur haina, A noptii stele mari.

Se imfla dinainte-mi De vant deschisa carte Si literele-i moarte In luna joaca clar.

Un rau, vezi, misca unda-i Cea visator-bolnava, Un cantec in dumbrava, O floare vad pe lan,

O stea in cer albastru, Ce-arunca-a ei icoana Pe-oglinda alba, plana, A lacului Meran.

Si suna-n noaptea trista Un cantec de copila Si vantu-ntoarce-o fila Din cartea ce-am deschis.

De ce mi-a-ntors el foaia Unde-nvatatul zice Ca-n lume nu-i ferice, Ca viata este vis?

PRIVESC ORASUL - FURNICAR

Privesc orasul - furnicar - Cu oameni multi si muri bizari, Pe strade largi cu multe bolti, Cu cate-un chip l-a stradei colt. Si trec foind, razand, vorbind, Multime de-oameni pasi grabind. Dar numai p-ici si pe colea Merge unul de-a-nletelea, Cu ochii-n cer, pe suierate, Tiindu-si manile la spate. S-aude clopot rasunand, Cu prapuri, cruci, icoani, viind, Preotii lin si in vesminte Cantand a cartilor cuvinte. In urma vin ca-ntr-un prohod Tineri, femei, copii, norod; Dar nu-i prohod - sfintire de-apa, Pe uliti lumea sa nu-ncapa; Se scurg incet - tarra bumbum - Ostasii vin in mars acum, Naintea lor tambur-major, Voinic el calca din picior Si tobe tare-n tact ei bat Si pasii suna apasat; Lucesc si armele in sir, Frumos stindarde se desir; Ei trec mereu - tarra bumbum - Si dupa-un colt dispar acum… O fata trece c-un profil Rotund si dulce de copil, Un cane fuge spariet, Suier-un lotru de baiet, Intr-o raspantie uzata Si-ntinde-un orb mana uscata, Hamalul trece incarcat, Si orologiile bat - Dar nimeni mai nu le asculta De vorba multa, lume multa.

MURMURA GLASUL MARII

Murmura glasul marii stins si molcom, Inconjurand a Italiei insula mandra - O, luminati, a cerului stele albe, Campilor nostri.

Va varsati icoanele voastre in Tibur, Nori, zugraviti pe campie umbre fuginde, Tu, maretie a noptii, a marii, a lumei, Imple Italia.

Mare, poarta pe undele tale corabii, Unele grele ne-aduca aur din Yfir, Altele infoiate de roze d-Egipet, Vinuri si smirna.

Ah, trimiteti popoare vulturii vostri Cei de lemn sa zboare pe marea mareata, Caci a Romei eterne picioare marmorei Daruri asteapta.

Numai singur asupra lumei in pace, Nepasator tamaii si laudei voastre, Invaluit in maiestatea tacerei Sta-mperatorul.

Vezi-l atins de umbra gandirilor regii! Vorba-i va sa fie o raza-n lume; Orele lui sunt izvoare la anii istoriei, Salve-Imperator!

MITOLOGICALE

Da! din portile mandre de munte, din stanci arcuite, Iese-uraganul batran, manand pe lungi umeri de nouri, Caii fulgeratori si carul ce-n fuga lui tuna. Barba lui flutura-n vanturi ca negura cea argintie, Parul imflat e de vant, si prin el colturoasa coroana, Impletita din fulgerul ros si din vinete stele. Hohot-adanc batranul cand vede ca muntii isi clatin Si-si pravalesc caciule de stanci cand vor sa-l salute… Codrii batrani rad si ei din adanc si vuind il saluta Paltenii nalti si batranii stejari si brazii cei vecinici. Numai marea-albastra murmura-n contra orgiei, Care batranul rege-o facea: -n betia lui oarba, El man-ostiri de nori contra marii… s-armia-i neagra, Rupta pe-ici, pe cole? de a soarelui rosa lumina Siruri lungi fug repede grei pe cerul cel verde. Si netezindu-si barba, trece prin ei uraganul Dus de fulgeratorii cai in batrana caruta, Care scartaie hodorogind, de-ai crede ca lumea Sta sa-si iasa din vechile-i vecinice incheieture. - Groaznic s-a imbatat batranul - soarele zice; Nu-i minune - a baut jumatate d-Oceanul Pacific. Rau ii mai imbla prin pantece-acum bautura amara. Insa-s eu de vina… c-umplut-am de nouri pahare Cu-apele marii adanci, boite cu rosa lumina - Cine dracul stia acum ca de cap o sa-si faca! Ah! mosneagul betiv e-n stare-ntr-o zi sa ruine Toate societatile de-asigurare din tara. Soarele-si baga capul prin nori si limba si-o scoate Si c-o raza gadila barba batranului rege. - Hehe! zice batranul razand, ce faci tu, Pepeleo? Tanar, hai? De mii de ani tot tanar te vad eu, Pare-mi ca dai pe obraz cu ros dupa moda de astazi, Altfel nu-nteleg cum tanar de-o mie de evi esti. - Taci, mosnege far? de obraz, te du, te trezeste… Vezi in ce stare te afli, coroana iti sta pe-o ureche Si cu veselia ta proasta lumea ruini tu! Insa-a popoarelor blonde de stele guverne-indaratnici, Vai! nu facuse sosea cumsecade pe campii albastri Si se rastoarna carul si rau se-nglodeaza batranul. Mai ca era sa-i ramaie ciubotele-n glodul de nouri. Hei, ce-i pasa! El norii framanta jucand mocaneasca Si pe-un vant l-apuca de cap, facandu-i morisca. Se tavalea peste cap si, piscat de-un purec de fulger, Se scarpina de-un sir de paduri ca de-un gard de rachita. Norii rosesc de rusine si fug iar vantul se culca Intre codri si munti… Uraganul mahmur poticneste Spre castelul de stanci, ce-si deschide-uriasa lui poarta, Spre-a-l primi pe bolnavul batran in surele hale. El isi ia coroana din cap si in cui o atarna, De sclipeste-n noapte frumoasa si rosa - un fulger Incremenit in nori. Cojocul l-anina El de cuptor… ciubote descalta si negrele-obiele Cat doua lanuri arate le-ntinde la focul Gheenei Sa se usuce… Chimirul descinge si varsa dintr-insul Galbeni aprinsi intr-un vechi caus afumat de pe vatra, Mare cat o pivnita…-N patu-i de pacla-nfoiata, Regele-ntinde batranele-i membre si horaieste. Pana-n fundul pamantului urla: pestere negre Si radacinile muntilor mari se cutremura falnic De horaitul batranului crai. Iara-afara Vezi un ger batran si avar cu fata mahnita, Carabanind al zorilor aur in saci de-ntuneric Ca sa-l usuce-n rubine. Cu-ncetul, cu-ncetu-nsereaza… Soarele, ca sa impace marea, la ea se apleaca, Lin netezeste-a ei fata albastra si-adanc se uita In luminoasele valuri a ei si sanu-i desmiarda Cu tot aurul razelor lui. La pamant se mai uita… Florile toate ridica la el cochetele capuri Copilaroase si ochii lor plini de zadarnice lacrimi… Pe gradini se mai uita, pe-alei de visini in floare Si de ciresi incarcati, de salcami cu mirosul dulce. Pe-acolo se primbla o fata-in albastru-mbracata, Parul cel blond impletit intr-o coada ii cade pe spate… Ca Margareta din Faust ea ia o floare in mana Si soptea: ma iubeste… nu ma iube… ma iubeste! Ah! boboc… amabila esti… frumoasa si - proasta, Cand astepti pe amant, scriitor la subprefectura, Tanar plin de sperante, venind cu luleaua in gura… Soarele-a apus, iar luna, o closca rotunda si grasa, Merge pe-a cerului aer moale s-albastru si lasa Urmele de-aur a labelor ei stralucinde ca stele. Iar de a doua zi se scoala batranul si urca Raraul Numai in camesoi, descult si fara caciula Si se scarpina-n cap - somnoros - uitandu-se-n soare.

INTR-O LUME DE NEGURI…

Intr-o lume de neguri Traieste luminoasa umbra. Mai intai scaldata In ceti eterne si sure, Insa, incet-incet, Razele mari a gandirii Negurile albe patrund Si formeaza un arc albastru, Clar senin in jurul lui, Ce-a lui margini isi gaseste Intr-a negurilor creti Si-nainte, inainte Zboara geniul de lumina. Indaratu-i printre neguri A ramas un fluviu clar De albastru senin aer. In dungi supte, in cordele De argint, ele suspenda Fluturari si creti in calea Raului de-aer albastru, Ce de cale ii serveste Mandrului geniu si nalt Al luminei.

DIN BERLIN LA POTSDAM

Din Berlin la Potsdam merge Drum de fier, precum se stie, Dara nu se stie inca C-am luat bilet de-a trie,

C-am plecat de dimineata Cu un taler si doi grosi… Si de gat cu blonda Milly, C-ochi albastri, buze rosi.

Zice Brahma, tata Brahma, Cum ca lumea asta nu e Decat arderea-unei jertfe Intr-o vecinica catuie.

Am aprins si eu luleaua Si jertfesc lui tata Brahma, Langa mine-un sip cu Kammel! S-o bucata de pastrama.

Zice Darwin, tata Darwin, Cum ca omul e-o maimuta - Am picior de maimutoi, Milly-nsa de pisicuta.

Si ma urc in tren cu graba Cu o foame de balaur, Intre dinti o pipa lunga, Subsuori pe Schopenhauer

S-acum suiera masina. Fumul pipei lin miroasa, Sticla Kammel ma invita, Milly-mi rade. - Ce-mi mai pasa!

IMBATRANIT E SUFLETUL DIN MINE…

Imbatranit e sufletul din mine Ca un bordei pustiu in iarna grea. Unde te-ai dus, pe cari cai straine O, tinereta, tinereta mea! Suspine n-am - ah, de-as ave suspine, De-as ave lacrimi, plange de-as pute! Durerea cea mai cruda, cea mai mare, Afland o forma, afla usurare.

Nimic, nimic! Cantarea spaimantata, Popoare ce-o ridic la Dumnezeu. Imnuri de glorii pe marimi ce-mbata, Amorul bland si dulce glasul sau. Ah! toata lumea este fermecata De umbra unui dor… si numai eu Ma furisez o umbra si nu pot Sa scap de ea… de mine… si de tot!

Oricine-a plans si spune ca ferice In lume nu-i, acela e-un nebun. Ce stie el ce sunt dureri cand zice Ca-ntr-al lui suflet armonii rasun - Caci armonie-i orice plans aice, E-o impacare plansul… e un bun. Cel ce nu poate plange, acela stie Ce-i viata moarta, ce e moartea vie?

Acela are-ntr-insul gramadita Vecia-ntreaga de dureri si chin, A ei marime; ochiul nu s-a stins, In lacrimi s-o traduci si in venin. Icoane nu-s si vorbe nu-s; n-apara Macar aproape ce inseamna… O, fericiti acei ce pot de forma…

[ ]

V-aduceti oare de-acei regi aminte, Ce-n piramide, altii in pustiu, Morminte mari, uriesesti morminte, Un munte-ntreg le fu al lor sicriu? Durerea care nu gasea cuvinte Aflat-a semne mari, care o stiu. - Tu, taina muta, de zidiri marime - Vorbesc dureri ce nu pot sa suspine.

Ah, ce-i cuvantul, ce-i coloare, sunet, Marmura ce-i, pentru ce noi simtim? O coarda-ntinsa imiteze-un tunet, Un ah! sa spuie cum ne chinuim.

[ ]

[ ]

Nu, nu…! Si, fie forma cat de nuda, N-ajunge-n veci durerea noastra cruda.

De bate-o inima sub alba haina, Abia se misca cretii de omat. Un semn ca sub ea se petrece-o taina, C-un suflet e de groaza sfasiet. Un semn abia ce poate, ce distaina Din chinul nostru vorbe ce arat? Neputincioase sunt semnele-orcare… Ce-arata fata marei ce-i in mare?

……………………..

Un cerc ce-i desemnat pe o hartie S-arate ceea ce se misca-n cer, Incunjurand cu moartea ei pustie Pamantul greu cu a lui hemisfer, Care vuind se misca-n vecinicie In jur de soare,-n ocean d-eter - Si toate astea intr-un cerc pe-o coala: Marimea lumei si a firei fala.

Pe ce domnim?… pe cifre si pe semne…

DE CE N-AFLAM IN IMPLINIREA…

De ce n-aflam in implinirea dorintelor din asta lume, Acea sublima fericire ce inainte-i am visat, De ce in cruda voluptate, de ce in slava unui nume, N-afli nimic - nimic din ceea ce-n asta lume-ai cautat.

Bacanta-ti da corpul de neaua, ochirea desperata, clara, Ce patrunzand nervii din tine, de voluptate tremuri tu; Sarutul ei poate fi dulce, cu toate-asta gura-i e-amara, Nu-i dulce gura ce la mie nainte-ti li se prea dadu!

Si gloria te chinuieste - e un supliciu ce apasa. Marirea e apasatoare, insomnia e plata ta; Si vinu-n loc sa lumineze a ta privire-ntunecoasa Mai mult te face sa vezi raul, micimile din lumea ta.

Nu implinirea cea aievea a celor ce doresti in lume, Numai dorinta dupa [ceva] e tot ce-i dulce pe pamant; Dorinta, iubirea de fala, ambitia dupa un nume, Si imbletul dupa marire: te fac numai mai fericit.

BISMARQUEURI DE FALSA MARCA

Bismarqueuri de falsa marca, Mie-mi pare cum ca, parca De iubirea nemtarimei Nici un rau nu va intarca. In zadar Alsasul, Posen, Cu-a lor stare va incarca Ochii vostri, sa pricepeti Unde duce-a tarii barca Si ce rau ne proroceste A cobirei neagra tarca. Voi ne duceti spre peire, Bismarqueuri de falsa marca. Escelenta, bezedeaua Cu mandrie poarta steaua Ce cu stima i-a fost data C-a putut a fi licheaua… Ci in loc de streangul care Se cadea, i-au dat cordeaua Caci nevasta-i pentru-o tarla De catane fu, cateaua; In zadar cu-a lor mandrie Tu ingreuni canapeaua, Crezi ca lumea te admira Cand colinzi in lung soseaua; In zadar mai taie mutre Serioase mascaraua, Cu blazoane-nchipuite S-a impodobit cupeaua. Stim ce-arama este-ntr-insul Si-i cunoastem noi turaua. ?N-alte tari e-onoare mare Decoratia si steaua, Dar ce merite-are dansul Escelenta, bezedeaua? E o carte masluita Toata viata lui, licheaua, Si noi stim ce insemneaza De pe pieptu-i tinicheaua.

PUSTNICUL

Sala-mbracata cu-atlas alb ca neaua, Cusut cu foi si roze visinii, Si ceruita stralucea podeaua Ca si-aurita sub lumine vii - Lumini de-o ceara ca zaharu - o steaua, Diamant topit pe-oricare din faclii. Argint e-n sala si de raze nins E aerul patruns de mari oglinzi.

Copile dulci ca ingerii - virgine - Prin sala trec purtand cununi de flori; Ah! vorba inger scapa pe oricine De lungi descrieri, dulce cititori - Astfel acum ea ma scapa pe mine Sa zugravesc terestrele comori, Acele dulci, frumoase, june-scule Cu minti deserte si cu inimi nule.

La ce-as descrie gingasa cocheta, Ce-abia trecuta de-optsprezece ani, Priviri trimite, timide, sirete, Cand unui tont, ce o privea avan, Cand unui ghiuj, cu mintea capieta, Urat s-avar, sinistru si plescan, Sau unui general cu talia nalta, Strigau si prost ca si un bou de balta?

Sa cant cum samana de rau, impulsul In corp de inger, sufletul diform? Iriniei lui Byron sa-i simt pulsul, Ori autorului ce-a scris Maryon de Lorme? Sa descriu nopti romantice? - Avulsul Ce apele plangand le-arunca - adorm Chiar ingerii - si in azur muiete Curg stele de-aur dulci si-mprastiete?

Si sa discos dar inima femeii Suspinsa-n nopti albastre, plin? de-amor? Ah, a ei patimi au firea scanteii: In clipa ce le naste ele mor; Inchide-ti ochii, caci pazeasca zeii L-a lor lucire sa te uiti cu dor: Abisuri sunt in suflet. Pe o clipa Pasiunea li lumin-a lor risipa.

La ce escursiuni? - Ce nu sunt oare Unde v-au dus, in sala cea de bal, Pe inflorite, dulci si moi covoare, Unde mii flori mirosul lor esal; Sub a perdelei umbra scutitoare, Ce de tradarea mandrului cristal Al marilor oglinzi te scapa sigur, Cand vrei s-observi cum grupe se configur.

Deci dupa o perdea! Pe-o moale sofa Alene sade-un inger de copil. In paru-i negru-o rosie garofa, In ochi albastri plutitori s-agil Si haina de-alba, stralucita stofa Cuprinde-un mijloc mladiet-gentil, Ce lin se-ndoaie parc-ar sta sa culce Sub evantaliu-i ce pluteste dulce.

Un inger, da! aripa doar se cade Pe ai ei umeri albi ca neaua, goi, Spre-a fi un ingeras precum se cade. S-apoi ce bine-i ca s-o credeti voi! Cine-ar ghici vodata cum ca sade Un demon crud in suflet de noroi? Cu vorba inger insa eu, saracul, Ma voi scuti de a descri - pe dracul.

CUM NEGUSTORII DIN CONSTANTINOPOL

Cum negustorii din Constantinopol Intind in piata diferite marfuri, Sa ieie ochii la efenzi si popol,

Astfel la clai de vorbe eu fac varfuri De rime splendizi, sa le dau de trampe, Sumut o lume s-astfel ochii lor fur.

Dactilui-i cit, troheele sunt stambe, Si-i diamant peonul, indraznetul. Dar astazi, cititori, eu va vand iambe,

Si mare n-o sa vi se para pretul: Nu bani va cer, ci vremea si auzul. Aprinde-ti pipa si asaza-ti jetul

La gura sobei, cum o cere uzul; Citeste cartea ce iti cade-n mana Si vezi de nu-i margaritar hurmuzul

Ce-n mana-l ai de-acum o saptamana.

IN CAUTAREA SEHERAZADEI

In mari de nord, in hale lungi si sure M-am coborat si am ciocnit cu zeii, Atarnand arfa-n vecinica padure.

M-am indulcit cu patima femeii, In stele i-am topit aurul din plete, In poale-am scuturat piatra cameii,

Din ochi i-am sarutat priviri sirete, De umeri rezemat am ras cu dansa S-am potolit din gura-i lunga sete

De-amor. Apoi m-am dus - ea plans-a. Mi-a deschis marea portile-i albastre Si Nordul frig durerea-mi calda stins-a.

M-am dus spre Sud - und-insule ca glastre Gigantici se ridic din sfanta mare, C-ostiri de flori, semanaturi de astre.

Si si-a imflat eterna mea cantare Aripele de para-n cer pornite, Pan-am pierdut pamantu-n departare,

De unde-albastre scandure-s urnite. De ganduri negre-i grea antica-mi nava: Nu stiu pe vane cai-s ori menite?

Viata mea-i ca lanul de otava: E seasa far-adanc si inaltime. Vulcanul mort si-a stins eterna lava.

Dar ah, ce vad? E vis? O-ntunecime Ridica colti inalti din franta mare. Cine imi spune ce minune-i? Nime?

Din ce in ce un rai in departare Se desfasoara dintre stanci trunchiete, Plesnite lin de undele amare.

Muntii inalti la cer strabat, se vede; Vai cu izvoare s-adancesc sub soare Si dealuri mari paduri inalta-n spete:

E Orientul. Codrii, cu grandoare, Cu varfii nalti vor norii sa-i disfete. Cetati prin ei isi pierd a lor splendoare.

Prin codrii lui, prin sesurile crete, De-a vantului suflare-mbalsamata, Din muntii-n nori si prin pustii marete,

Urbile-antice stralucind s-arata Si albe par si mitice - cu basme Uriesesti e tara presarata.

Si norii spanzura pe cer, fantasme De foc si aur ce-n ostiri se-nsira, Codrii se plang si marea doarme-n spasme.

Ajung la tarm - se-ndoaie ca o lira Cu valuri instrunita-n lunge randuri, Un mic liman, ce raze bland respira.

Corabiei apusene grea de ganduri Sinistre - eu pe valuri ii dau drumul, Franta de stanci se risipeste-n scanduri.

Ce intalnesc intai pe tarm e-un tumul - Proroc prea sigur al vietii umane, Tu esti cenusa iara viata-i fumul.

Nu crede insa ca in doruri vane Caut norocul spre-a te-afla pe tine, Noroc lumesc - zambiri aeriane!

Las pe-altii sa zideasca din ruine Zidiri de-o zi pe rabdatoarea spata A vechiului pamant, ce nu-i de mine.

In furnicarii din Apus ei toata Viata-si fac doruri nebune, Nu stiu ca-n lume nu-i ceea ce cata.

Ei caut adevar - gasesc minciune. Neam vine si neam trece - toti se-nsala. Eu adevar nu cat - ci-ntelepciune.

Caci mintea cea de-ntelepciune goala, Oricat de multe adevaruri stire-ar, Izvor de amarare-i si de boala.

In lada aur oricat gramadire-ar - Cu aur nu se stinge-n veci amarul Si Pace numa-n inima-i gasire-ar.

Usor trage prezentul la cantarul Intelepciunii… Si ea-i fericirea. Cu-a rasaritului averi samarul

Eu mi-l incarc cu-a lui gandiri - gandirea. Eu pasu-ndrept colo inspre caruntii, Gigantici muri ce-n campi ii sadi firea.

Din codri-adanci, ce inmormanta muntii, Ce-abia si-arat al lor cap in ninsoare, Urcand in negre stanci diadema fruntii,

Prin sir de codri, palmi naltati in soare, Prin lunci de dafin, pe-unde cresc maslinii, Smochini s-atin pe verzi carari in floare.

Din prund inalta trunchii lor arinii In lunce risipiti, sub stanci ce pica Izvoare sar prin muschii radacinii.

Prin mandrele gradini in cer ridica Saraiuri albe cupole de aur. Cu sori pare plouata urbea-antica

Si risipite prin dumbravi de laur Stau casele-albe, azile linistite. Pe porti sunt stihuri scrise-n limbi de maur

Iar caile-s cu marmura podite Si fara porti sunt sfintele dumbrave. Pe scari inalte flori de foc sadite.

Pe scari culcate fete albe, suave Parul cel negru-l piaptana in soare, Ori visatoare stau de-amor bolnave.

Ah, e cetatea cea stralucitoare Unde-mparatul Indiei resade: Un soare insusi este el sub soare.

Nevasta lui e-acea Seherazade, De-ntelepciune plina si frumusete: S-a o privi doar soarelui se cade.

* * *

Intr-un sarai cu cupola rotunda, Pe scari de marmura imi urc piciorul, Pe stalpi inalti las umbra sa patrunda,

Sub bolta portii calc de flori covorul - Carare-i el prin de-aur nalte glastre: In ele crinii mari intrec ivorul.

Pe murii albi marmorei s-urc pilastre, Ce netezi, rosi, oglinde de purpura, Reflecta frunze verzi si flori albastre.

Un miros racoros simtirea-mi fura. Deschisa lin e usa unei sale Si noi minuni uimitii ochi vazura.

Cu umbre moi a gandurilor sale Un pictor a-nflorit plafondul, murii, Cu chipuri zvelte, basme-orientale.

Pe perini lungi culcate-s hurii - Si din catui de-argint copar miroase Cu fum albastru formele picturii.

De rosa catifea cu fir pe margini trase Se nalta intr-un baldachin perdele, Umbrind un pat cu perini de matase.

Pe acel pat, un tron cusut cu stele, Sta insirand margaritare-n poale Regina cea-nteleapta - Dintre ele

Picioare de zapada, mici si goale, Ea-ntinde surazand ca-n vis pe-un scaun De visinie catifea si moale.

Dureri si ani, si toate imi disd?un Aceste vise-aievea la vedere: Ma mir cum in Olimp se mir-un faun.

Frumoasa e in visu-i de placere, Cu fata alba ea lumina sala Si ochii ei izvoara de mistere,

Mari si adanci taiati-s ca migdala Si-n paru-i negru corpu-i de zapada E cufundat - o virgina Itala.

Cine-ar vedea far-in genunchi sa cada? Am genuncheat. - Eu am stiut, straine, Ca ai sa vii - a dorurilor prada -

Ca sa m-asculti si sa duci de la mine A-ntelepciunii si a frumusetii floare, Sa luminezi gandirile din tine.

Eu am stiut - profeta vrajitoare - S-atrag cu-a tainelor si-a basmei raza Poeti cu inimi ceruri-doritoare.

Ridica-te si vino de te-asaza Ici, langa mine, sui pe perna asta… Cu bratu-i gol si alb ea o-nfoiaza.

Am ascultat… M-am razimat cu coasta De dulci gatite perini - iar genunchiul Plecat… c-adoratori din vremea foasta.

PREOT SI FILOSOF

Caci n-avem sfintii vostri, voi ne mustrati, preoti, Desi de-a voastra tagma suntem si noi cu toti… Si noua vanatoarea de aur si marire Ne-nseamna-n asta lume a Raului domnire. Si noua-nghesuirea pe drumul spre placere In suflet naste scarba si inimei durere. Si noi simtim ca suntem copii nimicniciei, Nefericiri zvarlite in brazdele veciei… Si sufletu-ne-n tremur ca marea se asterne, Taiat fiind de nava durerilor eterne; Ca unde trecatoare a marii cei albastre, Dorinta noastra, spuma nimicniciei noastre. Si noi avem o lege - desi nu Dumnezeu - Simtim ca Universu-l purtam si prea ni-i greu: Stim a fi stranepotii acelui vechi pacat, Ce semintia Cain in lume-o a creat. De n-o-mbracam in pilde, e semn c-am inteles, Ca-n noi este credinta, ce-n altii e eres. Caci eretic tiranul, ce Crucii se inchina Cand oardele-i barbare duc moarte si ruina. In van cu mani uscate se roaga, tiind strana, Deasupra lui cu aripi intinse sta Satana. Degeaba langa patu-i alaturi sta sicriul Cand gloatele-i pe lume au tot intins pustiul. Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea sa-l ierte Ca tari intregi schimbat-au in intinsori deserte? Si eretic e-acela ce rasa v-o saruta Cand ura-n a lui suflet, de veche, e statuta? In van cercati a-i drege caci rai raman de-a valma Si trebuie ca soarta sa-i spulbere cu palma, Din visul sa-i trezeasca cu care-i inconjoara Dem?nul lumii-acestei - comedia-i bizara.

Nu ne mustrati! Noi suntem de cei cu-auzul fin Si pricepuram soapta misterului divin. Urmati in calea voastra multimii de absurzi Si compuneti simfonii si imnuri pentru surzi, Ascuteti adevarul in idoli, pietre, lemn, Caci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn Al oamenilor zilei sublimul adevar Ce voi spuneti in pilde, iar noi l-avem din cer.

O, ADEVAR SUBLIME…

O, adevar sublime - o, tinichea si paie! O, poezie mandra - o, buiguit nerod! Istorie spirata - minciuna si bataie, Amor ceresc si dulce - a mucosilor plod.

O, om, oglind-a lumei cu capul sui si sec, Cu creierul ca ceata, cu coaste de berbec, Stapan pe-a ta gandire - cum esti p-instinct stapan - Se vede cand femeia goleste al ei san.

Cand poala s-o ardica, de pulpa-i vezi, stapane, Tu nu surazi cu rasul cel lacom si murdar, Tu nu esti ca un taur si nu esti ca un cane, Ce umil da din coada catelei lui cu har.

Nu esti gelos - ferit-a… cucosii doar si vierii Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel. Tu nu ai patimi scumpe si lacrima muierii Nu misca al tau suflet, nu-ntuneca de fel.

Esti bun cu ai tai semeni, nu c-alte animale. Tu ii iubesti atata incat ii strangi de gat… Si-i faci s-admire geniul - sunarea unei oale - Si limba ta de flacari si plina de urat.

Istoria omenirei cu regi de poezie, Cu regii de razboaie e ca si un poem; Dar totusi rog divina ca deparcior ramaie De corpul meu nevrednic - nu-mi vine la cherem.

Cugetatori ai lumei! o, imputiti eterul Cu sisteme inalte, puneti-l in saltar. O lada este lumea cu vechi buclucuri - ceriul De stele si comedii va este un hambar.

Preoti cu crucea-n frunte, visternici de mistere, Voi sunteti sarea lumei, formati inima ei. E rau numai ca ziua stati pe mancat si bere Si sara pe minciune si noaptea pe femei.

O, dranganiti pe ganduri voi, muzici; voi, sculptor, Imi pipaiti cu mana un corp tremurator; Si, voi, artisti dramatici, strambati-va la luna, Pictori, eternitatea v-asteapta c-o cununa.

Tu, timp, nu poti cununa in degete s-o sfermi, Caci zugravir-atata de bine saci de viermi. O, regi, ce pusi pe tronuri de Dumnezeu sunteti Sa platiti balerine si tiitori s-aveti.

O, diplomati cu graiul politicos si sec, Lumea cea pingelita o duceti de urechi. Imi place axiomul cel tacit, fiinti spurcate: Popoarele exista spre a fi inselate.

ADUCAND CANTARI MULTIME

Aducand cantari multime, Si mai bune si mai rele, Ma intreb cu indoiala Cine cauta la ele?

Cata cei ce noaptea, ziua Isi muncesc sarmana minte - Plebea multe stiutoare Pentru pane, pentru linte?

Sau cei ce pazesc cantarul A dreptatii, draga Doamne, Ce la domni saruta mana S-altceva inca la doamne?

Sau acei care-si pun osul Carul statului de-l misca? Ah, prea stii mai dinainte Tot ce-i doare si ce-i pisca.

Eu nu pot sa le dau lefuri, Nici onori, nici pensiune. Nu-s in stare nici sa judec Merite pentru natiune.

Toti acei ce-n asta lume Vor ceva… ma lese-n pace, Eu nu voi nimic, nimica, Decat pace, pace, pace.

Si de-or trece pe-aste siruri Ochii cei cuminti de fata Sau a junelui privire De visare ingrecata,

De vor trece intr-o viata Doruri multe-ndefinite: Or privi sub flori albastre Aste pagine citite

Si dureri scanteietoare Si tablouri infocate Vor patrunde tremurande Aste suflete curate.

Da, la voi se-ndreapta cartea-mi, La voi inimi cu aripe. Ah! lasati ca sa va duca Pe-alta lume-n doua clipe.

CONFESIUNE (Aratand un cran)

Aciea este lumea… de-o sfaram - e sfarmata. De sfaram pe vecie acest idol de lut Eterna pace-ntinde imperiul ei mut Si soarele pe ceruri se-nchide ca o rana Ce arde-n universul bolnav de viata vana. Si marea tace-nceata; cantau strigoi; miscare; O noapte condensata, in veci nepieritoare, Ca noaptea din sicriuri, din groapa, din caverne - Povestea linistita a mortii cei eterne… Nu vezi ca desi chipu-mi arat-a fi de gheata, Un vis al meu caldura-i, lumina si viata? V-am inselat, nemernici, v-am inchegat in vreme, V-am aruncat in viata, plecati sub anateme Sa va urati din leagan, sa v-omorati in vain, V-am semanat in spatiu pe voi samanta Cain, Sa curat am vrut sanu-mi de tot ce-i crud, spurcat Si pentru voi anume creai al vietii iad. Si sa va-nsele vecinic l-am imbracat frumos Cu nopti senine-n stele, cu soare auros. In samburii durerii eu pus-am fericire, In vicii am pus miere si in pacat zambire. Tot ce-aspirati in lume, toate-au acelasi fine. In mantie de rege m-am imbracat pe mine Si de va-ntindeti mana dup-a mea umbra-avara, Las mantia sa-mi cada si ma revedeti iara. Coroana, aur, glorii, cantare si comori, Istorie si nume, iubire si onori Sunt basmele ce-nconjur, razande, chipul meu: Atingeti-le numai si veti vedea ca-s… eu. Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge…

[ ]

Am zugravit in ochii-vi semanaturi de stele. Moarte si nemurire sunt numai umbre a mele. Ca sa va-nsel privirea am nascocit eu timpul. El va arata iadul, imperiul, Olimpul Si cu mandrie poarta a veciniciei masca Cand mama lui e-o clipa care cand sta sa-l nasca Il si ucide. Totusi in clipa suspendata, Daca din noapte-eterna o fiinta se arata, El vede cer si stele, oceanul, universul; El nu-mi zareste ochii, el nu-mi aude mersul Ce-l sperie - trecutul - gigant cu visuri sumbre. Viitorul gol, nimica in umbra unei umbre. A clipelor cadavre din carti el sta s-adune, In petice de vreme catand intelepciune. Ce inteles au ele… ce este a lor fire? Nimicnicie, umbra, mizerie, peire. Nu vrei s-asculti de mine. - Nu stii s-asculti. - Mi-e mila. Nu este dat ca omul cel muritor, in sila Sa poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplita, Sa duca-n piept durerea - aceea ce menita A fost ca sa o poarte o omenire toata, Prea grea pentru un om e… ea trebuie sfarmata In mii bucati, ca astfel sa o puteti purta. Nefericite - iata confesiunea mea.

PATRIA VIETII E NUMAI PREZENTUL

Patria vietii e numai prezentul. Clipa de fata: numa-n ea suntem, Suntem in adevar. - Iara trecutul Si viitorul numai o gandire-s. In van impingeti ce vi-i dinainte, In van doriti acelea ce-or veni. Intoarceti-va-n voi si veti cunoaste Ca toate-n lume, toate-s in prezent. Tot ce au fost si tot ce-a fi vreodata Au fost, va fi numai pentru ca e. Nu stii ca atingand pe-un singur om I-atingi pe toti? Multimea e parere. Spune la mii de insi aceeasi vorba Si-n mii ea atunci va trezi Icoana-aceeasi si acelasi simt. Un semn ca toti e-n unul, unu-n toti.

CAND SE JUCA ELISA MULLER…

Pe genunchii-mi te-am purtat. Ti-am privit in fata, Ochii-mi ochii-ti a catat, Gura-mi, buza-ti creata - Si m-am pus pe sarutat. Cine ma invata?

Ca o mama bland si lin Ce-un copil rasfata, Mangaiat-ai fruntea mea Si m-ai strans in brata. Ah, cat te iubesc de mult! Cine ma invata?

Eu ma duc, te parasesc - Nu ma privi suler, La spectacol ma pornesc. Stai sa-mi vad de guler. In teatru romanesc Azi e Elisa Muller.

Un copil netrebnic sunt - Spune-mi-o-apasata. Mi-ai legat acest cuvant De viata-mi toata, Mi l-ai dat rosind, plangand Cand ai fost - ciudata.

Ah, surade-mi inc-un pic Si nu-mi fi ursuza. Caci cu degetul cel mic Te ating pe buza. Si sopteste-mi un nimic Nimeni sa n-auza.

Astazi e dumineca. Pac! si una buna. Eu te las si bine ca Mi te las nebuna… Trage-te de maneca… Ce stii de-i minciuna.

Nici nu stii, o, turtura, Ce-mi auz de-a bine. Tu gandesti cine stii ce Si te uiti la mine. Ah, iubita mitita, Cum te-ador pe tine!

Un nimic, un cuvintel, Spus dupa perdeaua, E o piatra de inel, E a noptii neaua, Arde-atat incat cu el As aprinde-o steaua.

S-apoi taci ca nu cumva Sa auda-o floare C-ai soptit asa ceva; Din ascunzatoare S-ar rosi - mai, mai asa Cum o oarecare.

Cum te uiti asa, nauc, Si-n gandiri te-nsinguri, Esti tu ziua langa nuc, Esti tu noaptea-n cranguri, Sa te iau si sa te duc, Sa fim numai singuri.

S-atunci n-om vorbi de fel: Vorba este pleava. Cand se iubesc doi astfel - Inima bolnava - Atunci tac, tac cumintel, Noaptea in dumbrava.

SCRISORI DIN CORDUN

Suna pietricica-n vale, Cine-a pus tara la cale Si acum la batranete S-a intins pe criticale?

Ti-am citit cu indulgenta Si cu-amor eu criticaua, O hazlie-impertinenta, Bat-o poarca, mance-o caua.

Zice Darwin, dupa tine, Cum ca omul e-o maimuta - Simt humorul de gorile Cand desmiard-o pisicuta.

Pisicuta criticoasa Ce iti speli curata laba Si-ti intorci dulce mustata, Fii de treaba, fii de treaba.

Nu se scuipa-asa in oameni, Nu se manca astfel linte. Fa politica, iubito, Fii cuminte, fii cuminte!

Acolo vei put? spune Tot ce vrei - caci s-asa nime Nici te-aude, nici te crede, O sublime, o sublime.

Nu se trec la noi potcoave De la iepe de mult moarte - Pune-te de-nvata draga: Nu stii carte, nu stii carte.

LUNA IESE DINTRE CODRI

Luna iese dintre codri. Noaptea toata sta s-o vada. Zugraveste umbre negre Pe lintolii de zapada.

Si mereu ea le lungeste Si suind in cer le muta, Parca fata-i cuvioasa E cu ceara invascuta.

Ce gandeste? - numai norii Lin se-mbina, se dezbina Ca fasii de gaz albastru, Ca si aburi cu lumina.

Lin pin iarba scotoceste Apa-n prund si-n pietricele. Florile surad in taina, Oare ce-or surade ele?

Si[-s] cu neguri imbracate Lac, dumbrava si padure. Stele palid tremurande Ard pin negurile sure.

Lumea-n roua e scaldata, Lucioli pe lacuri zboara. Luna umbrei, umbra lunei Se amestec, se-nfasoara.

Lunecand pe ceruri, norii Negri-acopar tot seninul. Se sting una dupa alta Si icoana si suspinul.

Infasat in intuneric, Eu nu vad, nu aud soapte. Ah, ma simt atat de singur! Este noapte, noapte, noapte.

ANTROPOMORFISM

In poiata tainuita ca-n umbroasa zahastrie Traia puica cea motata cu penetul de omat; Nu-i cucos in toat-ograda, ce de-iubire capiet S-urmareasca insolenter inocenta ei junie.

Ce cocheta e copila, cu ce gratie ea imbla? Si ce stele zugraveste in nisip cu dulcea-i laba - O gaina virtuoasa, o gaina prea de treaba Cu evlavie ea cata fire de-orz si coji de jimbla.

Dara cine sa admire a ei nuri si tinereta? Boul chior, ce vede numai jumet? din a lui paie? Ah! In inima-i fecioara simte-o tainica vapaie Pentru cucurigul dulce din cantari de dimineata.

Pierde gustul de mancare, scormoleste, de ti-i mila, In pamant ca sa gaseasca chipul cel dorit intruna Sau se primbla visatoare, noaptea cautand in luna A lui umbra luminoasa - melancolica copila!

O gaina-mbatranita, venerabila matroana, Ce de mult e schivnicita de lumesti desertaciuni, Ea ii spune-ale ei taine, ca la raza-ntelepciunei Sa gaseasca mangaiere pentru-a gandurilor goana.

Iar calugarita veche, ce de mult era iertata, Ce de mult se dizvatase de placerile d-iubire, Ea cu limba ascutita cleveteste-ntreaga fire - Contra demoralizarei propovaduie-nfocata.

- Ah - ii zise mititica - nu privesti la randunele, Cum din cuib scot puii capul, se cuteaza pe ulucuri Si apoi la miezul noptii ii aud facand buclucuri, Sarutandu-se cu ciocul, dragostindu-se-ntre ele.

- Soarte-avem nefericita - ii raspunse-atunci batrana: Nu-i gaina randunica, randunoiul nu-i cucos. Necredinta lor stiuta-i; aspri, rai, tiranicosi, Ei trezesc viata-n inimi si apoi o invenina.

Numai flori-s fericite, caci pe ?ceeasi trupina E pistilul feciorelnic si staminul barbatesc; Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun si se iubesc, Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgina.

Dar cucosul - ce netrebnic! nestatornic! - este drept: Cand el sulita iubirei in adancu-ti suflet baga, Te simti dusa chiar in ceruri - uiti pe-o clipa lumea-ntreaga, Dar pe urma gelozia sfarma inima-ti din piept.

Caci pe urma el te lasa, trista, slaba, vaduvita. Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe oua; Mori de sete si de foame, nici un sambure de roua, Nici priviri de-amor n-arunca la sarmana eremita.

Ci mai bine nu mai intre in gandirea ta virgina Visele inselatoare de iubire si placere - Vin? sa-nveti intelepciunea, a naturii-adanci mistere Si a stelelor mari drumuri, ce viitorul il lumina.

Cum vorbeau intelepteste, ce s-auda si sa vada? Dupa gard strain cucosul se preimbla-ncet turceste. Puicei-i trece-ndata pofta de-a vorbi filosofeste, Ea asculta cu iubire cucoseasca serenada.

Ah, amorul ii patrunde prin ureche; -n van batrana O ciupeste-n cap cu ciuda, vrea s-o tie de aripa; Ea se smulge si alearga tremuranda inr-o clipa, Printre gard priveste dulce l-aratarea lui pagana.

Iar batrana cruce-si face cu-a ei laba si gandeste: "Tinereta, tinereta!" si oftand intra-n poiata; Aparata de-ntuneric ipocrita cea sirata Pe un pui nevrasnic inca alterata-l pricajeste.

Unde este invatatul cu talent fonognomonic Sa compuie un compendiu despre blandele impresii, Ce un sunet numa-l naste in simtirile miresei, Cum un cucurigu poate fi adanc, duios, demonic?!

Ce simtiri eroici, mandre, reprezinta cucurigul, Cat curagi - ce osebire de-al gainei cotcodac; Ce frumos ii sade creasta ca un rosu comanac. De dorinta se-nfierbanta, de amor o trece frigul!

Si maximele batranei pe-o ureche toate-i iese, Cum intrara pe cealalta. Sfatuiri contra iubirei O-nvatara ce-i iubirea. Stie-atat ca c-o privire Galisa poate sa prinda pe pasaua ce-si alese.

S-astfel ea facand la planuri se-nvarteste prin ograda Si trezeste-n bucuria-i, din gandire somnoroasa, Pe-un clapon, mahnit calugar, cu-aratare pantecoasa, Fara creasta de mandrie, fara glas si fara coada.

Si, facand un paa! angelic, il intreaba de nu-i frate, De nu-i var cu Don Juanul ce canta de gard dinc?lo. Dar monahul cel sinistru zise tragic: - O! Apollo Ma fereasca sa fiu ruda cu-aste firi intunecate.

Nu! pe mine preuteasa zeitatii pamantene Langa focul cel de jertfa, pe altar de caramida, M-a lipsit de demnitatea de cucos - ca sa-mi surada In a mea lipsa de patimi a lui Plato fenomene.

Cu privirea mea cea casta, de-nteres ne-nfluintata, Vad in lume si in lucruri numai samburul si-ideea; Prototipu-l vad in toate, si cu-a geniului scanteie Vad cucosul lui Mohamet cu-aratare luminata.

In sublime revelatii a misterului etern, Multamesc vestalei groase ce-mi crea aceasta soarta; Dumnezei or s-ospateze umbra mea cand va fi moarta, Inchin viata-mi cugetarei - un Pitagoras modern!

El reintra in chilie, iar puicuta sta pe ganduri. Si mereu prin minte-i imbla demnitatea de cucos: "Ce-i lipseste lui Chirila, ce au verii lui fierosi Si el n-are?" Astfel dansa meditand imbla pe scanduri.

Dar ii bate inimioara. Ea la gard se duce iarasi, Sa priveasca iar la idol, cu-a lui pas de maiestate, Creasta rosa, pieptu-n care inima barbata bate. Cum ar vrea ea ca sa-l aiba de-al juniei ei tovaras!

Cum se teme ea acuma!… El o vede s-o saluta. Ochii-i ard si el ii spune maguliri cavaleresti. "Nu! - el zice in ton liric - pentru flacare ceresti Nu exista ingradire, cat de nalta e trecuta".

Vrea sa zboare; dar Sibylla cu a maturei magie, Ea, ce poarta grija scumpa pe-al vestalelor palat, Il loveste si alunga cavaleru-naripat… Si in urma lui puicuta se uita cu nebunie.

Suferintele lui Werther se urmeaza-n pieptu-i toate, Desi nu ca el eroic vrea cucosul sa s-ucida; El iubeste - ea socoate cum portita sa-i deschida, Dar rusinea-i virginala de la scopu-i o abate.

"Nu, nu! Ca din intamplare, ca dinc?lo ratacita, Sa ma afle cumva noaptea si sa-mi caute chichita". Si cand luna imple noaptea, trist, ea urca o capita, Sare gardul si timida lin paseste indragita…

Ramaneti cu bine toate a copilariei soate, Caci instincte tainuite au invins in ea fecioara. "Ce-am sa pierd?, gandeste dansa, tot imi spun de o comoara De pazit grea, ce odata trebuie s-o pierzi in viata".

Dar deodata el s-arata - rusinoasa vrea sa zboare, El alearga dupa dansa - cum ar vrea si cum n-ar vrea; Cum ii place sa se lase prinsa. Sub aripa-i grea, Ea se simte fericita, desi-afecta suparare.

- Vrei sa fugi?, suspina dansul, ma urasti atat de tare? - Te urasc! surade dansa cu-inocenta siretie, Cum sa nu te-urasc, tirane, cand tu vrei sa-mi faci rau mie? El jura ca nu, si cere botisor de impacare.

Cum sa nu-i dea? Poate dansa sa refuze-o rugaciune, Spusa cu delicateta si poetic-formulata? S-ar cadea ca sa reziste? Sade bine? Infocata, Fericita e ca pierde ce-ndoieste pretu-iubirei.

Ceru-ntinde sus senina-i panzarie de azur, Ca cusuta e cu stele tremurand de-aurul lor grele. Cand o-acopar a lui aripi, cand il simte pe-a ei sele, Inocenta-i sangereaza, i se-ntuneca-mprejur.

Tine mult aceasta dulce, amoroasa nerozie. Al ei suflet se topeste de-ntunericul molatec, Simte pare c-o patrunde un piron ros de jeratec Ce-o omoara s-o turbeaza, o-ndelira si-o sfasie.

Ochisorii si-i inchise, ca topita sta acuma Si in vocea ei muiata pipaieste nenteles. El o mangaie, o-ncredinta ca de cer a fost trimes Si menit ca s-o iubeasca si sa-i joace dulcea gluma.

- Tu!, ea zise, ce frumos esti, rege-al lumei de gaine. Eu te iert! amoru-ti dulce ca si miros de garofa. Si ca-n vechile tragedii el raspunde-n antistrofa: - Tu esti Venus in poiata, ochii tai - ceresti lumine.

Din istoria puicutei asta-i partea cea intaie, Asta e icoana scumpa-a saptamanelor de miere; "Poezia-i intervalu-ntre placere si placere" - Optimist filosofeaza cu cucosul, ce-o tamaie.

Dar curand al ei caracter si simtirea ei naiva Se schimba-n cochetarie. Cucoseii cei mai tineri Implu curtea stralucita a motatei noastre Vineri Si la glasul lor subtire ea s-arata milostiva.

Al gainariei-Adonis, cu privirile-ndraznete, Petit-crev? blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe, Obiectiv cronicei zilei a gainelor monahe, Pe tipic ii face curte - Lovelace de la cotete.

Cu placere ea admite curtea junelui sagalnic. Orice-obraznicie, ruga, ea ii trece cu vedere, Ca-n sultanul vechi sa-escite gelozie si durere - Vai! de unde poate crede un sfarsit atat de jalnic!

Caci sultanul, care-o crede cum ca e necredincioasa, Tanarului Cicisbeo el acum cata pricina. Cu curagi el se ridica, creasta-i rosa se-nvenina Si lugubru el ii zice: - Fugi sau mori tu, ticaloase!

Fat-Frumos gatu-si indoaie indarat si ii raspunde: - Nu m-atinge-a ta insulta, tu, de-origina plebeu - Diferinta prea e mare, cine esti? si cine-s eu? Eu petrec si eu fac curte cui voiesc si orisiunde.

- Te-oi sili sa lupti cu mine! iritat striga sultanul Isi zburli penele-n ceafa si cu furie s-arunca, Lupta crunt, pe cand deoparte sta nefericita prunca, Urzitoarea Iliadei, ce isi plange Don Juanul.

Se trantesc, se rup cu ciocul si mananca tavaleala - Obosesc. Se naste-acuma pe-o minuta armistit. Dar curand se-ncaier iarasi. Don Juanul cel pestrit Cade-n sange si sultanul trambita pe el cu fala.

Iara dona nu tradeaza ce-n simtire-i se petrece, Nu tradeaza de-i durere, voiosie, nepasare - Poate vru sa deie pretul partii cei invingatoare Si de-aceea ramasese ca si marmura de rece.

Ci profetic se arata preoteasa culinara - Ia pe mort in poala-i sacra, de-a lui haina il despoaie; Ea il spala-n apa sfanta, si in scumpe maruntaie Pun miresme felurite pentru jertfa mortuara.

?N-invartiri misterioase peste focul vetrei sfinte, Ea-l intoarce, curatindu-l de lumestile-i pacate. Palamarul ce slujeste pamanteasca zeitate In Olymp il ia si-l duce, jertfa zeilor fierbinte.

Si in rasuri nesfarsite, artificia de glume, In vorbiri spirituale, observatii invatate, Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate, In divina nepasare, ei stau jertfa s-o consume.

Vai, de ce nu tine nimeni o oratie funebra Si nu-ntoana-un De profundis pentru soarta-i mucenica! Peste-a raclei portelane nici o lacrima nu pica. Inima zeilor lumei, de ingrata, e celebra.

Ori n-au fost eroi in lume, intelepti si virtuosi - Unii-n lupte pentru bine a lor sange si-l varsara, Ceilalti langa lampa alba santa viata-si consumara Sa-i lumine - ca sa aiba soarta bietului cucos?

Oare el nu are-asemeni soarta oricarei fiinte? Suferintele uneia bucurii ii sunt altora; Viata multora se stinge spre-a hrani viata mult?ra Si mancarea reciproca e-a istoriei fiinta.

Bietul rac! De viu l-arunca ca sa fiarba-n vinul cald. Cate sufere? - ce-i pasa celui care nu e rac! Ce ii pasa pasaruicei ce munceste pe-un gandac Sau paingenul, ce suge capul mustei de smarald.

Pasaruica ia in sine simtul, gandul dintr-un greier Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet ?navuteste… Si cucosul care moare naste-n cel ce-l mistuieste, Cine stii ce simt in suflet, cine stii ce gand in creier.

Dar sultanul spre durerea puiculitei lui naive, Ce-omori-n duel pe-un tanar de-o sperant-atat de mare, La racoare-i pus sarmanul, ca sa cugete-n mustrare L-ale codicei penale paragrafe respective.

Deci puicuta vaduvita singuric-acum ramane. ?N-inceput isi plange soarta si parea nemangaiata; Dar curand cucosi mai tineri implu partea neocupata A duioasei inimioare de amor si jale pline.

Ea invata ca sa uite. Ca marquiza de Chatelet, Care pe Voltaire batranu-nlocui cu Saint-Lambert. Pentru inima-i vicleana cucoseii nu se cert, Caci din tanar in mai tanar ?n-academia-i ii i?.

In curand ea pierde-n curte tot al noutatii farmec. Nu-i cucos ce nu-i luase tot ce-o puica poate da, In curand alte gaine al ei nimb l-intuneca, Cum odata-l intrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.

In zadar li imputeaza a lor ganduri senzuale. "De - raspunde cu-ironie unul din amantii fosti - Inima-mi intreag-a ta e - dar ce vrei - noi suntem prosti, Simtul imbla dup-o carne mai tanara si mai moale".

In curand cade pe ganduri, deveni curand bigota; Cum se-ntampla, din Phrinee deveni calugarita. Limba-i imbla, ascutita ca la vechea-i protectrita - Poiata afuriseste si ograda poliglota.

Si atunci gainareasa de caderea-i se indura: Desparti gainarimea cu viata imorala De chilia solitara a puicutei, ce isi spala A trecutului pacate prin asceza cea obscura.

Ea cata societatea parintelului Chirila, A claponului lugubru cu humorul lui de bute; El iubeste-n ea ideea frumusetei cei trecute, In matroana desflorita vede inca pe copila.

Ea vedea in inteleptul cu-aratare reverenda Prototipul cucosimei, pe-al cucosilor cucos, Cand cu flori de-oratorie si cu ochi bisericosi, Adancit platonizeaza in tirada somnolenta

Astfel dar fin? si dansa drumul sortii pamantene: Arde lumanarea vietii pana la un capitel. Si acum la batranete, sa-l uzeze si pe el, Ea drept candela l-aprinde fiintei suprapamantene.

Untdelemnu-n sant-pretinsa vatra a bigoteriei E acelasi ce-n amoruri pamantene-a licurit; Duhul sfant in chip de porumb nu din cer s-a pogorat, Ci mai jos de brau l-avuse Iosif si l-a dat Mariei.

Iara voi, ce-n nopti cand luna peste varfuri de copaci Ca un scut de-argint rasare, implind lungile alee C-umbre negre si dungi albe - urmariti pe vro femeie, Suppusand sub a ei poale mult mai mult decat doi craci;

Voi, ce-uniti tot universul in zambirea mintii scurte, Ce catati gandiri de inger ?n-ochii mari cari va par Doua nopti insprancenate, - vie-va-n minte macar Cum ca demonul din ochii-i e acelasi de sub burta.

Ah, ganditi o clipa numai la sulita cu varf ros Si la rana ce o face, sangele-inocent ce-l varsa - Ca sa vezi cate iluzii minte inima cea arsa, Pe cand do?a e-o gaina si seniorul un cucos.

Deci dara, boieri de cinste, ca-mi facui tot boierescu Mai cu rime, mai cu vorbe, cand de sama, cand de claca; Am ajuns la deciu - ma scarpin - inchid cartea mea posaca Si cu multa plecaciune vi se-nchina - Minunescu.

CALIN NEBUNUL

Fost-a imparat odata si trei fete el avea, Cat putea privi la soare, da? la ele ca mai ba. Una decat alta este mai frumoasa de poveste, Dar din ele-acuma doua mai era cum mai era, Nu ca doar ai pute spune cum ca-a fost asa s-asa, Nici o vorba de poveste, cer cu stele presarat Nu ajung la frumuseta astor fete de-mparat. Dar desi nu-ti poti da vorba despre ele cu cuvantul, Mintea tot le-atinge umbra, ochii lor i-ajunge gandul, Dar de cea mai mijlocie nici un gand sa n-o masoare, E o floare de pe mare, cine-i cata-n fata moare. Multi feciori de imparati, de razboinici laudati Le-au cerut ca s-o li-o deie, ca cu chipul de femeie Sa-mpodoabe c-o icoana viata lor cea nazdravana, Da-mparatul nici gandeste sa li deie-asa comoara, Ale casei lui mai mandre si mai trainice odoara.

Da-ntr-o sara-n drum de tara cine dealul mi-l coboara? Trei feciori voinici de frunte ca trei soimi voinici de munte, Vin in zale imbracati, pe cai negri-ncalicati, Spitelati, usori ca vantul, de-o frumuseta-ntunecoasa, Au venit sa-i ceara, Doamne, fetele cele frumoase. Dar mai bine-ar fi sa-i ceara tot bielsugul de pe tara! Si ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer! De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da, Dara fetele lui ba. Unu-atunci din ei s-a dus Si in noaptea cea senina ca sa fluiere s-a pus: Vine-un nour, ce-i de nour? Vine-un vant - da? ce-i de vant? Vine-o ploaie de sivoaie si furtuna pe pamant, Si in nori hraniti de fulger si pin rauri de scantei Zboara fetele rapite, duse-n lume de cei trei. Scrie carte imparatul, scoate veste-n tara toata, Cine s-ar gasi pe fete de la zmei sa i le scoata, Sa le iee de neveste si cine s-ar ispiti Toata-mparatia mandra intre ei va imparti… Nu-si mai pieptana nici capul de atata suparare Si lasase ca sa-i creasca peste piept o barba mare, Care cade jos in noduri, ca si caltii ce nu-i perii, Sta sa creasca iarba-ntr-insa, s-imble gaze ca puzderii. Nu mai ese sara-n prispa sa stea cu tara de vorba. Ca un pomatuf de jalnic si tacut ca o cociorba, S-a uitat de mult luleaua si cloceste tot pe ganduri, Doara plosca-l mai ocheste de pe-a policioarei scanduri.

Dar in satu cela-n care sedea imparatul dornic Era si un om de sama, un fruntas… fusese vornic; Avea trei feciori din cari doi or fost cum or fi fost, Oameni harnici si ca lumea, da cel mic era un prost. Catu-i ziua sade-n vatra si se joaca in cenusa, Prost ca gardul de rachita, sui ca clanta de la usa. De vorbeste, cine-asculta? Stie ca nu-i de vo sama. Toti ii zic: "Ne-aude Tontul", da pe el Calin il cheama. Cei doi frati se ispitira si au zis: - Haidem si noi, Dulce mar e-mparatia, de ne-a-ntoarce inapoi Dumnezeu din calea lunga. Cine-a fi sa le gaseasca, Tot voinic din asta lume, de vita pamanteneasca! Deci, cum vrura sa se duca, zice prostul: - Hai si eu! - Hai! ca tot n-are ce face, s-asa imbla teleleu, Ne-a tine de-urat uitucul s-a pazi la noapte focul. Deci facur-un arc puternic si vorbira ca-n tot locul Unde va cade sageata, ei sa steie de popas. Repezi atunci cel mare o sageata din parlaz. Mers-au ca vo doua zile, s-au gasit. Cel mijlociu Arunca si tot pe-atata, ba s-oleaca mai tarziu. Dara cand zvarli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rand, Zi si noapte, pan? gasira-a lui sageata in pamant. S-ajungand au scos amnarul, au scos cremene si iasca, Ca s-atate foc in codru, sa se-ntinda s-odihneasca. Dar intai se sfatuira ca pe rand sa steie paza Si pe foc sa puie vreascuri, a se stinge sa nu-l lase, Hotarand ca celui care va lasa sa se potoale, Va lasa sa-i prinda noaptea, ei sa-i puie capu-n poale. Se culcara doi. Cel mare sa pazeasca au ramas. Dara pe la miez de noapte auzi-n vazduh un glas. Vine-un zmeu in solzi de crita cu trei capete si, lui: - Cum de calci mosia tatei, far? de voia nimarui? Hai la lupta… Se luptara si-l lovi voinicul rau, Facu trei capiti de carne din trei capete de zmeu, Si cand cei doi se trezira: - Uite, voi cat ati dormit, Ce mai lupt-avui grozava si ce treab-am ispravit! A ramas in noapte-a doua ca strejariu cel mijlociu Si tot pe la miezul noptii prin vazduh aude-un chiu

Si pin vant vazu cu-aripe sunatoare, fioroase Patru capete cumplite pe doua umere groase. - Hai la lupta, mai voinice, cum facusi de te vazui, Cum de calci mosia tatei far? de voia nimarui? Dar voinicul il omoara si, ca vai de mama lui, Patru clai de carne face el din capetele lui. Cand cei doi iar se trezira, au vazut a lui isprava, Isbandirea stralucita dintr-o lupt-asa grozava. Si cand iar i-apuca noaptea, lui Calin de grija-i dara Sa pazeasca bine focul de a noptii crunte fiara. Cand acum in noaptea-a treia strajuia Calin, deodata, Auzi un vuiet mare si-nainte i se-arata Cu opt capete cumplite un zmeu mandru nasdravan, Cu ochi rosii de jeratec si cu sufletul avan. - Haide-ha, Calin Nebune! Cum venisi nu te-i intoarce, Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a tese, nici s-a toarce! Se lupta Calin Nebunul, mai ca sufletul sa-i steie, Iara zmeul cel puternic cat de cat sa nu se deie. El taindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sange Si in noaptea cea adanca tot jeratecul se stinge Si in negrul intuneric intr-o lupta oarba, cruda, Mani de fier in piept i-nfige; zmeul ostenit asuda, Gafaie pe cele-opt gaturi, sub genunchi Calin il tine Si cu sabia-i rateaza a lui capete pagane.

Dar acuma-mi sta pe ganduri - ce sa faca el - foc nu e, Fratii se trezeasca numai si capul o sa-i rapuie. S-a luat si el si merge suparat inspre padure Cu un harb plin de funingini, subsuoara c-o sacure, Sa gaseasca vun carbune. Pe-un copac inalt se suie, Pe-ntinsori de codri negri aruncand privirea suie, In adanca departare el vazu zare de foc, El coboara si porneste ca s-ajunga-n acel loc. Intalneste-un om in drumu-i cam grabit din cale-afara: - Buna noapte! - Tam mitale! - Cum te cheama? - De-cu-sara. - He-he-hei, mai De-cu-sara! Ian mai stai, ca nu-i asa? Ce cati tu noaptea-n padure, colinzi lumea iac-asa? Cot la cot Calin il leaga cu odgonul de un pom Si se cam mai duce, iata ca in cale-i iar un om. - Buna noapte! - Tam mitale! - Cine esti? - Sunt Miez-de-noapte! - Elelei! Ce cati in codri, pepeni verzi si stele coapte? D-un copac si p-esta-l leaga si, cum merge pe carare, Iar un om pin intuneric inaintea lui rasare. - Buna noapte! - Tam mitale! - Cum te striga? - Zori-de-zi. - Ei, cumetre Zori-de-ziua, ia opreste-oleaca-aci. Hai, si stand de vorb-o tara, sa mancam pasat cu lapte, Vin incoa ca bate luna - hai la umbra - tot ii noapte. - Omule, ce-mi cati pricina… sunt grabit… - Ce-atata graba?! Ciorilor! ia nu mai spune, stiu ca nu ai nici o treaba! Il lega si pe acesta, ca pana va gasi foc, Ziua sa nu se mai faca si vremea sa stea pe loc. El ajunge. Intr-o groapa mare arde-un foc avan… Pe-o parechi de pirosteie clocoteste un cazan, Doisprezece zmei in juru-i dorm adanc intinsi pe burta, Imprejur de pirosteie se cocea o mare turta Si-n cazan, notand in zama, clocoteau vo doua vaci. "Hei - isi zise nazdravanul - dete badea de colaci!" Si desi in fata vetrei dorm sezand zmeoaice mame, El, atins de-acea mireasma a clocotitoarei zame, Doi taciuni lua in harbu-i, un carbune in lulea,

Si luand o bucatica din o vaca ce fierbea, Iata, curge-un strop fierbinte pe a unui zmeu ureche. Asta tipa cu-ngrozire ca un bou impuns de streche. Toti treziti pun pe el mana, unu-l leaga, altu-l tine, Unu-i tasala padurea, cetluindu-l cole bine. Sfatuiesc ca sa-l omoare. - Da?, ma rog dumilorvoastre Cine si-ar mai pune mintea cu asa obrazuri proaste Cumu-s eu, maria-voastra! Ma lasati ca-s om sarac, De cand sunt n-am vaz?t turaua, nici macar de la petac. Zise unul catra dansul: - Daca tu ne-i put? face, Fata-mparatului Rosu s-o luam, poti merge-n pace. - Ce n-o luati domnia-voastra, ca sunteti mai tari, mai multi? - Ei, pe noi ne simte-ndata, sa ne-apropiem desculti, Suntem duhuri necurate si-mparatul cela Ros Are-n vatra in cenusa un catel si un cucos; Nazdravani-s, bata-i naiba, cum ne simt ii vezi ca-ndruga, Unul bate, altul canta… s-o tulim urat la fuga. Sa s-apropie nu poate decat omul pamantean. - De-i asa, poi las? pe mine… zice Strolea cel viclean. Il dezleaga si-l urmeaza… El vazu atunci legat Un voinic care, cand vede ca zmeii s-au departat, Se smuci lasand in urma a lui mani si-n codru piere.

Luna iese dintre codri, noaptea toata sta s-o vada, Zugraveste umbre negre peste giulgiuri de zapada Si mereu ea le lungeste si suind pe cer le muta, Parca fata-i cuvioasa e cu ceara invascuta; Si cu neguri imbracate-s lan, dumbrava si padure, Stele galben tremurande misca-n negurile sure, Intra-n domele de nouri argintii multicoloane, De-a lor ruga-i plina noaptea, a lor dulci si moi icoane Imple vaile de lacrimi de-un sclipit imprastiet Cand in carduri cuvioase sus pe cer se misca-ncet. Inradacinata-n munte cu trunchi lung de neagra stanca, Repezita mult in aer din prapastia adanca, A-mparatului cel Rosu sta mareata cetatuie, Poalele-i in vai de codri, fruntea-n ceruri i se suie. Si prin arcurile-nguste faclii rosii de rasina Negrul noptii il pateaza cu bolnava lor lumina, Ranind asprul intuneric din a salelor lungi bolti, Zugravind in noaptea clara a ei muchi si a ei colti.

Pe carari sapate-n stanca zmeii si Calin se suie, Numai luna ii imbraca cu lumina ei galbuie Si pandind trec uriasii de pe-o stanca pe-alta stanca; Intr-o sura departare murmura valea adanca, Numai pe paretii netezi ai stancimii indelunge Ei arunc umbre gheboase, uriase, negre, lunge, Ce in siruri tupilate dupa ei se misca, pare. Noaptea-ntinde maretia-i, lunca doarme, lunca moare, Si calcand incet cu greul lor s-apropie-n tacere. El ajung la poarta mare, ferecata cu putere, Ce nu-i om s-o poata trece. Dar Calin, suit pe zid: - Hei, veniti, zmeilor, zice, poarta nu pot s-o deschid, Dara unul cate unul v-oi lua colea de chica Si pe sus va trec in curte… Abia-apuca sa li-o zica Si ei unul cate unul s-apropie, si de-a randul El la fiecare-i taie capul de chica tiindu-l S-a lor trupuri moarte-arunca raschiete in ograda Si in urma sare dansul, ca sa vada, ce-a sa vada? Imparatul de zid strasnic si de poarta ce avea, Ferestrele stau deschise si usile se crapa. Scari batute-n pietre scumpe repede voinicul suie,

Intra-n casele frumoase din inalta cetatue, Pe covoare moi el calca, intra in acea odaie, Care-i plina de a lunei blanda, tainica bataie. Pe pareti icoane mandre zugravite-n umbra par Cum ca chipur?le din ele dintre codri mari rasar. Pe un pat de flori frumoase, proaspete si ude inca, Doarme fata cea vestita si-n visarea ei adanca, Ea zambind isi misca dulce a ei buze mici, subtiri, Innecata de lumina si miros de trandafiri, Iar din pod pan-in podele un paingan de smarald A tesut panza subtire, tremurand in aer cald, Si in care luna bate de sclipeste viorie S-o incarca cu o bura, diamantoasa colbarie. Si prin mreaj-asta vrajita vedeai patul ei de flori, Ea cu umeri de zapada si cu parul lucitor Si mai goala este-n somnu-i, numai bolta nalta, sura A ferestei este rece si simtirea nu o fura, Dar de panz-acoperita-i cu un colb de piatra scumpa. S-apropie-ncet voinicul si cu mana va s-o rumpa, Apoi lin o da-ntr-o parte, peste fata se inclina, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspina, Ia inelul ei cel mandru de pe degetul cel mic… Si se-ntoarce in codreana-i noapte tanarul voinic. Langa zmeii morti cand trece, limbile le taie el, Le aduna sangerande si le pune-n testemel, Trece zidul si porneste iar la drum pan? ce ajunge La cazanul care fierbe in mijlocul verzii lunce. Pe-o zmeoaica mum-o taie, pe-alta o scapa in pripa, Ia din nou in harb taciune s-un carbune pune-n pipa, Ia cazanul intr-un deget si in altul el ia turta Si se-ntoarce iar la fratii, fluierand cu minte scurta Toate cantecele rele ce-n viata-i le cantara… Deslega pe Zori-de-ziua, Miez-de-noapte, De-cu-sara, Din cazanul care-l duce dandu-le de drum merinde. Abia-ajunge-unde dorm fratii, abia focul il aprinde, Ziua cea intarziata navali din rasputeri Si ca repezit in aer soarele se-nalta-n ceri; Fratii lui atat dormira cat intrase in pamant De un stanjen si-i impluse frunza adunata-n vant. Se trezira. - I! Caline, lunga fu si noaptea asta, Dar nimic el nu le spune ce facuse-n vremea-aceasta, Ci plecand ei mai departe tot Calin arcu-ncordeaza Si, zburatuind, sageata trece-n lume ca o raza, Vajaie-n vazduh cumplita; ei urmeaza unde-i cheama, Pan-ajung in faptul noptii la padurea de arama. - Mai, fartati, Calin li zise, nu-ti pute trece prin cranguri Si prin codri isti de-arama, ramaneti aicea singuri, Va claditi ici o coliba, va sapati groapa de vatra, Singurel voi merge numai pe cararile de piatra, Sa vedem ce-a fi cu mine. Ei se pun de il asculta Si el trece in padure far-a pierde vorba multa Si la orice pas el face, codrul simtitor rasuna Si pin mrejile de frunze glasuri trec ca o furtuna, Caci o struna-i orce creanga si o limba-i orce frunza. Luna doar, trecand pe ceruri, voind codrul sa-l patrunza, Imple noaptea-i aramie cu mari dunge de omat Pe sub cari, rascolite, fulger apele incet. Si deodata-n codrul mandru el aude de departe Rasunand un glas de fata, ce venea din lunci desarte Si urechea i-o desmiarda; el asculta sub un trunchi Si cantarea dureroasa il patrunde in rarunchi:

Greierus ce canti in luna Cand padurea suna, Cum nu stii ce am in mine, Greiere straine? Ca te-ai duce de-ai ajunge Noaptea de te-ai plange, Ca o pasere maiastra La noi in fereastra. Vai de picioarele mele, Pe-unde imbla ele? Vai de ochisorii mei, Pe-unde imbla ei? Inima-n mine-i bolnava, Floare de dumbrava, Si vai lacrimile mele, Cum le vars cu jele! Du-te greier, du-te greier, Pan? la munte-n creier Si priveste-nduiosata Zarea departata, Lumea-ntreaga o colinda, Mergi la noi in grinda, Spune-i mamei! "Ce-am facut De m-a mai nascut, Caci ar fi facut mai bine Sa ma ia de mane, Prefacuta ca ma scapa Sa m-arunce-n apa, Caci de cer ar fi iertata Si de lumea toata".

Nainteaza si o vede langa apa aramie, Culegand flori amortite de pe maluri cenusie Si punandu-le in poala grea de florile de piatra. Lumineaza luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatra, Coltii muntilor ce rupti-s, uriase stanci de cremeni, Ce paretii si-i ridica indaratnici, suri asemeni, Vantul care trece-n suier, noaptea sura si bolnava, Imple cu salbatecie aramoasa-acea dumbrava. - Buna vreme, fata mandra de-mparat, Calin ii zice. - Multamim, raspunse dansa, tinerel flacau voinice! Ce cati tu? Ce vant te-aduce? Nu stii ca om pamantean Nu poate calca padurea de barbatul meu avan?… - Stiu, fetita-mparatita, dar nici frica n-am, nici teama, Ca el zmeu e si puternic, dar si eu - Calin ma cheama. Cum vorbeste, iata zmeul vine iute ca un vant, Cu o falca-n cer el vine si cu una pe pamant. - Buna vreme, zmeu de cane! - Multamesc, Calin Nebune! - Am venit sa-ti iau nevasta. - De-i pute, de ce nu? Bune Sunt de zis ce-ti vine-n minte, dar mai greu e sa le faci, Zmeul codrilor de-arama nu te-asteapta cu colaci. Eu mananc patru cuptoare, patru boi mi-ajung abia Si de vin patru antaluri abia trag la o masea. - Nici ca-mi pasa! Si la lupta in dumbrava ei se scoala, Se apuca, de copacii tremurau de-nvalmaseala, Tremura sub ei pamantul de-a lor pasuri apasate, Scapara cremenea neagra a stancimei detunate. Crunt Calin de mijloc l-imfla, pan? la varf de brazi il urca, Ca pe-un lemn el il tranteste, pin copaci trupul i-ncurca, Si-n genunchi apoi l-indoaie ca pe-un vreascur ce il frange, I se imfla muschii vineti de otel pe cand il strange Si lovit, pierzand simtirea, zmeul ca o musca moare, Ce lovita este iarna de-o scanteie de ninsoare. - Sa-mi ramai cu bine, fata, eu ma duc sa cat acum Cele doua sori a tale… Se porni din nou la drum, Trece codri de arama, de departe vede-albind Si aude glasul mandru al padurilor de-argint.

Noaptea-n roua e scaldata, lucioli pe lacuri zboara, Lumea umbrei, umbra lumei se amestec, se-nfasoara, In padurea argintoasa iarba pare de omat, Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet, Pare ca si trunchii mandri poarta suflete sub coaja, Ce suspina pintre ramuri cu a glasului lor vraja, Crengile sunt ca vioare pintre care vantul trece, Frunze sun ca clopoteii, trezind ceasul doisprezece, Si pin albul intuneric al padurei de argint Vezi isvoare zdrumicate peste prund intunecand Si sarind in bulgari fluizi pe pietrisul din rastoace, In cuibar rotit de ape peste care luna zace. El aude-un cantec dulce, plin de lacrimi si de noduri, Doina de simtire rupta ca jelania-n pohoduri, Impland codrul de zapada, sufletu-i de-o jale mare, Pare-i ca din piept de fata canta o privighetoare:

Asa-mi vine cand si cand Sa ma iau pe drum plangand, Lumea ce-a fi sa ma vada Nici sa poata sa nu-mi creada; In zadar ma mai jelesc, Vara vine, codri cresc, In zadar m-as bucura, Iarna iar i-a scutura, Si, de-mi vine, de nu-mi vine, Tot arde inima-n mine. Nici n-am cui sa ma jelesc, Sa spun pe cine doresc. Mult ma mir, Doamne, de mine Cum nu m-ai luat la tine, Mult ma mir ce-oi fi gandit, Ce-am facut de n-am murit!

In vazduhul plin de-a noptii moale luminoasa ploaie El vazu o fata mandra, imbracata-n lunge straie De argint, ce sta ca umezi pe-a ei trup care tresare, Ca o creanga mladioasa sub a vantului suflare. Nalta e, subtire este, ochii mari adanci ridica Parul ei de aur moale pana la calcaie-i pica Si cu poalele ei albe sterge stelele-i senine, Lacrimi lungi ce curg pe fata-i ca si fire diamantine. "Nu uita cum ca seninul cerului este in astri, Nu uita ca-n lacrimi este taina ochilor albastri. E frumos pe cand din cerul plin de-o santa bogatie Cade-o lacrima frumoasa in adanca vecinicie - Dar de cad ranite toate, ceru-i negru si pustiu, Nu-i naltime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu. Stea ce cade taie lumea ca o lacrima de-argint, Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind, Si din cand in cand varsate frumos lacrime te prind, Dar de seci intreg isvorul, vai de ochiul tau cel bland. Pin diamantii tai se scurge sange fin de trandafiri Si zapada viorie din obrajii tai subtiri - Curge noaptea lor albastra, a lor dulce vecinicie, Ce usor se poate stinge pin plansorile pustie. Cine e nerod sa arda in carbune-o piatra rara Si eterna-i stralucire s-o striveasca intr-o para? Tu-ti arzi ochii si frumsetea - infinitul lor se stinge - Si nu stii ce rapesti lumii? Ah, nu plange, ah, nu plange!"

Astfel el se socoteste. I-a cazut atat de draga, Cat ar fi imflat in spate pentru ea lumea intreaga. - Buna vreme, fata mandra de-mparat! - Multam, voinice, Dar ce vant te bate-ncoace si ce rau te-aduce-aice? Zise ea zambind - de multa vreme zambi-ntaia data, Caci si ei ii cade drag el, desi n-ar vre s-o arate - Stie ea de ce ii place, ca sa n-o prinda de veste, Ce frumos il afla dansa, cum ii sta, ce drag ii este? Dar deodata spaimantata de un sunet, ea ii spune: - Fugi! ca dac-a veni zmeul, viata ta o va rapune! - Vie numai! zise dansul… s-om vedea atunci cum ploua - Nu se da Calin, saracul, nici cu una, nici cu doua. Si deodata peste codri de argint vine in zbor Zmeul falnic, care misca cu aripa varful lor, Peste varfurile-nalte parca zborul lui il simti, Frunzarimea cea miscata de aripele-i cu zimti. - Buna vreme, zmeu de cane! - Multamesc, Calin Nebun! - Am venit sa-ti iau nevasta. - Ba sa vezi ce-oi sta sa-ti spun: Opt cuptoare manc de pane si opt boi si opt antale Abia sunt un pranz puternic pentru trupul meu in zale. Si vrei sa te bati cu mine? - Nici ca-mi pasa! - Aide, dara. Suna frunza zgomotoasa, codrul din adanc rasare, Tremura mai surd pamantul, oasele parca se rup, Cand vanjosi si-ndoaie dansii a lor brate s-a lor trup, Dar Calin in sus l-ardica si-l tranteste la pamant De sun oasele ca harburi si zbor aripele-n vant. Il omoara. Apoi zice: - Ramai, fata mea cu bine! Merg sa scap pe sora mare si sa auzim de bine. Trece selbele-argintoase, trece-o vale, un colcantaur Pana vede dinainte-i rasarind padurea de-aur. Mult frumoasa e padurea cu-a ei trunchi de aur ros, Ce in frunza lor cea moale suspinau intunecosi. Iarba lin calatoreste, o petala statatoare Ce, sclipind cu mii de raze sub al noptii dulce soare, Poarta-n galbenele-i unde spice cu margaritare, Flori de mac ce imfla noaptea capul lor cel ros si mare; Numai fluturi mici albastri si mari roiuri de albine Curg in rauri sclipitoare de luciri diamantine S-implu aerul cel dulce de cristal si de racoare, A popoarelor de muste sarbatori murmuitoare. Iar aude-un cantec mandru care codrul il trezeste, Parca frunzele-l repeta, parca vantul tot il creste, Si-nainte-i parca vede satul lui si i se pare C-auzea doinind o fata chiar la ei in sezatoare:

Maica, maica, draga mea, Ajunga-te jalea mea, Sa te-ajung-un dor s-un drag, Sa sezi toata ziua-n prag Cu firut bagat in ac Si tu sa nu-mi poti impunge Pan? nu-i suspina si plange, Pan? nu ti-a veni in gand Unde-am fost si unde sunt.

Langa lacul cel albastru instelat cu nuferi mari, Pintre trestii auroase ce se legan solitari, Vede fata cea cu ochii cuviosi ca in biseric? Fata-i alba ca zapada intr-un par de intuneric. Ea in haina ei cea verde se inmladie bogata, Cu flori albe-mpodobita, cu diamante presarata. - Buna vreme, fata mandra de-mparat. - Multam, Caline, Mult iti merge vestea-n lume, multe-am auzit de tine Si prea rau de tine-mi pare c-ai venit sa mori aice, Caci de vine zmaul numai rau ti-a merge, mai voinice! - Toti se lauda cu mancarea. Spune-mi fata cat mananca Zmeul tau, sa vad pe-acesta de il pot invinge inca. - Doisprezece boi, antale tot pe-atatea, iara pane Douasprezece cuptoare abia ii ajung sa cine. - C-un antal de vin mai tare decat mine, zice cesta, Dar va da Dumnezeu sfantul sa ma scap si de acesta. Vine zmeul, vine iute, miscand codrii cei de aur, Cu cap mare ca cuptorul si cu aripi de balaur. - Hei, Caline, rau de tine! striga el si se arunca Pe voinicul care-l prinde, invartindu-l jos in lunca. Se luptara rau si zmeul cat de cat sa nu se deie. - Hei, nevasta, zice dansul, da-mi sa beau si da-i sa beie. Dupa ce mai odihnira, zise zmeul: - Mai Caline, Nu s-alege-ntre noi lupta ci-ostenim asa, vezi bine, Da? m-oi face-o para rosa si te-i face-o para verde S-om lupta pan? din noi unul se va stinge si s-a pierde. Para rosa este zmeul, para verde e Calin Si in galbenu-ntuneric ei se lupta cu venin. Se-nfasoara, de desfasur, mestecand a lor vapaie, Fulgerand umbra din codri in a flacarei bataie, Joaca-n juru-le dumbrava cand in umbra purpurie, Cand incremeneste parca intr-o brum-adanc-verzie, Cand in dungi inflacarate, bolti, carari in jur se casc Sub lumini de curcubee repezi ce se sting cum nasc, Falfaiesc ca doua candeli, obositi se-nvart, se-ncaier Si aproape-aproape stinse s-urmaresc jucand prin aer, Scotand limbe ascutite ca sa-nghimpe pe cealalta; Ei jucau prin crengi inalte, pintre trestie, pe balta, Balta tremura adanca, somnoros si lin sclipeste, Azvarlind intunecata cate-o musca, cate-un peste Catre flamele-ostenite… Peste ei de-odata zboara Ca o pata de cerneala-n noaptea aurita-o cioara. Zice zmeul: - Moaie, cioara, aripa-ti in apa, stinge Flacara cea verde care nu-s in stare a o-nvinge. - Imparate pr?naltate, moaie-ti aripa in apa, Zice-atunci Calin, si stinge flacara rosa - ma scapa. Iara cioara, cumu-i cioara, cum aude ca o urca, Nici una, nici doua, iute se coboara, nu se-ncurca Si lasand din bot sa-i cada doua picaturi de apa, Potoleste para rosa, ce tresare, fuge, crapa, Si cu botul o ciupeste, curge sange ca fier ros, Incat lacul cel albastru e-ncrusit ca vinul ros. Zmeul a murit… Se face om Calin si se indreapta Cu trei fete-mparatese unde fratii il asteapta.

Pe-ntinsori de codri negri un senin se desfasoara, Ce-a lui stele mari si albe peste ele le presara. Si la margine de codru ei aprind o focarie Intr-o groapa cu cenusa… de juca trandafirie Colibioara cea de trestii cu usita-i rezimata, Impletita din rachita, cu curmei de tei legata. La o plosca de vin negru stand de vorba bucurosi, Parca-i zugraveste focul cu rasfrangerile-i rosi. De asuprai ceru-i negru, pe-ntinsori de catifea Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea Si asa senin e focul, cat le numeri paru-n barba, Batatura cea din toale, pe carari fire de iarba, Si ca merele de rosii stau fetitele-n vapaie, Doua-s oachese ca sara, mijlocia e balaie, Iar Calin, lungit pe burta si cu manile pe coate, Cam cu chef le povesteste intamplarile lui toate Si la capat se chiteste: - Mai fartati, socot asa: Fata mare si cea mica le luati de v-or place, Dara pe cea mijlocie - mi-o cazut draga de foc Si nici ea nu zice baiu, bat-o hatrul de noroc. Pe incet se stinge focul si s-acopere cu spuza… El de manica o trage… si unind buza de buza Ei soptesc… s-ar spune multe si nu stiu de und? sa-nceapa Caci pe rand si-astupa gura, cand cu gura se adapa; El o simte-n a lui brate tanara, rotunda, tare Si ea tremura ca varga de otel de-a lui stransoare. Isi ascunde fata rosa de iubire si sfiala, Ochii-n lacrimi ii ascunde-n parul moale de peteala… Si adorm. Somn greu ii varsa plumb in vinele-ostenite. Fratii lui cand vad cat doarme, ei se pun pe sopotite Si marunt se sfatuira ca picioarele sa-i taie, Sa se laude c-omorara ei pe zmeii in bataie. L-ar fi omorat, dar cesta, nazdravan fiind, nu pot. Ei facura cum gandira si-l lasara-asa schilod. La pornit pe fete scoala… Iar Calin de multa truda Nu simti nici o durere, numa-n somnu-i greu asuda; Chiar picioarele in traista i le iau, cu ei le-au dus, Caci gasindu-le, cum fuse nazdravan, si le-ar fi pus Iar la loc… In zori de ziua, el a doua zi trezit, Vede cum il schilodise, ce sa faca amarat? Vo trei zile dup-olalta se mai taraie in branci Pin tufanii din padure si pin coltii cei de stanci, Pan-ajunge ca sa vada un palat in vai de rai Cat ca sa te uiti la dansul - de frumos - nu te-ndurai Si aude-un glas cu jele, chiar o gradina de glas, Care inima i-o rupe de-asa dor s-asa nacas. Si cum in palat el intra, pe voinicul vede pare Care manile-si rupsese intr-a zmeilor prinsoare. - Buna vreme, mai voinice! - Multamim frumos, Caline, Ce-ai patit tu de picioare, ce rau dete peste tine? Si Calin incepe-a-i spune cat patise pan-acuma. - Hai, ne-om prinde frati de cruce. - Hai, ne-om prinde, spune-mi numa A cui esti si cum te cheama? - Eu fecioru-s de-mparat, Codrii de-aur fur-ai nostri pan? ce zmeii i-au luat. De cand i-ai ucis, Caline, iar ai nostri sunt. Cu chin Singurel imi mai duc traiul ici in codri, mai Calin. Amandoi insa in lume, tu schilod, eu fara mane, Ici pin noaptea dumbravana si pin vai am duce-o bine. Pin padurile-uriase, pin gradini si pin palat Se primbla Calin pe gatul feciorului de-mparat. Unu-n mani, altu-n picioare, uriasi fiind de boi Au putere, pe atata cat le trebuie la doi. Si trecand asa-n padure, ei aud fosnind in frunze, - Trece-o umbra fugitoare ce tusnea sa se ascunza. Calin mana si-o intinde si pe sus cand mi-o ridica, Muma zmeilor pletoasa se zbatea racnind de frica. - Fa-mi picioare, baba hatra, si lui mani, or te omor! - De un stanjen mai la vale e, badica, un izvor: Vara-te in el cu totul si-i iesi intreg. - Ei stai, De-i asa - Calin, mehenghiul - baga-mi-te tu intai. - Ba eu baiu, ca nu-mi trebui. Varati-va dumneavoastra. Calin rupe-o creanga verde si o baga-n ap-albastra Si uscat-o scoate iara. - I! cum ti-oi da pumni, tu baba, Ai vrut sa ne-usuci, sirato, spune dreptul mai degraba. - Sa vedeti, voinici, la vale, printre trestia inalta, Apa vie tot sclipeste, se roteste colo-n balta. Ei ajung la apa-n farmec si bagand o creang-uscata, El o scoate numa-n muguri si cu frunze incarcata. Se bagara-atunci in balta si-amandoi iesira-ntregi Si pe bab-o aruncara in izvorul c-unde reci Si cu apa moarta… Dansa se-nchirceste, se-naspreste - Ca un trunchi uscat cu noduri pe izvorul mort pluteste.

Si acum se sfatuira veseli ei si bucurosi Ca fartatul lui sa ieie fata-mparatului Ros. Se gatira omeneste cu itari si cu cojoc, Cu chimirul plin de galbeni, incinsi bine la mijloc Si pe drumuri parasite ei se iau si se pornesc Si trecand printr-o padure din tinutu-mparatesc, Din tufari cu crenge grele el s-apuca sa adune In basmaua pistruita ca o mana de alune. Iata ca, ajunsi la poarta, auzir-un vuiet mare, Chiuiri, halaiu de nunta, veselii de masa mare. Cand la poarta - vad o baba de-ale noastre. - Buna sara. - Multamim, voinici din lume. - Ce s-aude-aici afara? - Ia,-mparatul… isi marita fata… - Cine-o ia, matusa? - De, tiganul, bucatarul, un cioroi pistrui cu gusa! Cica, bata-l naiba cioara, a ucis doisprece zmei. Zise-atunci Calin pe ganduri: - Ia auzi, matusa hai, Eu ti-oi da banet de sila, galbeni zimti chiar un caus Daca cum vei sti, ghiontita, mi-i patrunde pintre usi Si la masa dinaintea imparatului vei pune Ca plocon pentru mireasa asta mana de alune. Iara baba, cumu-i baba, da cu ghiotura sa treaca, Mai ghiontita, mai sucita, mai impinsa cate-oleaca, Intra-n casa unde-i masa, pune-n talger dinainte Testemelul cu alune, far-a zice trei cuvinte. Imparatul pune mana si alunele zglobie Peste fata cea de masa duraind se imprastie. Dar in mijlocul basmalei un inel in loc ramasa - Un inel care-l pierduse de mult tanara mireasa. - Tata, uite-inelul care intr-o noapte mi-a perit Far? sa stiu nici cum, nici unde. - Cine dara l-a gasit? Cine a-adus alunele-astea? Logofetii spun ca baba. O strigara de la poarta sa s-urneasca mai degraba. Cand, in locu-i cine, vine? Un voinic strein. El spune: - Imparate prenaltate, eu vi l-am pus in alune. Iara cioara cea de mire pe trei perini sade-n puf, Slugi il apara cu creanga de muscute si zaduf; Cum trecuse Calin pragul de sub el o perna cade, Cum veni-n mijlocul casei nici a doua nu mai sade, Cand ajunse la-mparatul si a treia sta sa cada, Ca tiganului, vezi Doamne, nu i se cadea sa sada. Zice-atuncea imparatul: - Cum, voinice, si cu cale A ajuns inelul fetei in manile dumitale? - Imparate prenaltate, iaca cum si iaca cum. Da? tiganul nici mai stie, fata lui ii numai scrum: - Imparate luminate, cum poti ca sa-mi strici hatarul? Eu am omorat toti zmeii. - Cum tigane? - Cu satarul; Ma inec daca l-ati crede… dar la fete tot imi schimba. - Sa se cate zmeii, doamne, daca au varfuri de limba. Ii catara si, ce-i dreptul, nici la unul nu era Si Calin atunci le scoate si le-arata in basma. Imparatul porunceste ca s-aduc-un armasar Si de coada lui sa lege pe tiganul bucatar Si de coada-i mai legara langa el un sac de nuci. Cade-o nuca - o bucatica, astfel ii facu habuci. - S-acum tu, voinice, zise, mi-i fi ginere. - Ba nu, Alta fata, imparate, tare draga imi cazu. Am un frate-nsa de cruce, tot fecior de imparat, Si de mult ti-era s-o ceara, desi nu s-a cutezat. Uite-l ice. Dara fata se cam uita vrand-nevrand, Ca tot pe Calin Nebunul l-ar fi vrut ea mai curand. Cindure ca cu feciorul era mai de o potriva, La a ochilor lui jele s-a muiet mai milostiva. Deci facur-o nunta mare s-a tinut trei luni de rand. Lautari, benchet, halaiuri, tot ce-ti poate trece-n gand. Ce nu era? Draga Doamne, era nunta-mparateasca. - Dar acum ma duc, le zice. Pe-a mea Domnul s-o pazeasca. Nici nu stiu cum e, cum nu e. Geaba fratele-i de cruce, Geaba tanara mireasa il mai tin cu vorba dulce, Dor i-i, Doamne, si nici stie cum l-apuca-un dor avan, Ca de cand n-o mai vazuse se scursese sapte ani.