CE E AMORUL? (continued 6)

Iara soimul tinerel Pe asupra-i zboara el Si din gura-i cuvanta: - Sa traiesti, Maria ta! ………………………….

DRAGOS-VODA CEL BATRIN

Dragos-Voda cel batran Pe Moldova e stapan, Si domnind cu toata slava Sade-n scaun la Suceava, La Suceava laudata, Cu ziduri incunjurata, Zid de piatra nalt si gros, Ca pe el merg cinci pe jos Si au loc cu de prisos, Ca merg trei calari alaturi Si mai au loc pe de laturi Caii mandri sa si-i joace Cand incolo, cand incoace; Iar din negri trunchi de stanca Peste valea cea adanca, Pe deasupra de cetate, De biserici si palate, Sta domneasca cetatuie, Ce cu crestele-i se suie, Repezite inspre nori Peste codrii sunatori, Cu-a ei ziduri, cu-a ei bolti Si cu turnuri pe la colti, Ziduri grele si cu creste Cum au fost si nu mai este. Pintre arcurile grele, Pintre negrele zabrele Abia soarele strabate Intre tinzi intunecate; In pereti de piatra goala Au infipt faclii de smoala, Fumegand, cu flacari rosii, Lumineaza-ntunecosii Stalpi de piatra grei si suri Unde-atarna armaturi, Aratand a lor rugina Sub faclia de rasina, Paveze, manusi leite, Casce mandre, poleite, Si pieptare, obrazare Si arcuri de vanatoare. Iar in fundul salei drepte Se-nalta pe sapte trepte Tronul domnului crestin,

Coperit de-un baldachin; Iara-n jetul auriu Sade Dragos brumariu, Barba alba pan-in brau, Cu ochi negri viforosi; Coroana de aur ros Stralucind frumos pe frunte Peste pletele carunte; Pe-a hlamidei sale cute Flori de aur sunt cusute; Si cu fata inteleapta Si cu schiptru-n mana dreapta.

Iar l-a tronului picioare Se insira pe covoare Jeturi de lemn de stejar Sapate cu mestesug; Icea sese, colo sese, Pentru boierii alese: Vornicul Tarii-de-Jos Sta in scaun luminos, Un batran si bland mosneag Cu albastrul lui toiag, Ce-i cu aur impletit Cu pietre acoperit; …………………………. Cel din Neamt si de la Vrance Razimat statea pe lance, Dar pe toti i-ntrece-n slava Parcalabul de Suceava. Si astfel, jur imprejur, Sed in blane de samur, Cu pieptare la un fel Si cu manici de otel. Cei ce-n lume se inalta Cizme rosie incalta, Cizme rosi impintinate Si pieptare-mplatosate, Camasi de zale marunte, Ce par ca focuri de munte, Cine-n oaste are carma Poarta camasa de sarma…

IN ZADAR IN COLBUL SCOLII…

In zadar in colbul scolii, Prin autori mancati de molii, Cauti urma frumusetii Si indemnurile vietii, Si pe foile lor unse Cauti taine nepatrunse Si cu slovele lor strimbe Ai vrea lumea sa se schimbe. Nu e carte sa inveti Ca viata s-aiba pret - Ci traieste, chinuieste Si de toate patimeste S-ai s-auzi cum iarba creste.

CE SUFLET TRIST…

Ce suflet trist mi-au daruit Parintii din parinti, De-au incaput numai in el Atatea suferinti?

Ce suflet trist si far? de rost Si din ce lut inert, Ca dup-atatea amagiri Mai spera in desert?

Cum nu se simte blestemat De-a duce-n veci nevoi? O, valuri ale sfintei mari, Luati-ma cu voi!

DINTRE SUTE DE CATARGE

Dintre sute de catarge Care lasa malurile, Cate oare le vor sparge Vanturile, valurile?

Dintre pasari calatoare Ce strabat pamanturile, Cate-o sa le-nece oare Valurile, vanturile?

De-i goni fie norocul, Fie idealurile, Te urmeaza in tot locul Vanturile, valurile.

Nenteles ramane gandul Ce-ti strabate canturile, Zboara vecinic, inganandu-l, Valurile, vanturile.

CU PANZELE-ATARNATE

Cu panzele-atarnate In liniste de vant, Corabia strabate Departe de pamant. Iar stolul randurelelor Trece-ntre cer si mare… O, stelelor, stelelor, Nemuritoare, De ce si voi nu va luati Pe-ale lor urme oare?

De ce ma intristeaza Ca valurile mor, Cand altele urmeaza Rotind in urma lor? De ce caderea florilor S-a frunzelor ne doare? O, norilor, norilor, Sti-veti voi, oare, De ce raman atatea-n veci Si numai omul moare?

In cer intotdeuna Urmam al nostru mers, Ca soarele si luna Rotind in univers. Un crez adanc patrunde-va De-a pururi omenirea Ca undeva, undeva E fericirea; Si toti alearga dupa ea: N-o afla nicairea.

DIN CERURILE-ALBASTRE

Din cerurile-albastre Luceferi se desfac, Zambind iubirii noastre Si undelor pe lac. De glasul pasarelelor Pe ganduri codru-i pus. O, stelelor, stelelor, Unde v-ati dus?

In turme calatoare Trec nourii pe ceri, Ce seaman pieritoare Duioaselor dureri. De stralucirea florilor E campul tot rapus. O, norilor, norilor, Unde v-ati dus?

Soptiri aeriane Patrund din mal in mal S-a stelelor icoane Pre fiecare val. De ochii tai cei plini de-amor Aminte mi-am adus. O, stelelor, stelelor, Unde v-ati dus?

Cum iedera se leaga De ramuri de stejar, Mi-a fost odata draga Si dragu-mi este iar. De bratul tau cuprins cu dor Aminte mi-am adus. O, bratelor, bratelor, Unde v-ati dus?

DE-ATATEA ORI…

De-atatea ori am fost sa mor, De dragul dragii mele… Ce s-au ales de-atat amor, O, stele, eternelor stele? Si viata toata mi-am inchis Gonind la idealuri… Ce s-au ales de-atata vis, O, valuri, eternelor valuri?

DOINA

Ce sta vantul sa tot bata Prin frunza de tei uscata Si frangandu-si ramurile Sa loveasca geamurile? Iara tu de ce suspini Cand privesti peste gradini? Nu mai sta de tot ofta Si in gand nu ma mustra: Ca atunci te voi uita Cand nu s-or mai arata Langa mare raurile, Langa drum pustiurile, Luna si cu soarele Si-n codru izvoarele. Vei av? de suspinat, Cand vei sti ca te-am uitat, Cand vei sta ca sa ma-ngropi Pe cararea dintre plopi, Si-atunci vantul o sa bata Prin frunza de tei uscata, Scuturand-o, risipind-o, De ti s-o uri privind-o.

DE-AR FI MIJLOACE

De-ar fi mijloace Si-ar fi putinta Cum m-as mai face Dupa dorinta! M-as face-oglinda Stralucitoare. Sa te cuprinda Pan? la picioare. Pieptene de-aur, Ce-n mangaiere Parul neteaza Fara durere. Un vant m-as face, Ce lin si-n taina De piept desface Usoara haina. Un somn m-as face Dulce de vara Sa-ti inchiz ochii In orice sara. Dar n-am mijloace Nici e putinta De a ma face Dupa dorinta.

SARMIS

Mijeste orizontul cu raze departate, Iar marea-n mii de valuri a ei singuratate Spre zarea-i luminoasa porneste sa-si uneasca Eterna-i neodihna cu linistea cereasca.

Natura doarme dusa, tariile in pace. Din limpedea naltime pe-alocuri se disface O stea, apoi iar una; pe ape diafane Isi limpezesc in tremur pe rand a lor icoane. Tot mai adanc domneste tacerea inteleapta - Se pare cum ca noaptea minunea si-o asteapta.

Deodata luna-ncepe din ape sa rasaie Si pan? la mal dureaza o cale de vapaie. Pe-o repede-nmiire de unde o asterne Ea, fiica cea de aur a negurei eterne. Cu cat lumina-i dulce pe lume se mareste Cresc valurile marii si tarmul negru creste Si aburi se ridica din fund de vai spre dealuri. O insula departe s-a fost ivind din valuri, Parea ca s-apropie mai mare, tot mai mare, Sub blandul disc al lunii, stapanitor de mare.

Din umbra de la maluri s-a desfacut la larg O luntre cu-a ei panze sumese de catarg. Taind in doua apa, ea poarta o pareche: Pe Sarmis, craiul tanar din Getia cea vechi, Mireasa-i in picioare, frumoasa ca o zana, Statea si pe-a lui umar isi sprijina o mana.

Se clatin visatorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitandu-se in jos, Iar tei cu umbra lata si flori pana-n pamant Spre marea-ntunecata se scutura de vant.

- De cate ori, iubito, ma uit in ochii tai, Mi-aduc aminte ceasul cand te-am vazut intai. Ca marmura de alba, cu mani subtiri si reci, Strangeai o manta neagra pe sanul tau… In veci Nu voi uita cum tampla c-o mana netezind Si fata ta spre umar in laturi intorcand, Stiind ca nimeni nu e in lume sa te vada, Ai fost lasat in valuri frumosul par sa cada. In orbitele-adance frumosii ochi ce-ncanta, Pierduti in visuri mandre, priveau fara de tinta. Si tu zambeai, c-un zambet cum e numai al tau, Nu te-a mai vazut nimeni cum te vazusem eu… Si plini iti erau ochii de lacrimi si de foc, Pe-al genei tale tremur purtand atat noroc… De ce zambeai tu oare? Vrun cantec bland de jale Au desteptat in taina glasul gandirii tale?… Pluteai ca o usoara craiasa din povesti. Dintr-o zambire-n treacat simtii ce dulce esti! Si cum mergeai, armonic si lin iti era pasul, Ramas in nemiscare m-a fost cuprins extasul, Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu, Tu, gingasa mireasa a sufletului meu… De-atuncea cu pustiu-mi statut-am sa ma cert, Urmand cu-a mele brate o umbra in desert… Pan? ce-n sfarsit ajuns-am sa mangai chipul sfant Al celei mai frumoase femei de pre pamant. Ce zeu din cer te puse in calea mea sa iesi, O, frageda fiinta ca floarea de cires! Cum s-a putut ca-n lume asa minuni sa steie, Caci tu esti prea mult inger si prea putin femeie! Si fericirea-mi, scumpo, nici indraznesc s-o crez. Tu esti? Tu esti aievea? Sau poate ca visez… Daca visez, te-ndura, ramai la al meu piept Si fa ca pe vecie sa nu ma mai destept.

Se clatin visatorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitandu-se in jos, Iar tei cu umbra lata, cu flori pan-in pamant, Spre marea-ntunecata se scutura de vant.

Ea cade in genunche sub florile ce ploua. Grumazul i-l cuprinde cu bratele-amandoua, Lasand pe spate capul… - Copile! n-o sa mantui? Caci fioros de dulce, pe buza ta cuvantu-i… Si cat de mult ridici tu, in gand pe-o biata roaba! Comoara ta din suflet e singura-mi podoaba, Cu focul bland din glasu-ti, iubite, ma cutremuri, De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri. Si ochiul tau adanc e si-n adancime tristu-i, Cu umeda-i privire tu sufletul imi mistui! O, da-mi-i numai mie si nu-i intoarce-n laturi, De noaptea lor cea dulce in veci nu ma mai saturi… Las? sa orbesc privindu-i, iar tu asculta-ncoace Cum sta la sfaturi marea cu stelele proroace Si codri aiureaza, - izvoarele-i albastre Soptesc ele-nde ele de dragostele noastre. Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini, Pamantul, marea, cerul cu toate ni-s prietini, Cat ai putea departe lopetile sa lepezi, Ca-n voie sa ne duca a marii unde repezi. Oriunde ne vor duce in farmecul iubirii, Chiar de murim, ajungem limanul fericirii.

Ea manile-amandoua le pune pe-al lui crestet… Frunzis purtat de vanturi pe valuri cade vested. Se clatin visatorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitandu-se in jos, Iar tei cu umbra lata, cu flori pana-n pamant Spre marea-ntunecata se scutura de vant.

Din codrii singurateci un corn parea ca suna. Salbatecele turme la tarmuri se aduna. Din stuful de pe mlastini, din valurile ierbii Si din poteci de codru vin ciutele si cerbii, Iar caii albi ai marii si zimbrii zanei Dochii Intind spre apa gatul, la cer inalta ochii.

GEMENII

I O candela subtire sub bolta cea inalta Lumina peste regii cei dacici laolalta, Cari taiati in marmur cu steme si hlamide Se insirau in sala sub negrele firide, Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit C-un negru val de jale, caci Sarmis a murit. Iar chipu-i - cel din urma in lungul sir de regi - Sub valu-i ca pe-o umbra, abia il intelegi.

Deodata crasca fierul in dosu-unei firide. A unei tainiti scunde intrare se deschide, De sub o manta lunga se-ntinde-o alba mana, Ce tine o faclie aprinsa de rasina, Care ii bate-n fata si-i lumineaza chipul… Pe-un stalp taiat, orlogiul isi picura nisipul. Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni - Ca umbra cu fiinta sunt amandoi asemeni - Incet inainteaza, faclia si-o ridica S-urechea atiind-o el asculta: "Nimica! Un ceas mai am, si iata ca voi ajunge-n fine Atat de sus in lumea creata pentru bine. Creata pentru bine ne spun cartile vechi, De mii de ani ne suna legenda in urechi… Si am vazut virtutea gasind a ei rasplata, Ce nu numai de oameni - de zei e-nvidiata, Rasplata prea frumoasa: un giulgi si patru scanduri. De cand vazui aceasta, am stat mereu pe ganduri: Sa-mi stampar lacomia? Pe langa dulci izvoara Sa trec murind de sete pentr-o asa comoara? Pe cand c-un om in lanturi - de-i frate, chiar, ce-mi pasa Daca-l imping in laturi? - O cale luminoasa Nainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte, De-ale virtutii bunuri sa aiba singur parte. Ei! Lumea-i impartita in prosti si in sireti, Iar patimelor rele viclenii le dau pret. Samanta roditoare se cade ca sa sameni. Ca sa fii domn, se cade sa-i iei adanc pe oameni. Voiesti ca sa se-nchine cu toti l-a tale oase, Atunci invie-intr-insii pornirea dusmanoasa, Invidia si ura boteaza-le virtuti, Numeste-erou pe-un gade ca fierul sa-i ascuti, Pe cel viclean si neted numeste-l intelept, Nebun zi-i celui nobil si simplu celui drept, Din patimi a multimii fa scara la marire Si te-or urma cu totii in vecinica orbire. Cu laude mangaie desertaciunea lor, Din roiuri rasipite vei face un popor Si sigur fii la rele de-a pururea urma-va, Cu sange si cenusa pamantul presura-va… Fereste-te de una, sa te pazeasca ceriul, Sa nu te-mping-un demon a spune adevarul. A spune: ca nu-s vrednici decat de-adanc dispret, Ca pentru-o vorba goala jertfesti a lor vieti, Ca-n tine nici iti pasa macar de-ale lor pasuri, Ca cu a lor micime de suflet tu ii masuri, Ca lauda, cu care i-ncarci e o ocara, Ca tot ce e ca dansii e vrednic ca sa piara".

Deodata iar asculta… se imfla a lui nari, Aude glasuri multe si pasi urcand pe scari, Iar usa de la mijloc da aripele-n laturi, De intra voievozii de tari si de olaturi, In fruntea lor c-un preot batran… Iara mosneagul, Cu laurul vecinic verde in paru-i alb, toiagul De aur si-l ridica: - Brigbelu, iata ora Ca-n numele multimii si-n fata tuturora, Venii sa chem de trei ori pe rege-n gura mare Si daca nici acuma din umbra-i nu rasare, Sa-ti oferim coroana, caci legea ne prescrie Ca peste-un an nici tronul desert sa nu ramaie, Nici vaduva coroana de tampla cuvenita". Pe un tripod s-aduce catuia aurita. Cu faclii stinse-n mana-n genunche cad ostenii, Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii. De fumul lor albastru se imple bolta nalta, S-acopere multimea, iar flacarile salta, Toti in genunchi cu groaza asculta in tacere Iar preotul incepe cu glas plin de durere: - In numele Cel?ia, al carui vecinic nume De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume, Cand limba-i neclintita la cumpenile vremii, Toiagul meu s-atinge incet de varful stemei Regesti, si pentru dansa te chem - daca traiesti, O, Sarmis, Sarmis! Sarmis! rasai de unde esti. Pe ochi tiind o mana facliile-si intind, La sfantul foc din mijloc cu toti si le aprind. Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier, Iar bratele ridica facliile in aer. Iar preotul smunceste c-o mana panza fina Ce-acopere statua de marmura senina Si tesatura neagra de-un fin si gingas tort Lasand sa cada-n flacari, sopteste-adanc: - E mort! Brigbelu se repede-n fereastra si priveste. O mare de lumina pe-o clipa il orbeste, El vede mii de facle lucind si mii de suliti, Multimea si ostasii se-mping vuind pe uliti, Iar negre tac deasupra a capistelor bolti S-ale cetatii ziduri c-un turn la orice colt.

S-a strecurat multimea si sala-i iar pustie. Prin ea Brigbelu singur imbla ca o stafie… Adanc fugira ochii in cap, pierit e chipul, Orlogiul in uitare de mult si-a scurs nisipul, Cand iata o femeie mai alba ca omatul, Iesind incet din umbra, o-ntoarce de-a-ndaratul, Priveste cum din discul de aur iese fum Si zice rar si rece: - Esti multamit acum? Atuncea el tresare si ochii invarteste. Cum sta-nainte-i nalta, privind o mistuieste: - O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept, Odor cu par de aur si ochiul intelept. Ca zece morti deodata durerile iubirii-s - Cu-acele morti in suflet eu te iubesc, Tomiris. - Dar lasa-ma - ea striga. - Ce galben esti la fata, Suflarea ta ma arde si ochiul tau ma-ngheata. Ce ma privesti atata? A ta cautatura Ma doare, cum ma doare suflarea ta din gura. Ce ochi urat de negru! Cum e de stins si mort! Inchide-l, ah, inchide-l - privirea ta n-o port… - Dar ma iubesti, Tomiris - tu ma iubesti atat, Precum pe al meu frate nicicand nu l-ai iubit. - Da, simt ca in puterea ta sunt, ca tu mi-esti domn - Si te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn. Simt ca l-a ta privire vointele-mi sunt sterpe, M-atragi precum m-atrage un rece ochi de serpe, Fugi, fugi in lumea larga! Ma faci sa-nnebunesc, Caci te urmez si totusi din suflet te urasc. El o cuprinde… Fata ei alba-atuncea piere Si gura ei se strange de-o stranie durere. Ea ar tipa si glasul in gat i se ingaima. Ea il sorbea cu ochii, desi murea de spaima… Si cum stau mana-n mana… tresar, tot mai aproape Se strang si peste ochii-i isi lasa-a ei pleoape. Din tainita adanca parea c-aud un vaier. Deasupra ei Brigbelu, naltand faclia-n aer, Ii zise: - O, iubito, din nou ti se nazare. Iar ea mereu asculta, s-aude i se pare: "Se clatin visatorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitandu-se in jos, Iar tei cu umbra lata, cu flori pan-in pamant Spre marea-ntunecata se scutura de vant!"

II Brigbelu, rege tanar din vremea cea carunta, Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nunta. Frumos au ars in flacari prinosul de pe vatra, Pe cand intrara oaspii sub boltile-i de piatra. In capul mesei sade Zamolxe, zeul getic, Ce lesne urca lumea cu umaru-i atletic. In dreapta lui sub valul de ceata mandrul soare, In stanga-i sade luna sfioasa, zambitoare… Din sale departate patrunde zvon de arma. Prin el cimpoiul skytic porneste dulcea-i larma, Trezind greoiul ropot de dant, caci la un loc Toti oaspetii mai tineri loveau baltage-n joc, Iar tinerele fete cu ei jucand de-a valma Se-nvart si se mladie usor sunand cu palma.

La mijlocul de masa pe tronu-i sade el Cu plete lungi si negre, intunecos, Brigbel. Si razimat pe spata al zeilor fiastru Privea-n ochii miresei al cerului albastru. Frumosi ca doua basme, izvoarele uimirii-s, In paru-i lung de aur se invalea Tomiris. Incolo voievozii, boiarii dupa treapta Soptesc cu admirare in barba inteleapta Cand spune cantaretul povesti din alte vremuri, De regi de-a caror fapte te miri si te cutremuri. Spunea cum din deserturi ce nu mai au hotara, Venit-au de la Nilul cu tainice izvoara Pe negrele corabii cu mii de mii de gloate, Stapanul pe Egipet cu-averile lui toate. Apoi veni acela ce-au frant pe Minotaur, Tezeu, sa cate lana cu mitele de aur. Apoi tarziu in urma veni strainul oaspe Cladind pe Istru poduri - Dariu al lui Istaspe, Un rege, ce in lume nu-si gasea loc sa-ncapa, In Dacia venise, cersind pamant si apa. Si povestea batranul de neamuri curgand rauri, Din codri rasarite, iesite din pustiuri Si cum pierira toate pe rand precum venira Si cum catand norocul mormantul si-l gasira.

Si pe cand toti asculta, chiar regii din firide, Cu gura-n pumn ghidusul se stramba si tot rade. Cu mutra lui de capra si trup schilod de faun Isi taraie piciorul tinandu-se de scaun. Se clatin visatorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitandu-se in jos, Iar tei cu umbra lata cu flori pan-in pamant Spre marea-ntunecata se scutura de vant.

Deodata-n fundul salei, apare sub un arc, Cu stanga razimata de spada-i de monarc, Nebunul Sarmis - care-i cu craiul frate geaman - Ca umbra cu fiinta-i ei amandoi s-asaman. Dar galben e la fata si ochii ard in friguri Si vanata-i e gura. El vine cu pasi siguri Si pe pumnaru-si scapa Brigbel mana regala. Din tron pe jumatate cu furie se scoala… Nebunu-nalta dreapta, se uita lung la el - Cu mana pe pumnaru-i incremeni Brigbel. Si ca sa inteleaga nainte-i ce se-ntampla Nebunu-si trece mana la ochi, apoi la tampla, Se uita turbur, pare ca si-ar aduce-aminte De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte. Cu glasul lui ce suna adanc, ca de arama, El noaptea cea eterna din evii-i o recheama, Arata cum din neguri cu umeri ca de munte Zamolxe, zeul vecinic, ridica a sa frunte Si decat toata lumea de doua ori mai mare, Isi pierde-n ceruri capul, in jos a lui picioare, Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceata, Cum din adanc ridica el universu-n brata, Cum cerul sus se-ndoaie si stelele-si asterne, O bolta rasarita din negure eterne, Si decat toata lumea de doua ori mai mare In propria lui umbra Zamolxe redispare. "Priviti-l cum sta mandru si alb pe naltu-i jet! El imfla rasuflarea vulcanului maret, Daca deschide-n evii-i el buza cu manie Si stelele se spulber ca frunzele de vie; El mana in uitare a veacurilor turma Si sorii ii negreste de pier fara de urma. Daca se uita-n mare, ea tremura si seaca. De-si pleaca a sa frunte, tot ceru-atunci se pleaca. Ci-n evii tai, Zamolxe, tu n-ai creat vreodata Un chip mai bland, mai gingas decat ast chip de fata! Gandirea ta, divine, abia putu s-adune Din mii minuni din lume o singura minune, Caci numai tie singur iti fuse cu putinta S-unesti atata farmec cu-atata necredinta… Dar nu ti-o cer, tot darul ti-l zvarl iar la picioare. De-a lumii tale bunuri privirea azi ma doare. Nici vin sa-mi cer coroana, nici tara mea. O darui, Fasii s-o rup-oricine si cum ii place-oricarui. La ce-as mai cere-o tara, in care nu-i credinta, Unde un frate pe-altul s-ucida-i cu putinta! Rebel! facusi din sceptru unealta de ocara S-ai dat tu insusi pilda din om sa fie fiara. Eu lumii trebuit-am, dar tie-ti trebui ea, Sa fie rea, smintita, corupta, cum o vrea, Tu esti din a ei mila stapan si s-o urmezi Tu trebui, ca mai bine in scaun sa te-asezi; Ca nu de vro suflare pe dansul sa te clatini Cata-vei sa iei ochii prostesti cu noua datini. Din Sybaris vei strange batrani cu barbi boite, Ca neamului sa-i deie naravuri mai spoite, S-arate cum mosnegii, imbalsamiti cu mumii, Intrec si tineretul in scandelele lumii! Stramosi pierduti in veacuri, randuitori de cete, Coroana mea s-a voastra e plina azi de pete. O, voievozi ai tarii, frangeti a voastre sabii Si ciuma in limanuri sa intre pe corabii. Puteti de-acum sa rumpeti bucati a mele flamuri, Manjit pe ele-i zimbrul adunator de neamuri, De azi al vostru rege cu drag va sa ingroape Domnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape. S-acum la tine, frate, cuvantul o sa-ndrept, Caci voi sa-ngalbeneasca si sufletu-ti din piept Si ochii-n cap sa-ti sece, pe tron sa te usuci, Sa sameni unei slabe si stravezii naluci, Cuvantul gurii proprii, auzi-l tu pe dos Si spaima mortii intre-ti in fiecare os. In orice om un dusman sa stii ca ti se naste. S-ajungi pe tine insuti a nu te mai cunoaste, De propria ta fata, rebel, sa-ti fie teama Si somnul - vames vietii - sa nu-ti mai ieie vama. Te mira de gandirea-ti, rasai la al tau glas, Incremeneste galben la propriul tau pas, Si propia ta umbra urmand prin ziduri vechi, Cu manile-ti astupa sperioasele urechi, Si striga dupa dansa plangand, muscand din unghii, Si cand vei vrea s-o-njunghii, pe tine sa te-njunghii!… Te-as blestema pe tine, Zamolxe, dara vai! De tronul tau se sfarma blastemul ce visai. Durerile-mpreuna a lumii uriase Te-ating ca si suspinul copilului din fase. Invata-ma dar vorba de care tu sa tremuri, Samanator de stele si-ncepator de vremuri. Tomiris! vis de aur in viata-mi, sa te cert? Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ti le iert! Ce sa te blestem oare? Caci visul mangaios A trebuit sa piara… Prea, prea era frumos. Cu-amor atat de fara de margini si de-nalt Nu se cadea sa tie un om la celalalt. Prea nu aveam in lume nici sfant, nici Dumnezeu, Prea ne uitasem astfel de tot si tu si eu. Cereasca fericire nu se putea sa tina, Nu se cadea s-o aiba o mana de tarana, In lumea de mizerii si lacrimi nu e loc Pentru atata mila si pentru-atat noroc… De-aceea-n codri negri ma-ntorc sa ratacesc. In umbra lor eterna eu umbra-mi mistuiesc, Privesc cum peste frunze uscate, fara urme, Alearga zimbrii negri si cerbii fug in turme, Iar langa vechi fantane de lume date-uitarii Privesc in iarba nalta sirepii albi ai marii. Se clatin visatorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitandu-se in jos, Iar tei cu frunza lata, cu flori pan-in pamant, Spre marea-ntunecata se scutura de vant."

III Prin salele pustie un om in neagra haina Temandu-se de pasii-i, se strecura in taina. Sub mantia lui lunga ascunde un pumnar, Tot indarat priveste cu spaima si amar. El rade… Se repede spre umbra-i… umbra sare. Din dreptul unor ziduri, incet ea iar apare… Asupra-i se repede si iar se da-napoi: - O, Sarmis, lupta lunga, grozava e-ntre noi! Ce fugi? Ce fugi? Nu vezi tu la lupta ca te chem? Nu crede cum ca tremur, nu crede ca ma tem! S-atuncea iar rasare si fata-i slaba piere, Si ochiul fix se uita cu spaima si durere: "O, inima mea lasa, de ce-nlemnesti in san, Sfarseste! Si pumnarul imi scap-acum din mani… Dar il voi strange bine… Stai… stai, nebun misel". - Loveste crud o data si cade mort - Brigbel.

GELOZIE

Cand te-am vazut, femeie, stii ce mi-am zis in sine-mi? N-ai sa patrunzi vrodata inluntrul astei inemi. Voi pune usii mele zavoare grele, lacat, Sa nu patrunza-n casa-mi zambirea ta din treacat.

Si cum? dar intelegi tu cum? Cu-acea gelozie, Ce gandurile-ti arde si inima-ti sfasie, Caci ma-ntrebam, se poate c-atat de-mpodobita Cu inima si mintea, sa nu fie iubita? Caci prea, prea e frumoasa… Dorinta-i guraliva, Ademenirea-i blanda, putut-a sta-mpotriva Atator vorbe calde soptite cu durere, Ce aerul il imple c-un val de mangaiere? Putut-a impotriva atatora sa steie Cand e asa de dulce si nu-i decat femeie? Stiind ca o sageata din arcul cel cu gene E chiar durerea insasi a vietii pamantene, Venin stiind ca este sarutul zanei Vineri, Venin mi-era suflarea si ochii tai cei tineri Si nu voiam ca dansii cu dulce viclesug S-aprinza al meu suflet pe-al patimilor rug; Si zborul cugetarii-mi, mandria din cantare-mi, Eu nu voiam c-un zambet al tau sa mi le sfaremi… Priveai la mine straniu si te mirai ca tac… Tu nici visai ca-n gandu-mi eu falcile-ti dezbrac De carnurile albe si gingase si sterpe, Ca idolului mandru scot ochii blanzi de serpe, Tu nici visai ca-n gandu-mi eu fata ta o tai, Ca ce ramase-atuncea naintea mintii-mi, vai! Era doar inceputul frumos al unui les… Ba mai treceai cu mana prin perii tai cei desi, Si nici visai ca gandu-mi te face de ocara Pentru ca porti pe oase un obrazar de ceara Si ca priviri grozave, ca mani fara de trup, Se intindeau asupra-ti, cu ele sa te rup, Si pe cat de frumoasa si gingasa la port Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.

Dar m-ai invins… Patruns-ai a inimei camari S-acum lucesti ca steaua fatala peste mari Pe gandurile mele… si treci asa frumoasa Ca marmura de alba, cu gene lacramoase, Si cum plutesti n-atinge piciorul de pamant… Atarni precum atarna nadejdile… de vant. Ma misc ca oceanul cu suferinti adanci, Ce bratele-i de valuri le-atarna trist de stanci. Se nalta si recade si murmura intruna Cand luneca pe negre paduri de paltin luna: Patruns el e de jalea luminei celei reci… In veci de el departe si el iubind-o-n veci. De s-ar lasa pe sanu-i, din cer vrodinioara, El ar simti ca-nluntru-i cu ceru-ntreg coboara Si-ar cadenta durerea-i pe-al veacurilor mers C-un univers deasupra-i si-n el c-un univers.

Astfel domnesti pe visu-mi si pe singuratatea-mi Si misti in al meu suflet un oce?n de patemi. Iar bratele-mi s-arunca ca valurile marii - Ah, in desert, nici nu pot ca sa te dau uitarii - S-arunca inspre cerul cel luminos, recad Si mistuit de chinuri ca Tantalus in iad. Dar in zadar! caci astfel a fost vointa sortii Ca tu sa-mi dai durerea si voluptarea mortii Si sa-mi rasai din marea de suferinti, inalta, Ca marmura eterna iesita de sub dalta.

DIN CAND IN CAND

Eu te-am iubit imi pare-un veac, tu nici macar din cand in cand, Si nici ai vrut sa alinezi al meu amar din cand in cand. Erai frumoasa cum nu e nimic in cer si pe pamant; Azi nu mai esti precum ai fost, frumoasa doar din cand in cand. Si ochii tai ce straluceau mistuitor si infocat Sunt osteniti si se aprind cu mult mai rar din cand in cand. O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atata l-am iubit, Dac-ai aflat in calea ta vrun solitar din cand in cand, Care de-adancul meu amor atata de nemarginit Macar ca-n vis sa-ti fi adus aminte iar din cand in cand. Nu! Ai trecut din mani in mani prin toti acei oameni de rand, Tu, trupul tau cel dulce plin le-ai dat in dar din cand in cand, Cu al tau suflet asa cald s-adormitor nu i-ai atins, O, si nici unul n-a-nteles atata har din cand in cand. Cu cata inspirare eu, cu cat inalt ceresc avant Apropiam de gura mea acest pahar din cand in cand! O, iubeam umbra ta si tot ce e in tine, tot ce esti Si astazi daca ma gandesc, nebunesc iar din cand in cand. Dar vai! pierduta astazi esti, orice dorinta a pierit; Tot inca visu-l urmaresc si, in zadar din cand in cand, Tot te mai vaz naintea mea plutind ca-n vis, pierduta da, Cu buze supte, c-un obraz ca si de var, din cand in cand. Pasarea Phoenix, numai ea, rasare din cenusa ei, Dar oameni ce se mistuiesc nu mai rasar din cand in cand. Ca a mea viat-ai chinuit, iertai de mult, ci-mi pare rau. L-al tau trecut eu ma gandesc cu-atat amar din cand in cand.

CA SI STOA CE PRETINDE

Ca si Stoa, ce pretinde Sa fim mandri si integri, Cand plutesc deasupra noastra Cu-a lor visuri ochii negri;

Ca si basmele pagane De iubire ce-ard chimeric Cu nesatiul lor de visuri Si cu-atata intuneric;

Cand atrasi de a lor noapte Ne suntem straini de lume, Dusi pe marginea uitarii De-un avant fara de nume;

Cand gandire nu mai este Si cand inima e trista Si afara de-acel farmec Cand nimic nu mai exista:

Parasesc si veac si tara Pentru umeri de femeie Si o rog astfel in jetu-i Dulce locului sa steie,

Sa ma pierd privind-o vecinic De la crestet la picioare, Mandra ca o-mparateasa, Calda, cu senin de soare,

De pe ochii-i sa ridice Languroase lunge gene, Sa-ngenunchi naintea zanei Venus Anadyomene,

Genele dand intuneric Voluptos cautaturii, Iar gropitele cochete Dulci rad la mijlocul gurii.

DONA SOL

Te rog ramai o clipa inca Ca sa te strang duios la piept. Din fericirea mea adanca As vrea sa nu ma mai destept. Si totusi luna iese-n zare, Albeste zidul nalt si gol… Da-mi cea din urma sarutare Si inca una, dona Sol!

Ma-ntrebi cu ochiul tau cuminte Unde ma duc si ce ma fac, Cand de pe ceruri stele sfinte Patrund in codru, bat in lac. ……………………..

Au nu esti tu la inaltime Ca steaua vecinicului pol?… Pe mine nu ma stie nime, Nici chiar tu insati, do?a Sol.

Ades cand frunzele pe craca Soptesc ca zgomotul de guri Ce se saruta si se-mpaca In umbr-adanca de paduri, Eu stau unde patrunde luna Pe alb izvor, sunand domol; De canta pasarile-ntr-una, De tine-mi canta, dona Sol.

Si pe oglinda miscatoare Stau de privesc un straniu joc: E apa pururi calatoare Pe chipu-mi ce ramane-n loc. S-au desprimavarat padurea, Suspina pasarile-n stol… Si numai eu, gandind aiurea, Gandesc la tine, dona Sol.

De ce doresc singuratate Si glasul tainic de izvor, De ce cand codrul frunza-si bate Adorm pe verdele-i covor? Ca prin lumina cea rarita Prin umbra moale de [pristol] Sa mi s-arate linistita A ta ivire, dona Sol.

Sa vaz cum mana ta indoaie In arc o ramura de fag Si ca Diana cea balaie Iti faci in codru mandru prag; Sageti de aur pe-al tau umar, Gonesti vanatul tau in stol, Dar peste frunze far? de numar Nu-mi lasi o urma, dona Sol.

Chiar de luceafarul de seara Te tem, caci dulce arde el, Cand treci frumoasa si usoara In umbra negrului castel… De as zacea ranit de moarte, Intr-un genunchi eu tot ma scol; Tinzandu-mi dreapta de departe Ma-nchin la tine, dona Sol. …………………. Cand luna trece in uimire Spre-a face-al marilor ocol, Ea, luminand a mea iubire, Te lumineze, dona Sol.

APARI SA DAI LUMINA

Apari sa dai lumina arcatelor feresti, Sa vaz in templu-i zana cu farmece ceresti. Prin vremea trecatoare luceste prea curat Un chip taiat de dalta, de-a pururi adorat. Privi-te-voi cu ochii in lacrime fierbinti… O, marmura, aibi mila de-a mele rugaminti!

Indura-te si lasa privirea-mi s-o consol La alba stralucire a gatului tau gol, La dulcea rotunzire a sanilor ce cresc, La noaptea cea adanca din ochiul tau ceresc, Sa vad ca de privirea-mi tacand te infiori… O, marmura, aibi mila de ochii-mi rugatori!

As vrea cu-a mele lacrimi picioarele sa-ti scald, In dulcea-nfiorare a sufletului cald, Sa mor patruns de jalea amorului meu sfant, Ca lebada ce moare de propriul ei cant, Sa mor de-ntaia raza din ochii tai cei reci… O, marmura, aibi mila de stingerea-mi pe veci!

Ca iarna cea eterna a Nordului polar Se-ntinde amortirea in sufletu-mi amar, Nimic nu lumineaza astei pustietati, Doar sloiurile par ca ruine de cetati, Plutind de asprul vicol al mortii cei de veci… Tu ramura-nflorita… pe visul meu te pleci!

Din lumea de mizerii si fara de-nteles Cu ochii cei de gheata ai mortii m-am ales Si totu-mi pare vested, cazut si uniform. Sunt insetat de somnul pamantului s-adorm, Incat numai de nume imi pare ca exist… Tu doar rasai c-un zambet in visul meu cel trist!

Cu ochii tai de inger ma mangai si ma minti, Caci ei cuprind o lume de dulci fagaduinti, De-amor fara de margini, de scumpe fericiri, Cum nu se afla-n lumea aceasta nicairi, Caci este umbra blanda-a iubirii cei de veci, Ce trece cu intreaga-i putere, pe cand treci!

Nici luna plutitoare, nici stelele din cer N-or sa patrunza-n lumea trecutelor dureri, N-or sa patrunz-amarul pierdutei tinereti, Macar sa am de-acuma o suta de vieti, Caci sufletu-mi de-atuncea e-atat de-ntunecat… Doar ochii tai de inger in visul meu strabat!

Ca toamna cea tarzie e viata mea, si cad Iluzii ca si frunza pe undele de vad, Si nici o bucurie in cale-mi nu culeg, Nimic de care-n lume iubirea sa mi-o leg, Pustiul si uratul de-a pururi ma cuprind… Doar bratele-ti de marmur in visul meu se-ntind!

Precum corabii negre se leagana de vant Cu panzele-atarnate, departe de pamant, Cum intre cer si mare trec pasarile stol, Trec gandurile mele a sufletului gol, Intind ale lor aripi spre negre departari… Tu numai esti in visu-mi luceafarul pe mari.

Cu aspra nepasare tu sufletu-mi aduci Pe cele doua brate intinse-a sfintei cruci Si buzele-nsetate cu fiere mi le uzi; Cand ruga mea fierbinte nu vrei sa o auzi, Ma faci partas in lume durerilor lui Crist… O, marmura, aibi mila de sufletul meu trist!

Dar te cobori, divino, patrunsa de-al meu glas, Mai mandra, tot mai mandra la fiecare pas… Visez, ori e aievea? Tu esti in adevar? Tu treci cu mana alba prin vitele de par? Daca visez, ma tine in vis, privindu-mi drept… O, marmura, aibi mila sa nu ma mai destept!

RENUNTARE

As vrea sa am pamantul si marea-n jumatate, De mine sa asculte corabii si armate, De voi clipi cu ochiul, cu mana semn de-oi face, Sa-si miste rasaritul popoarele incoace; Salbatecele oarde sa curga rauri-rauri, Din codri rascolite, starnite din pustiuri; Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi, Intunece-se-n zare pierdutele-nceputuri, Un rau de scanteiare luceasca lanci si sabii, Iar marea se-nspaimante de negrele-mi corabii.

Astfel razboi porni-voi. Voi arunca incalte O jumatate-a lumii asupra celeilalte. Priveasca-m-atunci preoti: - un monstru ce se-nchina, Cand oardele-i barbare duc moarte si ruina. Ruga-ma-voi cu mana uscata tinand strana, Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana; Cu tronul meu voi pune alaturea sicriul, Cand gloatele-mi in lume ar tot mari pustiul, Sa simt ca nu se poate un Dumnezeu sa-mi ierte Cetatile in flacari si tarile deserte… Astfel doar as preface durerea-mi fara nume, Dezbinul meu din suflet intr-un dezbin de lume.

Si tot ce-ncanta ochii cu mii de frumuseti, Tot ce pamantul are si marea mai de pret, Gramezi sa steie toate la mine in comori. Alaturea cu ele sa trec nepasatori, Simtindu-ma in mine stapan al lumii-ntregi, Un zeu in omenire, un soare intre regi Si raze sa reverse din frunte-a mea coroana… Sa-ngenunchez nainte-ti asa ca la icoana Si descriindu-ti toata puterea fara seama Sa-ti zic: - Ia-le pe toate, dar si pe mine ia-ma!

Nu ma iubi! Ca robul sa fiu pe langa tine, De-i trece,-n jos pleca-voi a ochilor lumine, Dezmostenit de toate, la viata abdicand, Sa nu-mi ramana-n minte decat un singur gand: C-am aruncat un sceptru, cu dansul lumea-ntreaga, Pastrandu-mi pentru mine durerea ca-mi esti draga; Inamorati de tine ramana ochii-mi tristi Si vecinic urmareasca cum, marmura, te misti. In veci dup-a ta umbra eu bratele sa-ntind, De-al genei tale tremur nadejdea sa mi-o prind, Sa-mi razim a mea frunte de zidurile goale, Atinse de-umbra dulce a frumusetii tale.

NU MA-NTELEGI

In ochii mei acuma nimic nu are pret Ca taina ce ascunde a tale frumuseti. Caci pentru care alta minune decat tine Mi-as risipi o viata de cugetari senine Pe basme si nimicuri, cuvinte cumpenind In vorbe peritoare ca-n lant sa te cuprind, Si in senin de stele durerile sa-mi ferec Pan? nu s-o stinge umbra iar dulce-n intuneric?

Si azi cand a mea minte, a farmecului roaba, Din orisice durere iti face o podoaba, Si cand rasai nainte-mi ca marmura de clara Iar ochii tai cei mandri scanteie in afara, Incat de-ale lor raze nu pot patrunde inca Ce-adanc trecut de ganduri e-n noaptea lor adanca; Azi - cand a mea iubire e-atata de curata, Ca aura de care tu esti impresurata, Ca setea ursitoare ce-o au dupaolalta Lumina de-ntunerec si marmura de dalta, Cand sufletu-mi atarna plutind in ochii mei De un cutremur tainic al tinerei femei Si vietile-amandoror s-amesteca-n intreg, Cand inteles de tine, eu insumi ma-nteleg. Sa treaca inflorirea de-un vant al recii ierne, Sa-nceti a fi icoana iubirii cei eterne, Cu marmura cea alba sa nu te mai asameni, Sa fii ca toata lumea - frumoasa intre oameni, Sa-ncete-acea simtire ce te-au facut o zeie, Sa fii - incantatoare - dar numai o femeie, S-atunci sa-mi zici: - Privirea ce-atat ai adorat-o E inca tot senina, fermecatoare… Iat-o!?

E inca tot!… Avea-vei in ochii-mi acel pret Ce azi ti-l da sfiala pierdutei mele vieti? Voi fi supus duioasei, nemaisimtitei munci, C-o oaste de imagini sa te iubesc s-atunci?

Au nu stii tu ce suntem? Copii nimicniciei, Nefericiri zvarlite in brazdele veciei, Ca repedea rotire a undelor albastre Gandirea noastra spuma zadarniciei noastre, Iar visuri si iluzii, pe marginea uitarii, Trec si se pierd in zare ca paserile marii. Si ce ramane-n urma in noi decat obscura Si oarba suferinta ce bantuie natura?

Si azi, cand am puterea, ce-o are numai Domnul, Din chaosul uitarii s-alung pe-o clipa somnul, Pe schelea lumii noastre urate si-ntr-un chip, Cu vorbe-mpestritate, zidite din nisip, Eu sa zaresc o alta - un rai, o primavara, Si-n codri plini de umbra lucire de izvoare - Azi, cand esti prea mult inger si prea putin femeie, Frumoasa cum nici Venus nu a putut sa steie, In loc de-a fi un soare al astei lumi intregi, Tu imi ucizi gandirea, caci nu ma intelegi.

OCHIUL TAU IUBIT

Ochiul tau iubit, Plin de mangaieri, Dulce mi-au lucit Pana ieri.

Oare te pierdui Pe acest pamant, Fara ca sa-mi spui Un cuvant?

Oare te induri, Tu, ca sa ma lasi, Geniu de paduri Dragalas?

Luna in zadar Bate in feresti, Si ma-ntreaba iar Unde esti?

Ar luci pe zid Pana ce te culci, Pana ti se-nchid Ochii dulci.

Si ar tremura Tainic in frunzis Si te-ar saruta Pe furis.

Dar ea zi cu zi E in orice loc Si te va gasi Cu noroc.

Eu nu pot sa plec Peste nori si vant, Si sa te petrec De-unde sunt.

Cum nu sunt ca ea, Ca sa ma strecor, Drept oglinda ta Sa cobor!

Chipul tau frumos Sa-l privesc intreg - Cu atat folos Sa m-aleg.

Sa apar ca-n vis Acelei vederi Care mi-au suras Pana ieri.

OCHIUL TAU IUBIT (varianta)

Ochiul tau iubit, Plin de mangaieri, Dulce mi-au lucit Pana ieri.

L-am iubit cu mii Lacrime fierbinti Si cu-atat de vii Rugaminti.

Si cum suferii De al tau amor, Cat de mult dorii Ca sa mor!

Pururi te catam Pe orice pamant, Caci a-ti spune am Un cuvant.

Camaruta ta Sara sa-mi deschizi, Ca te-oi desmierda Ca sa razi.

Sa-ti inchid indat? Pe cand tu te culci Cu un sarutat Ochii dulci.

Sa masor mereu Cat de mult crescusi, Sa sarut al tau Piciorus.

Sanul rotunjor Cand pe brat il porti, Li s-ar face dor Si la morti.

De te-ai potrivi Astei rugaminti, Fericiti om fi Si cuminti.

Zana din paduri, Umbra din povesti, Glas al dulcei guri, Unde esti?

DACA IUBESTI FARA SA SPERI

Daca iubesti fara sa speri De-a fi iubit vrodata, Se-ntuneca de lungi pareri De rau viata toata.

Si-ti lasa-n suflet un amar Si in gandiri asemeni, Caci o iubire in zadar Cu moartea-i sor? de gemeni.

Dar vindecarea la dureri In piept, in partea stanga-i, De-acolo trebuie sa ceri Cuvinte sa te mangai.

Acolo afli adapost Oricate se intample, Ca s-un amor care-ar fi fost, Viata ta o imple.

Caci un luceafar rasarit Din linistea uitarii Da orizon nemarginit Singuratatii marii.

Si ochiul tau intunecat Atunci il imple plansul, Iar ale vietii valuri bat Calatorind spre dansul.

Si dau cadente de nespus Durerii tale lunge Pe cand luceafarul e sus Ca sa nu-l poti ajunge.

Zambeste trist cu raze reci Sperantelor desarte: In veci iubi-o-vei, in veci Va ramanea departe.

S-a tale zile-or fi cum sunt Pustii ca niste stepe; Iar noptile de-un farmec sfant Ce nu-l mai poti pricepe.

SI OARE TOT N-ATI INTELES…

Si oare tot n-ati inteles Cum nu mi-i lumea draga, Cand cu nimic nu m-am ales Din viata mea intreaga.

Cand al meu suflet mistuit De chin si de parere A fost un trist, necontenit Prilej pentru durere.

Cand fu menit ca pe pamant Dorinta sa-l alunge Dup-un noroc atat de sfant Cum nu se poate-ajunge.

E un miraj de necrezut Pe-un orizon de stepe: De al lui farmec strabatut Eu tot nu-l pot pricepe.

El stapaneste amortit Pustiile uitarii Ca si o stea din rasarit Singuratatea marii.

Si-l rog incet, il rog pe veci Ca sa-mi asculte plansul, Cand ale apei valuri reci Calatoresc spre dansul.

Atatea blande rugaminti, Atatea calde soapte, Atatea lacrime fierbinti Varsate zi si noapte,

Le-am indreptat despre apus Durerea sa-mi alunge, Dar el se nalta tot mai sus Ca sa nu-l pot ajunge.

Va fi in veci necunoscut, Va fi in veci departe… E steaua negrului trecut: Iubirea far? de moarte,

Ce margineste-n orizon Si oce?n si stepe S-al carei farmec monoton Te-a-nvins far-a-l pricepe.

Caci a iubi fara sa speri De-a fi iubit vrodata: E semnul vecinicei dureri Ce cerul ti-l arata.

SI OARE TOT N-ATI INTELES… (varianta)

Si oare tot n-ati inteles Cum nu mi-i lumea draga, Cand cu nimic nu m-am ales Din viata mea intreaga.

Cand al meu cuget mistuit De-o stranie parere A fost un lung, necontenit Prilej pentru durere.

Si a pastrat in fundul sau Ca in cenusa rece Taina parerilor de rau Dupa un vis ce trece.

Ca un luceafar rasarit Din linistea uitarii Dand orizon nemarginit Singuratatii marii,

Nainte de-a luci deplin Menit ii pare stinsul, Iar ale apei valuri vin Calatorind spre dansul.

Si totusi va luci in veci Aprins de zeul Amor Si ale sale raze reci Pe frunte lumina-m-or.

In urma lui un dor nespus S-alerg o sa m-alunge, Desi se nalta tot mai sus Ca sa nu-l pot ajunge.

Va ramanea necunoscut, Va stapani departe, Cum stapaneste pe trecut, Intins, eterna moarte.

Caci stapaneste tot ce-a fost Si tot ce o sa vie Si cate nu avura rost Si nu au fost sa fie.

Cate iubiri fara-nteles, Cate-ntelepte-asemeni, Cate cu moartea s-au ales A fi surori de gemeni.

Cate amoruri se jurau Sa tie pe toti vecii, Pe cand de flori se scuturau Alaturi liliecii

Si-au prefacut pe-acest pamant A noastre vieti in stepe Si ne-au patruns de-un farmec sfant Ce nu-l puteam pricepe.

Dar cine e veti intreba, Nebuna si infama: Nici voi sa stiu cararea sa Si nici chiar cum o cheama.

Ea sufletul mi-au mistuit C-o stranie parere Din viata mea, necontenit Prilej pentru durere.

SA FIE SARA-N ASFINTIT

Sa fie sara-n asfintit Si noaptea sa inceapa; Rasaie luna linistit Si tremurand din apa;

Si sa imprastie scantei Cararilor din cranguri; In ploaia florilor de tei Sa stam in umbra singuri.

Si capul meu de grije plin Pe bratul tau se culce Sub raza ochiului senin Si negrait de dulce,

Ca iar cuminte sa ma fac, Caci tu imi prinzi tot gandul, Ca cerul ce priveste-n lac Adancu-i cuprinzandu-l.

Cu farmecul luminei reci Simtirile strabate-mi: Revarsa liniste de veci Pe noaptea mea de patemi

Si de asupra mea ramai Durerile de-mi curma Si fii iubirea mea dentai Si visul meu din urma.

UN FARMEC TRIST SI NENTELES

Un farmec trist si nenteles Puterea mea o leaga, Si cu nimic nu m-am ales Din viata mea intreaga.

E un luceafar rasarit Din negura uitarii, Dand orizon nemarginit Singuratatii marii.

Ingalbenit ramane-n veci Si-i e aproape stinsul, Cand ale apei valuri reci Calatoresc cu dansul.

Cu-atatea tainici rugaminti, Cu-atatea calde soapte, Cu-atatea lacrime fierbinti, Varsate zi si noapte,

I te-ai rugat: dorul nespus Din suflet sa-ti alunge, Dar el se-nalta tot mai sus Ca sa nu-l poti ajunge.

Va ramanea necunoscut Si va luci departe Caci lumineaza din trecut Iubirii celei moarte

Si se aprinde pe-orizon Pustiu de mari si stepe Si a lui farmec monoton M-a-nvins far-a-l pricepe.

MUSAT SI URSITORILE

Sub vantul rece-al amortitei ierne Isi pleaca codrul crengile-ncarcate; Sub alba-i haina campul se asterne,

Cu stele dulci e bolta presarata; Din fundul lumii, ce se pierde-n zare, Prin rumeni aburi luna se arata

Iar din bordei ce sta langa carare, Prin ochiul prins unei feresti rotunde Se-aude plans, se vede luminare

Si in caldura locuintei scunde O mama misc-un leagan cu piciorul Si la scanciri c-un cantec ea raspunde.

Si-au adormit incet, incet feciorul, - Sub a lui leagan a impins o piatra - Gandirea ei spre viitor ia zborul.

Mai licuresc carbuni colo, pe vatra, Ea cade-ncet pe-a scaunului spate, Din codri lupii urla, canii latra.

Ea doarme-adanc cu brate-n jos lasate, Dara prin somn sta tinta sa priveasca: Un mandru vis in sufletu-i strabate.

Da, cand a fost copilul sa se nasca, Opri Or?on ale sale pasuri Ca soarta-n lume el sa i-o croiasca.

Jur-imprejur se auzira glasuri Si s-au oprit Neptun din drumu-i sferic, Mutit-au limba de l-a vremii ceasuri.

Soptind usor treceau cu pas feeric Pe langa leagan dand mereu ocoale: Trei umbre albe ies din intuneric,

La cer ridica bratele lor goale, Usoare - parc-ar fi de vant plutite, Descant copilu-n somn sa nu se scoale.

Sunt ursitori cari din cer sosite Revars-asupra-i zarea aurorii, Cu cate daruri lui i-au fost menite.

I-aduc comori, viata lunga, glorii, Deasupra lui revarsa raze slabe, Din ochii lor, adanc-adormitorii.

Pe parul lor - margaritare-n boabe - Balai si moale ca si auru-n spice Scanteie-n umbra ale lor podoabe.

Copilul doarme, ele fac sa pice Deasupra-i flori, se pleaca sa-l meneasca, Inconjor leaganul si-ntaia zice:

- Sa fii frumos si fata ta luceasca, Precum in cer e numai unul soare, Un soare fii in lumea pamanteasca.

- Puternic fii - i-a zis cea urmatoare; Si biruind vei merge inainte, Sa-ti fie viata-n veci stralucitoare.

A treia zise tainic: - Fii cuminte, Patrunzator ca si lumina mare, Tu sa-ntelegi cele lumesti si sfinte.

Iar muma lui cu spaima-n somn tresare, Impreunandu-si manile-amandoua, Ea in genunchi se roaga-n gura mare:

- O, ursitori, a caror daruri ploua Asupra lumii-ntregi, mai stati o clipa Si ascultati rugarea spusa voua.

Nu bunatati care se trec in pripa Sa ii meneasca sfanta voastra gura, Nu bunatati supuse la risipa.

Puternici, mari, frumosi atatia fura, Intelepciuni, comori le-ati dat mult?ra Si toate, vai, cu vremea se pierdura.

Lui daruiti ce nu ati dat alt?ra, Un dar nespus de scump ce n-are nume Ca sa rasar-asupra tuturora…

Atunci, la ruga nenteleptei mume, Zana privi adanc si trist ca s-o priceapa: - Stii tu ce dar ii cei si stii tu cum e?

Tot ce e om se naste si se-ngroapa, Fie-n coliba, fie-n vechi castele, Pe culmi de munte ori la mal de apa.

Dar e-mparat, dar cetitor de stele, Acelasi vis ii suna in ureche, A lor vieti sunt pururi tot acele.

Pe cand sunt tineri se adun pereche, La joc, la viata si la dant s-aduna, Batrani fiind vorbesc de vremea veche.

Si lui ursit-am tot o viata buna Si masurata pe un pic de vreme, Sa aiba ziua soare, noaptea luna!

Caci de ar fi incoronat de steme Sau pe pamantul gol de si-ar asterne Tot viata si tot moarte-o sa se cheme.

Tu chemi blestemul nenduratei ierne Pe capul lui cel tanar, nenteleapto! Tu-i ceri durerea unei vieti eterne.

Da, sus la cer privirea ta indreapt-o! Plinita e dorinta ta nebuna. Si ziua neagra peste el asteapt-o.

Caci i s-a dat sa simta-ntotdeuna Un dor adanc si indaratnic foarte De-o frumusete cum nu e nici una

Si s-o ajunga chiar e dat de soarte, Caci tinereta neimbatranita Ii daruim si viata far? de moarte.

Dar nentrupat e chipu-acei iubite Ca si lumina ce in cer se suie A unei stele de demult pierite:

El n-a fost cand era, el e cand nu e.

PESTE CODRI STA CETATEA…

Peste codri sta cetatea Stapanind singuratatea… Luna plina stralucea, Ziduri negre poleia Din naltimea cea albastra Batea tainic la fereastra. Si pe negrele zabrele Sta domnita dupa ele, Uitandu-se norilor Calea zburatorilor. Parul galben, abia cret, Peste tample sta razlet Si trecand pe dupa tample, Ca un val de aur imple Umerele si spinarea Si intreaga aratarea. Si e una la parinti, Cum e luna printre sfinti, Si-ntre fete tinerele Ca si luna printre stele, Si e una chiar sub soare, Cine cata-n ochi-i moare, Ochi izvoare de lumine, Cu mani albe, lungi si fine Si cu degetele trase, Subtirele, de craiasa, Si buzele subtirele De-mi zambea-ntristat cu ele.

Au mai stiu povestitorii Ce sunt, oare, zburatorii? Vin din rumenirea serii Si din fundul sfant al marii. Vin din ploaia cea cu soare Si din dor de fata mare. Iara umbra norilor, Calea zburatorilor, Caci ii vede Cine-i crede, Le nazare La oricare La chemat din noaptea mare. De-ndrageste vro fata, Ca luceafar i s-arata, Dar din nouri se repede La pamant unde o vede Si-n carare ii rasare De la crestet la picioare; Ochii negri-ntunecosi I se uita mangaiosi, In par negru stele poarta, Dara alba fata-i moarta, Ori se face nor de ploaie Care cade in siroaie Si bureaza-asa de lin Prin perdelele de in; Si-n fereastra, ca-ntr-un prag, Se arata nalt si drag, Cu par lung de aur moale Si cu ochii plini de jale. Trestia l-incununeaza, Hainele ii scanteiaza, Haine lungi si stravezii, Pare-un mort cu ochii vii. Astfel iese zburatoriu Si din umbra, si din nori, Si din lanuri, si din lunca, Si din stea ce se arunca, Si din tainicul izvor Care suna-ncetisor, Si cand luna cea balaie Varsa apelor vapaie. Iese din senin cu ploaie, Si din ploaie cu senin, Si din lacul cristalin, Si din ceruri, si din mare, Si din dor de fata mare. A lui suflet e-o scanteie Din luciri de curcubeie, Din dragoste de femeie; A lui glas la miez de noapte E ca muzica de soapte, Cand se clatin ramurele Si suspina pasarele. Si cum sta domnita dusa Si pe ganduri multe pusa, Teiul nalt crescut sub geamuri I-au intins vro doua ramuri Incarcate,-nfloritoare Si frumos mirositoare, Si aude sopotind Si prin frunze ropotind Ca un glas de copilas Ce-o intreaba dragalas: - De ce sezi inchisa, fata, Dupa poarta ferecata, Dupa zidurile grele, Dupa negrele zabrele? Deschide zabrelele Si priveste stelele, Luna plina o priveste Cum pe munti calatoreste Si deschide-mi un oblon Ca sa trec fara de zvon, Ca de noapte imi e teama; Toate umbrele ma cheama, Tricolici ma prigonesc, Iar babele ma vrajesc Cu flori rosie de mac, Cu oscior de liliac, Ca sa nu ma dau de leac. Nu auzi cum zbor prin ramuri, Tip in horn si bat in geamuri? Nu sunt tanar fara minte Prins de dulcele-ti cuvinte, Nu curtean infumurat, Nici ostean implatosat, Ci eu sunt Zburator Ca un vant De usor, Ma anin De un ram Si suspin Langa geam, Ca-n salas Tremurand Sa ma lasi Mai curand. Caci sant slab de-mi plangi de mila, Orb ca visul de copila; Sant ca vant de primavara, Ca amurgul cel de vara; Din picioare pan? la cap Intr-un cuib pot sa incap, Iar in cuib de turturele Dorm alaturea de ele. Iarna vin gonit de fulgi, Ce m-acopar ca un giulgi, Si cand voi spuneti povesti, Suflu codrul pe feresti, Iar la claca cea de furca Mana-mi torturile-ncurca. O, deschide-mi un canat, Ca printr-insul sa strabat, Sa ma iei la tine-n pat, Ca sa dorm lang-al tau sin Ca un biet copil strain; Adormit la pieptul gol, Nu ma-ndur sa te mai scol; Sanii albi, doua comori, Tare sant dezmierdatori, Fiind albe si ratunde, Inima mi se patrunde, Cu gurita ma adapa Si de focul meu ma scapa; Adormit pe bratul stang, Nu te teme c-am sa plang, Teama n-ai ca te-oi trezi, Ca eu pier in zori de zi; Ci-am sa suflu-asa de cald, In miroase sa te scald, Sa-mi vezi fata de ninsoare Si aripele usoare, Caci viata mea o tin Cu miros de flori de crin; Nu beau apa, ci scantei Si miros de flori de tei, O, primeste-ma in brate! Umbra noptii ma ingheata, Un strigoi poate in pripa Sa ma prinza de aripa, Sa m-ascunza in mormant, Ca sa nu stiu unde sunt, Ori de aripi sa ma lege, De un clopot fara lege, Si tragandu-l, sunator, De izbirea lui sa mor, Caci eu nu sant vrun fecior Ca sa viu amagitor, Ci eu sant Zburator Ca un vant De usor, Ma anin De un ram Si suspin Langa geam, Ca-n salas Tremurand Sa ma lasi Mai curand. Ea-si neteaza a ei tample Si de lacrimi i se imple Ochii dulci de mangaiere. Ea suspina fara vrere, Nestiind inca ce-i cere Inima cu-a ei durere, Iar gandirea ei cea dulce N-o mai lasa sa se culce. Peste varfuri trece luna, Tanguios un corn rasuna, Petrecand cu-atata drag Toata raristea de fag. Mai incepe, mai se pierde, De-i raspunde codrul verde, Fermecat si indragit De-acel sunet ratacit. Iara inima ii zice: "Ce stai, draga mea, aice, Scoala-te, supune-te Valului de sunete, Ce te trage, plin de jale, Colo,-n raristea din vale." Si un glas aude, pare, Ce-o chema in departare: "Margarita, Margarita, Cu coroana aurita, Ah, din valea cea adanca, Ca pe-o stea te zaresc inca, Ca pe-o stea luminatoare Si deasupra-mi plutitoare; Glasul cornului strabate Dulcea ta singuratate; O, te pleaca plangerilor, Tu, craiasa ingerilor, Lasa zidurile tale, Vino-n vale, vino-n vale! O, auzi sunand Pe carare corn, Caci spre tine bland Il intorn. Margarita, Margarita, Cu coroana aurita, Glasul cornului strabate Neagra ta singuratate, Valului de sunete, Draga mea, supune-te, Lasa zidurile tale, Vino-n vale, vino-n vale!"

MII DE STELE… DULCE SARA…

Mii de stele… dulce sara Peste codri se coboara, Peste varfuri trece luna Iar izvoarele rasuna. Cine mi trece luncile Domnita cu pruncile; Cine mi trece mandra lunca, Domnita mea cu o prunca; Cine mi trece lunca mare, Fata lui Dragos calare Pe un cal alb ca de ninsoare. Cu rafturile de argint Si presun pan in pamant. Ea isi cauta de cale, Merge n vale, merge n vale. Indaratu i din padure Se nalta cu ziduri sure Si cu nalte porti, cetatea Stapanind singuratatea, Iar ea si cauta de cale, Vine n vale, vine n vale. Iar cand ochii si i ridica Se trezeste singurica, La mijloc de codru des Unde crengile se tes Si prin mrejele de frunze Cearca luna sa patrunza, Iar un tei cu umbra roata Si cu frunza scuturata Pleaca ramuri pe un izvor Care suna ncetisor Si prin sunet bland de ape Parca vine mai aproape Glas de corn din departare Tot mai tare si mai tare. O, auzi sunand Din carare corn, Inspre tine bland Eu sa ma intorn. Si cand ochii a ridicat Ea zareste un baiat Ce s apropie de ea Pe un cal negru alaturea. Flori de tei el are n plete, Negri ochi ca s o sagete Si la sold un corn de argint Si pe haine margarint. ? Ai venit sa ma privesti Dulce zana din povesti, O, te pleaca inspre mine Cu maini albe, lungi si fine, Iara degetele trase Subtirele de craiasa, Lasa le in a mea mana, Mladioasa mea stapana. Dar ea mana si trage ndata Dintr a lui… si speriata Se uita in jos smerita, Rusinoasa si uimita. S o ajunga el voieste, Ea sa vina se fereste, O ruga cu vorba dulce Pe a lui brat ca sa se culce, Mai nu vrea si mai se lasa, Ca de un farmec e atrasa, Pan? ce cade n a lui brat De o priveste cu nesat. Paru i galben abia cret Peste tample i sta razlet, Dandu i multe frumuseti Si trecand pe dupa tample Umerii cu aur imple, Umerele si spinarea Si intreaga aratarea. ? O, copila, chipul tau De mi l bunul Dumnezeu, Chipul tau cel izmenit Ce pare ca i zugravit; Draga mea, nu te ndura De la mine a zbura, Ori de i merge de la mine Ia mi si sufletul cu tine, Ce mai trebuie sa fie Daca n am tovarasie Si la ce sa mai traiesc Singurel sa patimesc? Ea roseste la obraz I se prinde de grumaz Si ii zice abia abia: ? Vino la urechea mea Si spune mi orice vei vrea; Si eu ti oi spune ceva, Dar da mi pace… nu ma strange, Te iubesc de mi vine a plange, Dac ai sti cat te iubesc, Ca din ochi te prapadesc. ? Dar de i merge cui ma lasi Singur sa fiu patimas? ? Nu te las, nu… Spune mi bine Ca cu cine si prin cine Sa ma inteleg cu tine Ca sa vii sara la mine.

Peste varfuri trece luna Iar izvorul dulce suna Merg alaturea calare, Pier in umbra de carare, Iara cornul lui duios Suna dulce dureros, Mai incet in codrul verde Se tot pierde, se tot pierde.

INTRE NOURI SI-NTRE MARE

Intre nouri si-ntre mare Zboara paseri calatoare - Cum nu pot si eu sa zbor Sa ma iau pe urma lor! Si departe de la maluri Trec corabii peste valuri, Trec cu panze lucitoare Si se pierd in departare. Cum nu am aripi sa zbor, Sa ma iau pe urma lor! Ca m-as duce, tot m-as duce, Dor sa nu ma mai apuce, Peste undele cu spume, Peste mare, peste lume; S-as vedea cum trec cu toate, Randuri-randuri aratate, In marginea malurilor, Stralucirea valurilor, Stolul randurelelor. Tremurarea stelelor - Poate ca mi-ar fi mai bine, Poate te-as uita pe tine. Alei puica, alei draga, Cumu-i frunza cea pribeaga E viata mea intreaga, Caci dragostea ta ma strica De nu m-aleg cu nimica; Viata trece, frunza pica, Trece fara mangaiere, Ca izvorul de durere, Trece si se prapadeste, Arde si se mistuieste Fara noima, fara rost, Bine-ar fi, sa nu fi fost. Vai de-acela ce iubeste Si nu se invredniceste Sa castige ce-a dorit, Sa fie-a lui ce-a iubit. Puica cea desmierdacioasa, Din ochi negri mangaioasa, Puica ademenitoare, Din ochi negri visatoare, Dragostea de puiculita Cu gura de porumbita, Cu gurita mitutea, Cu gropite langa ea, Cu zambirea ei cu haz, Cu gropite in obraz, Si cu dragostea in ochi De ma tem sa n-o deochi. Noaptea cand te-nchipuiesc Imi vine sa-nnebunesc, Iara ziua as lua Lumea-n cap de jelea ta. Norilor, o, norilor, Unde-i tara florilor? Unde ea acum traieste, Iara campul inverzeste Si codrul vazand-o creste; Si cand trece prin gradina Toti copacii i se-nchina Si incep sa infloreasca, Pe ea s-o impodobeasca - Caci, vazand-o, toata tara Crede ca e primavara.

ORICAT DE MULT AM SUFERIT

Oricat de mult am suferit In lunga-nstrainare, Pururi in visu-mi te-am zarit Cu luna, pe valuri de mare.

Pe marea trista te-am catat Cu departate maluri Si numai tu te-ai aratat Pe mare, cu luna, din valuri.

Tu numai dulce imi rasai Si blanda-ntotdeuna, Cu al tau dulce chip balai Din valuri de mare, cu luna.

STEFAN CEL MARE Schite de imn I Carpatii arate Seninele frunti Si focuri pe-orisice Culme de munti. Sa arza tulpine Intrege de brazi Caci astazi ne vine Eroul viteaz, Ne vine Stefan cel Mare.

Cum oare, o, tara, Tu n-o sa-l cunosti, Cand suna fanfara Chemarea de osti, Cand buciume suna In vai si pe plai Si oastea s-aduna Calare pe cai - Pe steaguri cu semne de bouri?

II Pe crestete nalte a muntilor suri Claditi de asupra de negre paduri Trupine de brazi laolalta; Claditi-le falnic; dati-le foc Si lumea priveasca un semn de noroc Pe orisice culme inalta.

Manat de credinta, manat de profet, Din negre pustiuri porni Mohamet Starnind mulgatorii de iepe; Ineaca o lume in flacari si fum Si moartea-i neteaza al gloriei drum: E moartea stapana pe stepe.

Ce zgomot de bucium si arme, ce val! Cand Stefan se suie calare pe cal Raspunde Suceava din urma; Si nimeni nu stie cum tu ai ajuns Sa stii de ce muntii sageata-ai patruns Si-a codrului cale se curma.

Rasuna pamantul de tropotul des, De-atatea ostire de munte, de ses, Raspunde sunare din nouri; Cu sunet de bucium la munte si plai, C-o oaste intreaga calare pe cai, Cu steaguri cu semne de bouri.

TRADUCERI SI PRELUCRARI

RESIGNATIUNE (din Schiller)

Si eu nascui in sanul Arcadiei si mie Natura mi-a jurat La leaganu-mi de aur sa-mi deie bucurie; Si eu nascui in sanul Arcadiei, dar mie O scurta primavara dureri numai mi-a dat.

O data numai Maiul vietei infloreste - La mine-a desflorit; Si zeul lin al pacei - o, lume, ma jeleste! - Faclia mi-o apleaca, lumina-i asfinteste Si iasma-i a fugit.

Acuma stau pe podu-ti, vecie-nfricosata - Pe podul tau pustiu: Primeste-mputerirea-mi fortunei adresata, Ti-o napoiez neatinsa si nedisigilata - De fericire-n lume nimica eu nu stiu.

Si Tronului in preajma ridic a mea-acuzare, O, jude voalat! Pe steaua-aceea merse senina zicatoare Ca cumpana dreptatii o porti rasplatitoare, De secoli intronat.

Aci - se zice - asteapta pe cei rai spaimantare, Cei buni sunt fericiti. A inimei adancuri vei da la-nfatisare, Enigmei Providentei vei da o dezlegare, Vei tine socoteala de cei nenorociti.

Aici espatriatul o patrie gaseste, A suferintei cale spinoasa s-a finit. Divina fiica care-Adevarul se numeste, Care putini o-adoara, multimea-o-ocoleste, A vietei mele repezi frau iute a oprit.

- Iti rasplatesc, imi zise, in viata viitoare. O, da-mi junetea ta! Nu-ti dau nimic acuma far? d-asta indreptare. Luai avizu-acesta pe viata viitoare Si ii jertfii placerea din tineretea mea.

- Da-mi mie-acea femeie scumpa inimei tale - Da-mi mie Laura ta! De gropi dincolo-amaru-ti luce cu-ncamatare. Si sangerand, rumpand-o din inima-arzatoare, Plangeam cu hohot, insa am dat-o si pe ea.

- Aceasta-obligatiune la morti e indreptata - Razand lumea zicea - Caci, nu vezi, mincinoasa de t?rani cumparata Umbre ti-a dat in loc de ferice-adevarata, La terminu-astui cambiu tu n-ei mai esista.

Istet glumea o oaste de serpi derazatoare: - Naintea unui caos de ani zeificat Tu tremuri. Ce sunt oare zeitatile tale? Slabului plan al lumei scorniri mantuitoare Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.

Ce e viitorimea de gropi invaluita? Vecia ce-i cu care desert ni te falesti? Mareata pentru ca e cu coji acoperita, A spaimelor-ne proprii umbra-nuriesita, Pe-oglinda cea pustiea constiintei omenesti.

Icoana mincinoasa de fiinti vietuitoare - Mumia timpului - De balsamul sperantei tinute in racoarea A groapei locuinta; nu acest?a oare Ii zici tu nemurire-n febrea delirului?

Si pe speranti, pe cari le dezminte putrezirea, Bunuri sigure-ai dat. De sase mii ani moartea nu-si tine ea tacerea? Vazut-a de atuncea vrun mort reinvierea Sa-ti spuna ca dincolo vei fi recompensat?

Vazui ca zboara timpul spre tarmurile tale; Natura inflorind, Ca ramanea in urma-i cadavru demn de jale, Ca nici un mort nu iese din umbra groapei sale Si totusi credeam tare divinul juramant.

Orice placere-n lume ti-am junghiat-o tie - Acum m-arunc la tronu-ti acel judecator, Caci surd despretuit-am a lumei flecarie, Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie, Acum cer recompensa-mi, divin rasplatitor!

- Eu imi iubesc copiii cu egala iubire! Din sfere nevazute zise-un geniu divin. Sunt doua flori - el zise - asculta, Omenire, Sunt doua flori espuse l-a omului gasire: Speranta-i una, pe-alta Placerea o numim.

Si cine-ati frant in lume numai una din ele, Cealalta n-o aveti. Cine nu poate crede, sa guste. E-o parere Eterna ca si lumea. Renunte cel ce spera. A lumei istorie a lumei e judet.

Tu ai sperat - rasplata ti-a fost dar acordata - Speranta-i bunul care norocu-ti destina. Putusi sa-ntrebi pe-ai vostri filosofi vre odata: Ce se refuza unei minute-ntraripata Nici insusi vecinicia nu mai poate reda.

ECTOR SI ANDROMACHE (de Schiller)

ANDROMACHE Vrea Ector in vecie sa mearga de la mine, Unde Ahil cu-a sale neapropiali mane Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi? Cine-o-nvata copilu-ti in vremea viitoare S-arunce lanci si zeii Olympului s-adoare, Cand Orcul de-ntuneric in sanu-i te-o-nghiti?

ECTOR Femeie scumpa mie, tu lacrimele seaca! Dupa bataia crunta dorinta mea ea pleaca, Aceste brate apar Pergamu-amenintat. Si-n lupta pentru sante a zeilor camine, Eu cad, mantuitorul al patriei - si-n fine Cobor la raul stygic de glorie urmat.

ANDROMACHE O, n-o sa mai aud eu a armelor vuire Si fieru-ti in portale va zace-n lenevire, Marea lui Priam vita d-eroi s-o nimici. Voi merge unde ziua etern nu mai lumina, Cocytul unde-n lungul pustiilor suspina, Colo unde amoru-ti in Lethe va muri.

ECTOR Orice dorinta-n mine, in mine-orice gandire, Le-oi cufunda in Lethe, in raul de-amutire, Dar nu si-al meu amor. Auzi-l! cel salbatec cum langa muri turbeaza, Incinge-mi a mea spada si doliul iti lasa! Caci nu moare in Lethe amorul lui Hector.

ORIUNDE VOM PRIVI (de Hieronymus Lorm) Oriunde vom privi, Durere si vina. Tot timpul ce-o veni, Desparte, dezbina.

Iar visul de noroc Si de iubire Mai are - atata loc Ca sa aspire.

FRAGMENT DIN CANTECUL SFERELOR (de Hieronymus Lorm)

Din sfere ajunse De-al stelelor mers, Un cantec patrunse Intregu-univers. ?Din chaos ferice Din somnul etern, Veniram si-aice Carari se astern Si nime nu-ntreaba De ce-am apar?, Miscandu-ne-n graba. La ce? La ce?"

MEDICUL SARACILOR (anonim) Prin murii ulicioare-ntunecate Calci pospaind cu piciorusul tau. Cu fruntea ?n cozi de aur adunate, De jur in jur - cu grija te-uiti mereu In toate partile - a tale buze Murmura lin ce tu socoti a vrea Si-apoi dispari in portile ursuze - In vechea casa hrentuita - rea.

Sa te urmam pe scari mai putrezite Pocnind sub pasii tai atat de-usori. Tu le urci iute si batai pripite Iti imfla pieptii - stai adeseori - ; Acum deschisa-i usa - tata-n jetu-i Ochii si-ndreapt? sub verde cojoroc Si micu-ti frate calareste batu-i, Iar mama ta carpeste la un roc.

Tu i-ai adus lui Ciulei o caciula, Tatei o guma, mamei bumbacel. De-a ta privire casa nu-i satula, Odor al casei vechi, copil frumos. Nu vezi cum ochii toti tintesc la tine? Tu scoti timida cu mana-ti parale Din sacul tau - pui bani marunti, gramada Pe masa - pretul saptamanei tale.

Si rosa esti ca marul, de mandrie. Ca mama-ti netezeste fruntea alba. Esti draga tatei si numiri o mie Iti da Ciulei in cisme fara talpa. Fii binecuvantata-n vecinicie, Tu, inger blond in aratare alba.

Dar colo sus in colt de strada, Aduc doi oameni parc-o lada. O lada nu-i - este o racla. N-urmeaza nime - nici o facla Si nici un preot - langa templu. Ei trec cu graba far? exemplu.

Cine-a murit? - nu stie nime. E-un sinucid? - s-a stins in lume Neplans, necunoscut si far sa stii Nici c-a trait si nici cine-i.

A fost un medic de sarmani. Sarman el singur, plin de ani. In chilioara lui retras Da sfatul lui cu dulce glas. Traia din scris si din tradus, Nimicuri ce erau in us. - Cand a murit, desi om n-a fost Carui amic sa nu-i fi fost Si totusi nime n-a-ntrebat Cine la groapa fu carat Si nu se mir? cum de nu-l vad Mergand pe ulite incet. Li-a disparut din ochi o zi Din minte vecinic le pieri. Dar in palat cu cariatide Sta in fereasta nalta, rade Un medic gras si pantecos Cu o tigara-n botul gros. Vazand sicriul de stejar Mustata si-o suceste iar, Fluiera-ncet pin dintii sai: Desigur nu-i bolnav de-ai mei.

Dar totusi de departe vazand acest sicriu L-urmeaza de departe un om cu ochiul viu, La groapa lui ce-afara-i de cimitir si porti - Caci ateist fu mortul. - E furul cel de morti,

Campia incolora de sara-i apasata. Curand l-acoperira c-o mana de pamant. Nici umbra-i nu-i in lume. Si sufletul lui vant Si ca si cand pe lume n-ar fi fost niciodata.

Ba chiar expus ca locul unde fu ingropat Cu - acel al unui lotru sa fie-nconjurat, Afar? de cimitirul facut pentru acei Ce-au murit in credinta, ce-o aveau popii lor.

Expus ca corpu-acela sa fie chiar furat, Lipsit de orice paza, de zid neaparat… Si-ntr-adevar o umbra se desemna pe zid: Cel ce urma sicriu-i - e cersitorul had.

E fur de morti… S-arunca el carja de o parte, Ochii din fund si-ntoarce, el ce trecea de orb, Priveste la mormantul cel galben, mana-i arde, Parca trecu fiorul prin inima-i de corb.

Biet om care se tine cu mana besicata Si neagra, aspra, groasa, plina de bataturi, Care-n lumina lunei fantastic se arata In trentele-i curgande si rezimat de muri.

Ast om urat ce are atata bucurie Cand ar ved? ca arde o casa, piere-un om, Ce mila il patrunse, de sta-n nedumerire Si clatina in vanturi cumplitul lui fantom.

Nu-i mila. De ce oare ii vine aminte-acuma Ce-a fost? A-nceput cariera fiind negustor de sclavi Si saracind cazuse din treapta-n treapta - numa Un om ii scapa gatul de nodul unui lat.

Galerian pe fuga si osandit la moarte Calca-ntr-o noapte-orasul cel mare si cazu Pe strade d-osteneala, de foame - si pe soarte El blestema. - De ziduri s-apropie, sezu.

Intinse mana neagra la trecatori, dar nime Nu se uita la dansul; cum lumea se trecu Nepasatoare… atuncea pierdut de-amaraciune A vrut sa se denunte, sa strige cine fu.

Pe strada pustiita un om trecu atuncea, Un om batran si dulce, cu straiul vechi si ros. Vazu chipul de jale mai mort de oboseala, Il ridica in bratu-i, ducandu-l asa rufos,

Cum el era la sine in casa fara grija Si far? sa se rusine de un asa amic. In mica-i zahastrie de toate-i purta grija Si in schimb el nu-i cere nici numele, nimic. ………………………………..

Dar inima isi face, de groapa s-apropia, Cu manile raneste mereu galbenul hlei, Putin adanca-i groapa, curand ajunge dansul Si scandura rasuna sub pumnii lui cei grei -

Aha!… cu bucurie el trase la lumina De luna tot sicriul… ridic-a lui capac Si… si in loc s-atinga cu mana lui impie Cadavrul… fata-i cade pe pieptul lui…

El plange … Hiena asta plange Si manile saruta… plangea ca un copil. Apoi pune capacul la loc, la loc l-mpinge In groapa-i destinata, in pacinicu-i azil.

Si cine-a vazut asta, acela-nvidiaza Mormantul fara glorie a sarmanului batran. Nici un mormant de rege acest efect nu are, Acesta este sensul virtutii pe pamant.

Care mormant de rege, ce mausoleu de piatra, Ce laur, ce avere pot s-aiba asa onori? Asta-i sensul virtutii in asta lume atra, Asta-i lumina, gloria si mangaierea ei.

Si cu tot palatu-i, cel cu cariatide, Cu toata avutia si tronul cel lemnos, O lacrima de-aceasta n-a stoarce-n veci in lume Colegu-i pantecos.

CANTEC DE NUNTA (de Goethe)

Povestim si cantam de-acel conte cu drag Ce-odat? locuit-a castelul, Azi cand un nepot al fericelui mosneag Il face pe insuratelul. Fusese acela in sfantul razboi, C-onoare luptase pin multe nevoi; De pe cal cand se dete intors inapoi Gasi cetatuia lui susa - Dar slugile, averile dusa.

Acum, contisorule, acasa ca-mi esti… Dar afli mai rau cele toate, Caci vanturile trec neoprit prin feresti Si vin prin odaile toate. In noaptea de toamna ce-ar fi de facut? Ah! multe de-aceste mai rau le-am trecut. Vedea-se-va mane ce-ar mai fi de facut. Deci iute, in luna balaie, In vechiul crevat si in paie.

Si cum el de voie-i asa atipea, Sub pat se misca ceva pare. Guzanul fosneasca oricat si va vr?… De-ar av? vo farmioara, cum n-are! Dar uite!-un pitic se arata deodat?. C-a lampei lumina el e spitelat. Cu mutra lui grava de-orator incercat La picioarele contelui vine, Ce nu doarme, sa doarma voire-ar!

Permisu-ne-am noi sarbatori aici sus De cand parasisi aste sale. Si, cand te credeam indeparte-nca dus, Gandeam sa petrecem incale Si, daca dai voie si nu te infrici, Petrece-or in gura-ndemana, pitici, ?N-onoarea miresei bogate si mici. Iar contele-n visu-i raspunde: Serviti-va numai orunde.

Si ies trei calari ce se misca usor, Ei statuse sub pat pan-aice. Le-urmeaza un cor cantator-sunator De chipuri posace si mice. Si car dupa car ce-s cu toate de rand De-ti trece vederea s-auzul vazand, Cum este-n castelele regilor rand. In caruta aurita in fine Mireasa cu oaspetii vine.

S-alearga cu totii acuma-n galop Sa-si aleaga in sala locsorul. La-nvartit si la valt si la veselul hop Isi alege oricare odorul. S-acum tiuie, scripcaie, sun zuraind, Se rotesc si fosnesc, susaiesc sfaraind. Tistaiesc, pospaiesc, sopotesc, zbaraind. Contisorul priveste si sigur El crede ca zace in friguri.

S-acum clappai si dappai si rappai, asa De laiti, scaune, mese. La masa cea mare oricare ar vre Sa stea langa puicele-alese. S-aduc carnaciorii, jamboanele mici Si pasari si pesti si fripture pitici Si vinul inconjura mesele mici, Si vuiesc, galagesc pan? dispare Intreag-aratare-n cantare.

Vreti ce s-a-ntamplat mai departe sa zic? Sa taca-atunci zvon si cantare: Ce-atat de gentil el vazuse in mic I s-a dat s-a gustat el in mare. Si trambite, sunet, cantari, taraboi Si caruti, calareti, de mireasa convoi, Ei vin si s-arat si se pleaca la noi: Oameni multi si in voia lor buna - Asa fu si va fi totdeuna.

A FOST ODAT-UN CANTARET (Poveste indica)

A fost odat-un cantaret, Frumos si simtitor. Cantat-a-ntr-un castel maret La masa regelui.

Frumoasa fata el avea Cum nu s-a pomenit, Cu ochi albastri razatori, Cu parul aurit.

Si cantaretul o iubi Si sara prin gradini Cand luna tainic straluci I-o spuse tremurand.

Ea-l asculta si-i zise-atunci Cu glasul apasat: - In veci nu pot sa fiu a ta, De n-ai fi imparat.

Si el s-a dus s-a rascolit Popoare, tari intregi, Sfarmat-a antice cetati, Zdrobit-au mandri regi

Si i-au supus si i-au silit Sa-l aiba imparat. Unii d-iubire-l ascultau, Altii de frica iar.

Atunci s-a dus colo, colo, La cel castel maret, Unde ca luna-i straluci Amoru-adanc si drag.

Dar vai! cand intra-n salele Marete, nalte, reci, Pe-un sarcofag intins vazu Copila ce-a iubit.

Ca ceara palida era Si, moale, parul blond Sta rasfirat, amestecat Cu aurul vergin.

Si preoti tainic murmurau Adance rugaciuni Si clopote se auzeau Vuind incet si lin.

"Atat de mult am suferit Dureri, marirea gr? Si astfel toate s-a sfarsit Si-ntreb: de ce? de ce?"

Ea auzise cum ca el Murise-n batalii Si de durere ea s-a stins Ca floarea-n vijelii.

FABULE (Pfeffel)

IMITATORII Si prefacut in lebada la Leda Zeus porneste; Ar vrea sa fac-asemenea un tanar, ce iubeste. Amicul nostru cel posac Se duce - ca gansac.

AUTOR SI EDITOR E. De ce asa de trist, obscur? A. Ah! un nemernic mi-a furat Poemul meu neimprimat! E. Sarmanul fur!

LEOAICA SI SCROAFA - Ca mine-n toata lumea nu-i O mama care s-aib-atati copii - Scroafa se lauda unei leoaice. - Ai multi - raspunde asta - unul eu, Dar este leu.

DE-A NASCOCI NOI IPOTEZE… (anonim)

De-a nascoci noi ipoteze doi filosofi s-au dus Ca sa gaseasca ce catau in aer gol - in sus. Ast-o facuse ei ades si fara de balon, Acuma insa, departati de-a lumii mare zvon Pamantu-ntreg li se parea un plan pestrit departe. Si fericit, unul din ei exclama: - Frate, frate, Ma simt acuma desfacut; deasupra noastra nime. Celalt se uita suparat la goala adancime: - Eu, zau ca nu - zise apoi - Nu vad pe nime nici sub noi.

EPIGRAMA (Ausonius) Pallas - in Lacedemon - vazu pe Venera armata: - Aide acum sa luptam, judice Paride-acum. Venera insa raspunse: - Armata ma-nfrunti temerara? Eu, pe cand te-am invins, stii cum ca goala eram. EPIGRAMATICE (anonimi) Dulce cu corp de omat inecat in paru-i de aur, Venera zace murind - cine o va mosteni? Ah, in doua parti dopotriva-mparti bogatia-i - Tie: frumsete s-amor; mie: durere si dor. * * * Ce cumplit este amorul, desi dulce aparent. Un tiran, care nu varsa decat sange inocent. * * * - Cum poti s-omori un colibri, diamant frumos de aer? Nu e frumos si stralucit, n-ai mila de-a lui vaier? - De ce mai flutura si el sclipind o aripa luxoasa? Natura mea, amicul meu, e terna, serioasa. * * * Anii fug - cu ei viata - cu ea totul. Azi suntem, iara maine cinis et umbra; Sa-ncununam a placerilor dulci trecatoare Cupa de aur. * * * In somn nici Cr?sus nu-i bogat cu tot tronu-i regal. Si jumet? din viata lui cu Lazar e egal. * * * Lungesti pranzu-ti pana-n noapte, tot mananci, mananci de-a randul, Cin? te vede poate zice ca cu dintii-ti sapi mormantul. * * * Vrei sa fii Pallas Athena! O, fetita, fii cuminte… Tu ai pierde din frumsete, Dar n-ai castiga la minte. * * * E vinul de-azi mai rau ca cel de ieri, amicii mei - Mai bun ca orice vin baut e cel pe care-l bei. * * * Cine-a facut din trestii mai intai si-ntai un fluier Si a sapat intaiul verset intr-o coaja de copac, De pe umbra pe parete zugravi intaia oara O icoana. Nu; amorul nu mai e atat de grabnic. Iara mintea e inceata.

LA UN NOU-NASCUT (Proverb arab)

Plangand tu ai venit pe-acest pamant; Amici, ce te-asteptau, te-au salutat zambind; Dar sa traiesti astfel, incat cand te vei stinge Sa parasesti zambind amicii, ce te-or plange.

PENTRU PAZIREA AUZULUI (dupa Nicodim Monahul)

Daca auzi in aer cantare dulce, veche, O taie chiar cu sila de la a ta ureche - Caci cantecele-acestea te-nchina desmierdarii Si-ti leagana simtirea pe undele uitarii; Se varsa inlauntru-ti a aerului miere Slabanogindu-ti mintea si mandra ei putere Si acea socoteala mareata-mbarbatata, A sufletului mandru o-ntuneca indata. Prea dulce adormire in aer curge miere Si inima-ti barbata devine de muiere, Iar mintea ta cu partea ei cea nalucitoare Nu inceteaza-n forme a plamadi, usoare, Acele chipuri mandre in cantec intelese: Cu chipuri patimase se umple ea adese. Cand cantaretii nu-i vezi s-a fi muieri se-ntampla, Atunci se bate-n tremur sangele tau sub tampla Si-n primitorii creieri indata el incheaga Poftite chipuri albe - femei cu fire draga.

Nu fluierati de-aceea urechea-n versul iambic: Picioru-usor se misca in saltul ditirambic, Fara de randuiala, si dulce si molatec, Ca ceara ea iti face sufletul muieratec. De vrei sa scapi de ele, de-urmarea lor amara, Astup-a ta ureche tu singur chiar - cu ceara. Nu spune-un basmu numai poetul cel vorb?ret De eroul Odissev cel mult mestesugaret: Si-au astupat cu ceara urechea, sa se culce, La glasul de Sirena adormitor de dulce, S-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte Pe langa a lor ostrov aducator de moarte; Dori paza si sie, urechei, inteleptul, Cu gandul sa-si fereasca si inima si pieptul. Caci far? de randuiala e al femeiei vers, Ca de pe-o tabla gandul din minte ti l-a sters: Te farmeca, urechei neavand invalitoare, Sirena desmierdarii de moarte purtatoare.

Cu drept cuvant de-aceea se prihanesc de carte Asirienii antici din Asia departe, Ce nu se-mbata insa nicicand cu dulce vin, Ci cu cantari molateci, cu-al glasului suspin. Ei schilozesc baietii ca glasul sa-l subtie, Ca gura lor ca gura muierilor sa fie. Pareau c-a lor fiinte sunt cu muierea gemeni, Cantau cu glasul dulce si rugator asemeni. La canturi desfranate ei ascultau cu haz, Se imbatau de patimi, se imbracau cu-atlaz Si numai in odihna si-n desfatari de rand, Culcati pe sub umbrare, traiau ei putrezind In dulce lenevire si nu erau destoinici S-asculte glasul aspru al trambitei razboinici: Hranindu-si nalucirea cu ganduri moi, baietii, Sa para cantarete - ca li sunt cantaretii.

Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri, Cu zicaturi s-asaman? si glasul cel de pasari. Ba-mpatimit se poate sa fie omul oare Pentru jivine-adesea si necuvantatoare. Onorie-mparatul mai mult iubea acusa Decat cetatea Roma - pe Roma catelusa Mai mult decat pe oameni, inimi impatimite Iubesc flori, iubesc pasari cu penele-mpistrite. Sunt oameni cari vecinic cu oameni nu se-mpac. Si Xerxes se-ndrageste mai iute de-un copac: Platanu-mpodobeste el ca pre o mireasa Si spanzura in crenge gherdamuri mult frumoasa; De ramuri el atarna cercei si cu inele Si radacina vezi-o infrumusetand bratele Si varfu-ncununeaza surguci imparatesti [Sa semene cu-o mandra craiasa din povesti;] S-astfel impodobindu-l, el radacina-adapa Cu o mult pretioasa, mirositoare apa. Spre a-si pazi mireasa de orice ochi obraznic, Strajeri el pune-n poarta, epitrop pune paznic, Iar despre-un alt se spune, ca mult au indragit P-un chip pe care singur cu mana-i l-a cioplit: Saruta,-mbratisaza el propria faptura Si l-ale ei genunche-si da sufletul pe gura. El singur se jertfeste.

FRAGMENTE (din Goethe)

Spun popoara, sclavii, regii Ca din cate-n lume-avem, Numai personalitatea Este binele suprem. * * * Nu faci efect; nesimtitori Raman cu totii? Fii pe pace: Cand piatra cade-n mlastina, Ea nici un cerc nu face. * * * Ca-n ziua care lumii te dete, in tarii Sta soarele in crugu-i spre-a saluta planetii; Crescusi dup-acea lege, de ea si azi te tii Cum o urmasi pe-atuncea, pasind in drumul vietii. Nu scapi de tine insuti, cum esti trebui sa fii: Din vechi ne-o spun aceasta sibile si profetii, Si nici un timp cu nici o putere laolalta Nu frang tiparul formei, ce vie se dezvoalta.

FRAGMENT DIN DIE BEIDEN HUNDE (de Gellert)

Cele mai bune daruri sunt Cu-admiratori putini de tot. Caci cei mai multi de pre pamant Ce-i rau, drept bine il socot.

Aceasta orisicand se vede Si ca o ciuma pare-a fi. Dar eu ma indoiesc a crede De ea ca ne vom mantui.

Un singur mijloc am in minte, Dar greu, si nu cred sa se poata: Natangii toti sa prinza minte, Dar vai! n-or prinde niciodata.

Ei vad cu ochii, nu cu mintea, Nu stiu al lucrurilor pret: Admira vecinic cele proaste, Nicicand nu stiu ce este bun.

Ei vad cu ochii, nu cu gandul, Al lucrurilor pret nu-l stiu: Ce-i rau ci vecinic admirandu-l, Ce este bun nicicand nu stiu.

FRAGMENTE DIN POEMUL NATURII (de Lucretiu)

Vezi prin oras frecandu-se cela si iar la palatu-i Vine degrab, desi de urat fugise de dansul. Mai indemana de loc nu se simte aici ori aiurea. Vezi-l manand telegarii; la tara alearga c-o graba, Parca goneste cu zor sa stinga vro casa aprinsa, Dar abia da de pragul vilei de tara si casca. Greu se intinde pe somn, ori cauta alte petreceri, Ori, dorit de oras, se-ntoarce sa-l treiere iarasi.

FRAGMENTE (din Horatiu)

Mi-am zidit monument decat acel de fier Mult mai trainic si nalt ca piramizi ceresti; Ploaia nu-l va manca, nici aquilonul slab, Nici al anilor sir, vremile cari fug. Nu de tot voi muri, partea mai buna a mea Va scapa de mormant… * * * Pietre scumpe, marmura, fildes, icoane si statui, Bani, vesminte vapsite-n getulica purpura - multi sunt Ce nu le au? Iar unii nici grija nu duc sa le aiba.

DIN ILIADA (Homer)

Canta-ne, zana, a lui Ahil Peleidul manie, Carea cumplita facu aheilor jale nespusa, Suflete mii viteze de fii de eroi in Aii Au trimis, pe ei insii de prada la cani lasandu-i Si la paseri. Astfel se-mplini a lui Zeus vointa Din acea zi cand cearta facu dezbinare amara Intre mult divinul Achil si fiul lui Atreu, Agamemnon, al neamului tot si al regilor rege. Care din zei atata al dezbinului foc intre dansii? Fiul Latonei si al lui Zeus, manios pe rege, El a trimis pierzatoare boli si moarte prin gloate, Pentru ca Atreidul mustrase pe preotul Chrise Cand acesta veni la Achaici mandre corabii Ca sa-si rascumpere fiic-aducand pretioasele daruri Si cu laurul nemuritorului Phoibos Apolon Incunjura toiagul de aur. Tare ruga el Si pre achei, dar mai cu seama pe cei doi Frati Atreizi, ce erau capetenii ai limbilor toate.

DIN ODISSEIA (Homer)

Spune-ne, muza divina, de mult iscusitul barbat, ce Lung rataci dupa ce-au daramat Troada cea sfanta. Multe cetati de oameni vazu si datini deprinse, Multe-n inima lui suparari pe mare avut-au, Chibzuind pentru sufletul lui, alor sai inturnare. Dar pe tovarasi el nu mantui cu toat-a lui grija. Singuri ei gatira peirea prin faradelege, Caci, nebuni, ei boii-au taiet luminosului fiu al Lui Hyperion, incat le lua a-ntoarcerii ziua - De-aste vorbeste-ne asemeni putin, a Cronidului fiica. Toti ceilalti precat de peire-au scapat, pre acasa Ei erau, mantuiti de razboaie si de-apele marii. Numai pre el, doritul de patrie si de sotie Nimfa mareata-l oprea, minunata zana Calipso-n Pestera cea boltita, ravnind de barbat ca sa-l aiba. In rotitoarea plinire de vremuri trecut-au un an azi, De cand zeii-ntoarcerea-n tara ii randuise In Itaka si tot de nevoie el mantuit nu-i La iubitii lui. Toti zeii-l plang. Poseidaon Singur tine manie intr-una el lui Odisseus, Celui de-o sama cu zeii, nainte de-a-ajunge in tara-i.

GERMANU-I FOARTE TACTICOS (Hoffmann von Fallersleben)

Neamtul cerceteaza lucrul tacticos, pe dos, pe fata. La surtuc de are pata el chemia o invata. Ani intregi mereu citeste spre a sti cum se cuvine, Cu ce chip, din cit si lana iese petele mai bine. Dar cand stie toate celea - cu ce scop le stie toate? - Cand surtucul cu pricina e o zdreanta fara coate!

FOAIA VESTEDA (dupa N. Lenau)

Vantu-o foaie vestejita Mi-au adus miscand fereasta - Este moartea ce-mi trimite Fara plic scisoarea-aceasta.

Voi pastra-o, voi intinde-o Intre foile acele, Ce le am din alte timpuri De la mana dragei mele.

Cum copacu-si uita foaia Ce pe vant mi-a fost trimisa, Astfel ea uitat-au poate Aste foi de dansa scrise.

Vorbele iubirii moarte Vinovate-mi stau de fata, Dovedite de minciuna Cer sa sting a lor viata.

Dulcea lor zadarnicie Nu ma-ndur s-o pun pe foc, Desi-mi stau atat de triste Ca nu pot muri pe loc.

Voi pastra intreg amarul Si norocul astor foi, In durerea vechii peirderi Recitindu-ma-napoi;

Numai vestea bland-a mortii, Foaia trista le-am adaos: Moartea vindec-orice rana, Dand la patime repaos.

STAI DEASUPRA-MI (N. Lenau)

Stai deasupra-mi, ochi de intuneric, Cu putere ma patrunde-acu - Serioasa, blanda, visatoare, Neadancit de dulce, noapte, tu!

Cu-al intunecimii tale farmec Risipeste ceata lumii reci, Sa te simt plutind deasupra vietii-mi, Singuratic, tu, in veci de veci.

UN OM DE STAT (Wernicke)

Un om de stat, ce multe iti promite, Sa nu-i arati ca tu nu-i dai credinta, Ci-i multameste cu-nchinari smerite.

Ca sa nu-si dea prea mult silinta, Te fa ca crezi orice el o sa-ti zica. Ajuta-l insuti tu, ca sa te minta:

Destul folos, daca macar nu-ti strica.

SATUL DE LUCRU… (dupa Shakespeare, Sonete, XXVII)

Satul de lucru caut noaptea patul, Dar al meu suflet un drumet se face Si pe cand trupul doarme-ntins in pace, Pe-a tale urme l-au impins pacatul.

E noapte neagra-n ochii-mi, totul tace, Dar mintea-mi vede - genele holbate; Ca si un orb ma simt in intuneric Si totusi inaintea-mi zi se face.

E chipul tau, lumina necrezuta De frumuseti, de taina, curatie, Ce noptii reci lucire-i imprumuta.

Din cauza ta, balaia mea sotie, Cat ziulica trupu-odihna n-are, Iar noaptea sufletul in cale pleaca.

VIATA (Thomas Hood)

Cand aud vreodata un rotund egumen, Cu foalele-ncinse si obrazul rumen, Povestind ca viata e calea durerii Si ca pocainta urmeaza placerii - Ma intreb: "Acesta poate ca sa stie Cum este viata, cum cata sa fie?"

Noaptea scanteiaza cu-a ei mii de stele, Varsa raze slabe pasurilor mele, Ulicioara-i stramta si din ziduri vechi, Vorbe, ras si planset suna in urechi; Glasuri ratacite trec prin geamuri sparte Si prin usi inchise, prin zidiri desarte.

Colo, langa lampa, intr-un mic ietac, Vezi o fata care pune ata-n ac; Fata ei e slaba de-o paloare cruda, Ochii ei sunt turburi, pleoapele asuda, Degetele repezi poarta acul fin; Ea isi coase ochii intr-un tort de in; Vanata-i e buza, lipsita de sange, Ochiul ei cel turbur nu mai poate plange.

La ce oare dansa s-a nascut pe lume, O sarmana frunza pe oceanu-n spume, O sarmana umbra, orfana si slaba, De care-n multime nimenea nu-ntreaba? Din zori pana-n noaptea neagra si tarzie O vezi printr-o alba perdea stravezie Cum mereu lucreaza… s-abia pane goala, Frig si insomnie, lacrime si boala. Tot ce-n asta lume mai poate pricepe E ca de-nceteaza lucrul, foamea-ncepe.

Negustoru-si pune panzele nainte, Lucrul scump si harnic unor ceasuri sfinte. El are briliante pe degete groase Din noptile celor care panza-i coase; Desface ducesei, c-o galanta graba, In cusut in lacrimi de o mana slaba: Panze moi in care se tesura zile, Vederea si somnul sarmanei copile, Albe ca zapada ce cade in fulgi; Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.

Cand iti trec prin minte acestea, copila, Te uiti in oglinda si iti plangi de mila; Vrei s-o vezi chiar bine, s-o tii bine minte Pe nefericita, dulce si cuminte, Fara nici un reazem, care nu asteapta Decat moartea care singura e dreapta…

In aceasta viata de mizerii plina, Singura-i amica este o albina, Ratacita - ce stii cum - in strada veche. Glasul ii patrunse la a ei ureche; Deschizand fereasta, sa intre o lasa Intre flori sa doarma si sa-i stea in casa. Se iubira cele doua proletare: O insecta-umana, una zburatoare. Fata stand pe ganduri, vesela albina Cu galanterie de buze-i s-anina, Ca si cand i-ar zice: "Au nu stii tu oare Cum ca a ta gura-i cea mai dulce floare? Caci tu esti frumoasa, chiar ca si o sfanta, Ochiul tau cel dulce si umbrit ma-ncanta". * * * Int-o zi, copila moare: se-ntelege, Moartea numai stie manile sa lege. In sicriu au pus-o. Fata ei cea trasa Era adancita, insa tot frumoasa. I-au pus flori pe frunte… Corpul ei cel fin Ce nobil transpare din giulgiul de in!

Fereasta-i deschisa: primavara plina Patrunde printr-insa; dar biata albina In camp nu mai fuge, ci-mprejur se poarta, Incunjura capul si gurita moarta; Ea zboara aproape si tot mai aproape, Si vrea cu amica-i deodata s-o-ngroape…

Deci cand se intampla s-aud vreun egumen Cu foalele-ncinse si obrazul rumen, Povestind ca viata e calea durerii Si ca pocainta urmeaza placerii, Ma intreb: "Acesta poate ca sa stie Cum este viata, cum cata sa fie?"

CALUL TROIAN (dupa Vergiliu, Eneida)

Si ascultand asa fel de-al unora indemn, Bagara in cetate pe calul cel de lemn S-apoi pe veselie, pe chef se asternura Pan? ce in miezul noptii pe totii somnu-i fura… Din calul acel mare elinii se coboara, Cu paza ei prin uliti in panda se strecoara; Cum vad ca mic si mare cazuse-n somn ca morti, Ei gatuie strajerii, ce stau lungiti la porti S-aprind faclii in noapte pe-a zidurilor creste. Din Tenedos vazura luminile aceste Si-mplatosati cum fura, armati cu lanci si sabii, S-apropie de tarmuri pe negrele corabii. Cand peste lumea toata domnea a noptii slava Ei prea cu molcomisul si fara de galceava Intrara in cetate… oricare repezi Si incepur-in totii a da si a snopi. Taiau batrani si tineri, din mic pana la mare, Ostasi in floarea varstei si tinere fecioare… Si[-s] chiote, blesteme din inima, rarunchi. Prin portile cetatii curgeau pan-in genunchi Siroaiele de sange… pe pruncii cei de tata Ii aruncau in flacari, sa nu ramaie vita Si urma de Troada… Si dand in visterie Gramezile de aur rapeau cu lacomie. Trei zile pustiira cetatea si olatul Impland cu jale tara lui Priam imparatul. Cand oamenii[-s] gramada ucisi in orice loc, Elinii atunci dedera cetatii mandre foc De rasarea din ziduri o mare de jeratec Rosind bolta intreaga si crugul singuratec. Ard turnurile-n vanturi - de vaietele mumii Nu se vedea de flacari nici marginile lumii.

DONEC ERIS FELIX… (Ovidiu, Tristia, I, 9, 5-6)

Pana vei fi fericit numara-vei amici o multime, Cum se vor intuneca vremile - singur ramai!

CATRE SCLAV (Horatiu, Ode, I, 38)

Lux persan urai, baiete, si nu voi Cu fasii de tei ca sa legi cununa-mi, Nu cata-n zadar sa descoperi unde-i Ultima roza! Simplul mirt cu flori sa nu-l mai adaogi… Nu te-ar prinde rau pe tine, paharnic, Si nici mie rau nu-mi sade cand beau la Umbra de vita.

CATRE MERCUR (Horatiu, Ode, III, 11) O, Mercur, a carui poveti deprins-au Amphion, urnind dupa cantecu-i pietre, Si tu lira, care-n cald avant din sapte Coarde suna-vei,

Templelor, ospetelor mari amica - Nu c-altadata, fara de grai - o, spune-mi Cantul carui nenduplecata Lyde-i Plece urechea.

Ea ca manza tretina-n camp se joaca, S-o atingi chiar nengaduind. Nu stie Rostul nuntii; cruda ramane pentru-a Sotului patemi.

Tigri dupa tine se iau si codri, Raul care fuge spumand opri-l-ai, Alintandu-l, fere-ndarat portarul Orcului groaznic,

Cerber ce cu sute de serpi in crestet, Ca s-al furiilor, esaleaza ciuma Pe cand spume fac si venin tustrele Limbile gurii.

Chiar Ixion, Tytios chiar in sila Au zambit, desarta ramas-au urna, A lui Danau fiici auzind cantarea-ti Fermecatoare.

Lyde-asculta crimele-acelor fiice, Caci pedeapsa lor e sa umple vasul, Ce de-a pururi fara de fund se scurge - Soarta-ndelunga

Urmareste crimele mari in iad chiar; Caci pacat mai nelegiuit putea-s-ar Decat moarte sotilor lor cu aspru Fier sa le deie?

Una numai, demna de-a nuntii facla, Viclen? frumos pe cumplitu-i tata, Stralucind vestita de-atunci prin secoli, Nobila fiica!

- Scoli - ea zise, tanarul sot trezindu-si - Scoli sa nu-ti dea somnul de veci de unde N-astepti. Fugi de socru-tau, de surori ce, Fara de lege,

Ca leoaice cari surprind juncanii, Mirii lor ucid… numai eu mai blanda Nici in tine dau, nici voi a te tine-n Negrele ziduri…

M-o-ncarca parintele meu cu lanturi Pentru ca-ndurare avui de un biet om Sau pe un vas trimite-ma-va departe-n Campii numidici.

Fugi oriunde ochii te duc ori vantul Pana-i noapte, pana vegheaza Venus, Mergi cu bine. Tine-ma minte… sapa-un Vers pe mormantu-mi.

CATRE BULLATIUS (Horatiu, Epistole, I, 11)

Cum ti se pare, Bullatiu, Chio, falnicul Lesbos, Samosul cel elegant, Sardes, cetatea lui Croesus, Smyrna ori Colophon? Mai mari, mai mici decat faima? Ori sunt nimic alaturi cu campul lui Mart si cu Tibrul? Au preferi vrun oras din cele-nchinate prin Attal? Ori de uratul marii si-a drumului Lebedu-l lauzi?

"Lebedul? Stii tu ce e",-mi raspunzi? Mai pustiu decat Gabii, Mai stramt decat Fidenii; si totusi aicea viata-mi Voi s-o petrec, uitat de ai mei, uitandu-i pre dansii, Dintr-un mal departat privind la Neptun turburatul.

Oare acel ce la Roma din Capua pleaca pe ploaie, Plin de noroi, pentru-asta viata-i in han va petrece-o? Oare cel degerat lauda-va cuptorul si baia Ca pe lucruri ce singure dau fericire vietii?