Front matter (continued 2)

VENERE SI MADONA

Ideal pierdut in noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gandea in basme si vorbea in poezii, O! te vad, te-aud, te cuget, tanara si dulce veste Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.

Venere, marmura calda, ochi de piatra ce scanteie, Brat molatic ca gandirea unui imparat poet, Tu ai fost divinizarea frumusetii de femeie, A femeiei, ce si astazi tot frumoasa o revad.

Rafael, pierdut in visuri ca-ntr-o noapte instelata, Suflet imbatat de raze si d-eterne primaveri, Te-a vazut si-a visat raiul cu gradini imbalsamate, Te-a vazut plutind regina printre ingerii din cer

Si-a creat pe panza goala pe Madona dumnezeie, Cu diadema de stele, cu surasul bland, vergin, Fata pala-n raze blonde, chip de inger, dar femeie, Caci femeia-i prototipul ingerilor din senin.

Astfel eu, pierdut in noaptea unei vieti de poezie, Te-am vazut, femeie stearpa, fara suflet, fara foc, Si-am facut din tine-un inger, bland ca ziua de magie, Cand in viata pustiita rade-o raza de noroc.

Am vazut fata ta pala de o bolnava betie, Buza ta invinetita de-al coruptiei muscat, Si-am zvarlit asupra-ti, crudo, valul alb de poezie, Si paloarei tale raza inocentei eu i-am dat.

Ti-am dat palidele raze ce-nconjoara cu magie Fruntea ingerului-geniu, ingerului-ideal, Din demon facui o santa, dintr-un chicot, simfonie, Din ochirile-ti murdare, ochiu-aurorei matinal.

Dar azi valul cade, crudo! dismetit din visuri sece, Fruntea mea este trezita de al buzei tale-nghet Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece Ma invata cum asupra-ti eu sa caut cu dispret!

Tu imi pari ca o bacanta, ce-a luat cu-nselaciune De pe-o frunte de fecioara mirtul verde de martir, O fecioar-a carei suflet era sant ca rugaciunea, Pe cand inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezeie, Cu diadema-i de stele, cu surasul bland, vergin, Eu facut-am zeitate dintr-o palida femeie, Cu inima stearpa, rece si cu suflet de venin! * * * Plangi, copila? - C-o privire umeda si rugatoare Poti din nou zdrobi si frange apostat-inima mea? La picioare-ti cad si-ti caut in ochi negri-adanci ca marea, Si sarut a tale mane, si-i intreb de poti ierta. Sterge-ti ochii, nu mai plange!… A fost cruda-nvinuirea, A fost cruda si nedreapta, fara razem, fara fond. Suflete! de-ai fi chiar demon, tu esti santa prin iubire, Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.

EPIGONII

Cand privesc zilele de-aur a scripturelor romane, Ma cufund ca intr-o mare de visari dulci si senine Si in jur parca-mi colinda dulci si mandre primaveri, Sau vad nopti ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele, Zile cu trei sori in frunte, verzi dumbravi cu filomele, Cu izvoare-ale gandirii si cu rauri de cantari.

Vad poeti ce-au scris o limba ca un fagure de miere: Cichindeal gura de aur, Mumulean glas cu durere, Prale firea cea intoarsa, Daniil cel trist si mic, Vacarescu cantand dulce a iubirii primavara, Cantemir croind la planuri din cutite si pahara, Beldiman vestind in stihuri pe razboiul inimic.

Lira de argint, Sihleanu - Donici cuib de-ntelepciune, Care, cum rar se intampla, ca sa mediteze pune Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb; Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomata? S-au dus toti, s-au dus cu toate pe o cale nenturnata. S-a dus Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb.

Eliad zidea din visuri si din basme seculare Delta biblicelor sante, profetiilor amare, Adevar scaldat in mite, sfinx patrunsa de-nteles; Munte cu capul de piatra de furtune detunata, Sta si azi in fata lumii o enigma nesplicata Si vegheaz-o stanca arsa dintre nouri de eres.

Bolliac canta iobagul s-a lui lanturi de arama; L-ale tarii flamuri negre Carlova ostirea cheama, In prezent vrajeste umbre dintr-al secolilor plan; Si ca Byron, treaz de vantul cel salbatic al durerii, Palid stinge-Alexandrescu santa candel-a sperarii, Descifrand eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un lintoliu zace lebada murinda, Zace palida vergina cu lungi gene, voce blanda - Viata-i fu o primavara, moartea-o parere de rau; Iar poetul ei cel tanar o privea cu imbatare, Si din lira curgeau note si din ochi lacrimi amare Si astfel Bolintineanu incepu cantecul sau.

Muresan scutura lantul cu-a lui voce ruginita, Rumpe coarde de arama cu o mana amortita, Cheama piatra sa invie ca si miticul poet, Smulge muntilor durerea, brazilor destinul spune, Si, bogat in saracia-i, ca un astru el apune, Preot desteptarii noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi sterge colbul de pe cronice batrane, Caci pe mucedele pagini stau domniile romane, Scrise de mana cea veche a-nvatatilor mireni; Moaie pana in coloarea unor vremi de mult trecute, Zugraveste din nou iarasi panzele posomorate Ce-aratau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

S-acel rege-al poeziei, vecinic tanar si ferice, Ce din frunze iti doineste, ce cu fluierul iti zice, Ce cu basmul povesteste - veselul Alecsandri, Ce-nsirand margaritare pe a stelei blonda raza, Acum secolii strabate, o minune luminoasa, Acum rade printre lacrimi cand o canta pe Dridri.

Sau visand o umbra dulce cu de-argint aripe albe, Cu doi ochi ca doua basme mistice, adance, dalbe, Cu zambirea de vergina, cu glas bland, duios, incet, El ii pune pe-a ei frunte mandru diadem de stele, O aseaza-n tron de aur, sa domneasca lumi rebele, Si iubind-o fara margini, scrie: "visul de poet".

Sau visand cu doina trista a voinicului de munte, Visul apelor adance si a stancelor carunte, Visul selbelor batrane de pe umerii de deal, El desteapta-n sanul nostru dorul tarii cei strabune, El revoaca-n dulci icoane a istoriei minune, Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.

……………………………………..

Iara noi? noi, epigonii?… Simtiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate, Masti razande, puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza; In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza; Voi credeati in scrisul vostru, noi nu credem in nimic!

Si de-aceea spusa voastra era santa si frumoasa, Caci de minti era gandita, caci din inimi era scoasa, Inimi mari, tinere inca, desi voi sunteti batrani. S-a intors masina lumii, cu voi viitorul trece; Noi suntem iarasi trecutul, fara inimi, trist si rece; Noi in noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i strain!

Voi, pierduti in ganduri sante, convorbeati cu idealuri; Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri, Caci al nostru-i sur si rece - marea noastra-i de inghet, Voi urmati cu rapejune cugetarile regine, Cand, plutind pe aripi sante printre stelele senine, Pe-a lor urme luminoase voi asemenea merg?ti.

Cu-a ei candela de aur palida intelepciune, Cu zambirea ei regala, ca o stea ce nu apune, Lumina a vietii voastre drum de roze semanat. Sufletul vostru: un inger, inima voastra: o lira, Ce la vantul cald ce-o misca cantari molcome respira; Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutatoare ce nimica nu viseaza, Ce tablourile minte, ce simtirea simuleaza, Privim reci la lumea asta - va numim vizionari. O conventie e totul; ce-i azi drept mane-i minciuna; Ati luptat lupta desarta, ati vanat tinta nebuna, Ati visat zile de aur pe-asta lume de amar.

"Moartea succede vietii, viata succede la moarte", Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte; Oamenii din toate cele fac icoana si simbol; Numesc sant, frumos si bine ce nimic nu insemneaza, Impartesc a lor gandire pe sisteme numeroase Si pun haine de imagini pe cadavrul trist si gol.

Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncalcita, Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra. Ce e poezia? Inger palid cu priviri curate, Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate, Strai de purpura si aur peste tarana cea grea.

Ramaneti dara cu bine, sante firi vizionare, Ce faceati valul sa cante, ce puneati steaua sa zboare, Ce creati o alta lume pe-asta lume de noroi; Noi reducem tot la pravul azi in noi, mani in ruina, Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina - Toate-s praf… Lumea-i cum este… si ca dansa suntem noi.

MORTUA EST!

Faclie de veghe pe umezi morminte, Un sunet de clopot in orele sfinte, Un vis ce isi moaie aripa-n amar, Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai cand ceru-i campie senina, Cu rauri de lapte si flori de lumina, Cand norii cei negri par sombre palate, De luna regina pe rand vizitate.

Te vad ca o umbra de-argint stralucita, Cu-aripi ridicate la ceruri pornita, Suind, palid suflet, a norilor schele, Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O raza te-nalta, un cantec te duce, Cu bratele albe pe piept puse cruce, Cand torsul s-aude l-al vrajilor caier Argint e pe ape si aur in aer.

Vad sufletu-ti candid prin spatiu cum trece; Privesc apoi lutul ramas… alb si rece, Cu haina lui lunga culcat in sicriu, Privesc la surasu-ti ramas inca viu -

Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala, De ce-ai murit, inger cu fata cea pala? Au nu ai fost juna, n-ai fost tu frumoasa? Te-ai dus spre a stinge o stea radioasa?

Dar poate acolo sa fie castele Cu arcuri de aur zidite din stele, Cu rauri de foc si cu poduri de-argint, Cu tarmuri de smirna, cu flori care cant;

Sa treci tu prin ele, o sfanta regina, Cu par lung de raze, cu ochi de lumina, In haina albastra stropita cu aur, Pe fruntea ta pala cununa de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele, Cand viata-i o balta de vise rebele; O, moartea-i un secol cu sori inflorit, Cand viata-i un basmu pustiu si urat. -

Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune, Gandirile-mi rele sugrum cele bune… Cand sorii se sting si cand stelele pica, Imi vine a crede ca toate-s nimica.

Se poate ca bolta de sus sa se sparga, Sa cada nimicul cu noaptea lui larga, Sa vad cerul negru ca lumile-si cerne Ca prazi trecatoare a mortii eterne…

S-atunci de-a fi astfel… atunci in vecie Suflarea ta calda ea n-o sa invie, Atunci graiu-ti dulce in veci este mut… Atunci acest inger n-a fost decat lut.

Si totusi, tarana frumoasa si moarta, De racla ta razim eu harfa mea sparta Si moartea ta n-o plang, ci mai fericesc O raza fugita din chaos lumesc.

S-apoi… cine stie de este mai bine A fi sau a nu fi… dar stie oricine Ca ceea ce nu e, nu simte dureri, Si multe dureri-s, putine placeri.

A fi? Nebunie si trista si goala; Urechea te minte si ochiul te-nsala; Ce-un secol ne zice ceilalti o deszic. Decat un vis sarbad, mai bine nimic.

Vad vise-ntrupate gonind dupa vise, Pan? dau in morminte ce-asteapta deschise, Si nu stiu gandirea-mi in ce o sa stang: Sa rad ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plang?

La ce?… Oare totul nu e nebunie? Au moartea ta, inger, de ce fu sa fie? Au e sens in lume? Tu chip zambitor, Trait-ai anume ca astfel sa mori? De e sens intr-asta, e-ntors si ateu, Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.

INGER DE PAZA

Cand sufletu-mi noaptea veghea in estaze, Vedeam ca in vis pe-al meu inger de paza, Incins cu o haina de umbre si raze, C-asupra-mi c-un zambet aripele-a-ntins; Dar cum te vazui intr-o palida haina, Copila cuprinsa de dor si de taina, Fugi acel inger de ochiu-ti invins.

Esti demon, copila, ca numai c-o zare Din genele-ti lunge, din ochiul tau mare Facusi pe-al meu inger cu spaima sa zboare, El, veghea mea sfanta, amicul fidel? Ori poate!… O,-nchide lungi genele tale, Sa pot recunoaste trasurile-ti pale, Caci tu - tu esti el.

NOAPTEA…

Noaptea potolit si vanat arde focul in camin; Dintr-un colt pe-o sofa rosa eu in fata lui privesc, Pan? ce mintea imi adoarme, pan? ce genele-mi clipesc; Lumanarea-i stinsa-n casa… somnu-i cald, molatic, lin.

Atunci tu prin intuneric te apropii surazanda, Alba ca zapada iernei, dulce ca o zi de vara; Pe genunchi imi sezi, iubito, bratele-ti imi inconjoara Gatul… iar tu cu iubire privesti fata mea palinda.

Cu-ale tale brate albe, moi, rotunde, parfumate, Tu grumazul mi-l inlantui, pe-al meu piept capul ti-l culci; S-apoi ca din vis trezita, cu manute albe, dulci, De pe fruntea mea cea trista tu dai vitele-ntr-o parte.

Netezesti incet si lenes fruntea mea cea linistita Si gandind ca dorm, sireato, apesi gura ta de foc Pe-ai mei ochi inchisi ca somnul si pe frunte-mi in mijloc Si surazi, cum rade visul intr-o inima-ndragita.

O! desmiarda, pan? ce fruntea-mi este neteda si lina, O! desmiarda, pan-esti juna ca lumina cea din soare, Pan-esti clara ca o roua, pan-esti dulce ca o floare, Pan? nu-i fata mea zbarcita, pan? nu-i inima batrana.

EGIPETUL

Nilul misca valuri blonde pe campii cuprinsi de maur, Peste el cerul d-Egipet desfacut in foc si aur; Pe-al lui maluri galbii, sese, stuful creste din adanc, Flori, juvaeruri in aer, sclipesc tainice in soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte rosii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plang.

Si prin tufele de maturi, ce cresc verzi, adance, dese, Pasari imblanzite-n cuiburi distind penele alese, Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor. Inecat de vecinici visuri, rasarit din sfinte-izvoara, Nilul misc-a lui legenda si oglinda-i galben-clara Catre marea linistita ce ineaca a lui dor.

De-a lui maluri sunt unite campii verzi si tari ferice; Memfis colo-n departare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stanca pe stanca, o cetate de giganti - Sunt gandiri arhitectonici de-o grozava maretie! Au zidit munte pe munte in antica lor trufie, I-a-mbracat cu-argint ca-n soare sa luceasca intr-un lant

Si sa para rasarita din visarile pustiei, Din nisipuri argintoase in miscarea vijeliei, Ca un gand al marii sfinte, reflectat de cerul cald S-aruncat in departare… Colo se ridic trufase Si eterne ca si moartea piramidele-uriase, Racle ce incap in ele epopeea unui scald.

Se-nsereaza… Nilul doarme si ies stelele din strunga, Luna-n mare isi arunca chipul si prin nori le-alunga. Cine-a deschis piramida si-nauntru a intrat? Este regele: in haina de-aur ros si pietre scumpe, El intra sa vad-acolo tot trecutul. - I se rumpe Al lui suflet cand priveste peste-al vremurilor vad.

In zadar guverna regii lumea cu intelepciune, Se-nmultesc semnele rele, se-mputin faptele bune; In zadar caut-al vietii inteles nedezlegat. Iese-n noapte… s-a lui umbra lunga-ntins se desfasoara Pe-ale Nilului lungi valuri. - Astfel pe-unde de popoara Umbra gandurilor regii se arunca-ntunecat.

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde, Ale trestiilor sunet ce sub luna ce patrunde Par a fi snopuri gigantici de lungi sulite de-argint, Toat-a apei, a pustiei si a noptii maretie Se unesc sa-mbrace mandru veche-acea imparatie, Sa invie in deserturi sir de visuri ce te mint.

Raul sfant ne povesteste cu-ale undelor lui gure De-a izvorului sau taina, despre vremi apuse, sure, Sufletul se-mbata-n visuri care-aluneca in zbor. Palmii risipiti in cranguri auriti de-a lunei raza, Nalta zveltele lor trunchiuri. - Noaptea-i clara, luminoasa, Undele viseaza spume, cerurile-nsira nori.

Si in templele marete, colonade-n marmuri albe, Noaptea zeii se preimbla in vestmintele lor dalbe, Si al preotilor cantec suna-n harfe de argint; Si la vantul din pustie, la racoarea noptii bruna, Piramidele din crestet aiurind si jalnic suna Si salbatec se plang regii in giganticul mormant.

In zidirea cea antica, sus in frunte-i turnul maur. Magul priivea pe ganduri in oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. El in mic priveste-acolo caile lor tainuite Si cu varga zugraveste drumurile lor gasite: Au aflat samburul lumii, tot ce-i drept, frumos si bun.

Si se poate ca spre raul unei ginti efeminate, Regilor patati de crime, preotimei desfranate, Magul, paza razbunarii, a cetit semnul intors; S-atunci vantul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupand cu el orase, ca gigantice sicriuri Unei ginti ce fara viata-ngreuia pamantul stors.

Uraganu-acum alearga pan? ce caii lui il crapa Si in Nil numai desertul nisipisul si-l adapa, Asternandu-l peste campii cei odata infloriti. Memfis, Teba, tara-ntreaga coperita-i de ruine, Prin desert strabat salbatec mari familii beduine, Sorind viata lor de basme pe campie nisipiti.

Dar s-acum turburand stele pe-ale Nilului lungi unde, Noaptea flamingo cel rosu apa-ncet, incet patrunde, S-acum luna arginteste tot Egipetul antic; S-atunci sufletul viseaza toat-istoria straveche, Glasuri din trecut strabate l-a prezentului ureche, Din a valurilor sfada prorociri se aridic.

S-atunci Memfis se inalta, argintos gand al pustiei, Inchegare maiestrita din suflarea vijeliei… Beduini ce stau in luna, o minune o privesc, Povestindu-si basme mandre imbracate-n flori si stele De orasul care iese din pustiile de jele; Din pamant si de sub mare s-aud sunete ce cresc.

Marea-n fund clopote are care suna-n orice noapte; Nilu-n fund gradine are, pomi cu mere de-aur coapte; Sub nisipul din pustie cufundat e un popor, Ce cu-orasele-i deodata se trezeste si se duce Sus in curtile din Memfis, unde-n sali lumina luce; Ei petrec in vin si-n chiot orice noapte pan-in zori.

CUGETARILE SARMANULUI DIONIS

Ah! garafa pantecoasa doar de sfesnic mai e buna Si mucoasa lumanare sfaraind saul si-l arde Si-n aceasta saracie, te inspira, canta barde - Bani n-am mai vazut de-un secol, vin n-am mai baut de-o luna.

Un regat pentr-o tigara, s-umplu norii de zapada Cu himere!… Dar de unde? Scartaie de vant fereasta, In pod miauna motanii - la curcani vanata-i creasta Si cu pasuri melancolici meditand umbla-n ograda.

Uh! ce frig… imi vad suflarea, - si caciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravan - iar de coate nici ca-mi pasa Ca tiganul, care baga degetul prin rara casa De navod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un soarec, Doamne - macar totusi are blana - Mi-as manca cartile mele - nici ca mi-ar pasa de ger… Mi-ar parea superba, dulce o bucata din Homer, Un palat, borta-n parete si nevasta - o icoana.

Pe pareti cu colb, pe podul cu lungi panze de painjen Roiesc plosnitele rosii, de ti-i drag sa te-uiti la ele! Greu li-i de mindir de paie, si apoi din biata-mi piele Nici ca au ce sa mai suga. - Intr-un roi mai de un stanjen

Au iesit la promenada - ce petrecere gentila! Plosnita ceea-i batrana, cuvios in mers paseste; Cela-i cavaler… e iute… oare stie frantuzeste? Cea ce-ncunjura multimea i-o romantica copila.

Bruh! mi-i frig. - Iata pe mana cum codeste-un negru purec Sa-mi moi degetul in gura - am sa-l prind - ba las saracul! Pripasit la vreo femeie, stiu ca ar vedea pe dracul - Dara eu - ce-mi pasa mie - bietul "ins!" la ce sa-l purec?

Si motanul toarce-n soba de blazat ce-i. Mai motane, Vina-ncoa sa stam de vorba, unice amic si ornic; De-ar fi-n lume-un sat de mate, zau! ca-n el te-as pune vornic, Ca sa stii si tu odata boieria ce-i, sarmane!

Oare ce gandeste hatrul de sta ghem si toarce-ntruna? Ce idei se-nsira dulce in mateasca-i fantazie? Vro cucoana cu-alba blana cu amoru-i il imbie, Rendez-vous i-a dat in sura, ori in pod, in gavauna?

De-ar fi-n lume numai mate - tot poet as fi? Tot una: Mieunand in ode nalte, tragic miorlaind - un Garrick, Ziua tologit in soare, pandind cozile de soaric Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizand duios la luna.

Filosof de-as fi - simtirea-mi ar fi vecinic la aman! In prelegeri populare idealele le apar Si junimei generoase, domnisoarele ce scapar Le arat ca lumea vis e - un vis sarbad - de motan.

Sau ca popa colo-n templul, inchinat fiintei care Dupa chip s-asemanare a creat matescul neam, As striga: o motanime! motanime! Vai… Haram De-al tau suflet motanime, nepostind postul cel mare.

Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii, Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte Ce destinul motanimei il desfasura-nainte! Ah! atei, nu tem ei iadul s-a lui duhuri - liliecii?

Anathema sit! - Va scuipe oricare motan de treaba, Nu vedeti ce-ntelepciune e-n faptura voastra chiara? O motani fara de suflet! - La zgariet el v-a dat ghiara Si la tors v-a dat mustete - vreti sa-l pipaiti cu laba?

Ii! ca in clondir se stinge capetelul de lumina! Mosule, mergi de te culca, nu vezi ca s-a-ntunecat? Sa visam favori si aur, tu-n cotlon si eu in pat. De-as putea sa dorm incalea. - Somn, a gandului odina,

O, acopere fiinta-mi cu-a ta muta armonie, Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e tot una: De-oi petrece-nca cu mate si cu pureci si cu luna, Ori de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - saracie!

INGER SI DEMON

Noaptea-n Doma intristata, prin lumini ingalbenite A facliilor de ceara care ard langa altare - Pe cand bolta-n fundul Domei sta intunecoasa, mare, Nepatrunsa de-ochii rosii de pe mucuri ostenite,

In biserica pustie, langa arcul in parete, Genuncheata sta pe trepte o copila ca un inger; Pe-a altarului icoana, in de raze rosii frangeri, Palida si mohorata Maica Domnlui se vede.

O faclie e infipta intr-un stalp de piatra sura; Lucii picaturi de smoala la pamant cad sfaraind Si cununi de flori uscate fasaiesc amirosind S-a copilei rugaciune tainic sopotit murm?ra.

Cufundat in intuneric, lang-o cruce marmurita, Intr-o umbra neagra, deasa, ca un demon El vegheaza, Coatele pe bratul crucii le destinde si le-asaza. Ochii cufundati in capu-i, fruntea trista si-ncretita.

Si barbia lui s-apasa de al pietrei umar rece, Parul sau negru ca noaptea peste-al marmurei brat alb; Abia candela cea trista cu reflectul ei roz-alb Bland o raza mai arunca ce peste-a lui fata trece.

Ea un inger ce se roaga - El un demon ce viseaza; Ea o inima de aur - El un suflet apostat; El in umbra lui fatala, sta-ndaratnic rezemat - La picioarele Madonei, trista, sfanta, Ea vegheaza.

Pe un mur inalt si rece de o marmura curata, Alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina, Se rasfrange ca-n oglinda a copilei umbra plina - Umbra ei, ce ca si dansa sta in ruga-ngenuncheata.

Ce-ti lipseste oare tie, blond copil cu-a ta marire, Cu de marmur-alba fata si cu manile de ceara, Val - o negura diafana mestecata-n stele; clara E privirea-ti inocenta sub a genelor umbrire;

Ce-ti lipseste sa fii inger - aripi lungi si constelate. Dar ce vad: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se intinde? Doua umbre de aripe ce se misca tremurande, Doua aripe de umbra catre ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea - este ingeru-i de paza; Langa marmura cea alba vad fiinta-i aeriana. Peste viata-i inocenta, viata lui cea santa plana, Langa dansa el se roaga, langa ea ingenuncheaza.

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un inger este, Insa aripele-i albe lumea-a le vedea nu poate; Muri sfintiti de-a omenirii rugaciuni indelungate Vad aripele-i diafane si de dansele dau veste.

Te iubesc! - era sa strige demonul in a lui noapte, Dara umbra-naripata a lui buze le inmoaie; Nu spre-amor, spre-nchinaciune el genunchii-si incovoaie Si asculta dus din lume a ei dulci si timizi soapte.

……………………………………

Ea? - O fiica e de rege, blonda-n diadem de stele, Trece-n lume fericita, inger, rege si femeie; El rascoala in popoare a distrugerii scanteie Si in inimi pustiite samana gandiri rebele.

Despartiti de-a vietii valuri, intre el si intre dansa Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor, Cateodat? - desi arare - se-ntalnesc, si ochii lor Se privesc, par a se soarbe in dorinta lor aprinsa.

Ochii ei cei mari, albastri, de blandete dulci si moi, Ce adanc patrund in ochii lui cei negri furtunosi! Si pe fata lui cea slaba trece-usor un nour ros - Se iubesc… Si ce departe sunt deolalta amandoi!

A venit un rege palid, si coroana sa antica, Grea de glorii si putere, l-a ei poale-ar fi depus, Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus Si in mana-i insceptrata mana ei ingusta, mica.

Dara nu - mute ramas-au buzele-i abia deschise, Muta inima in pieptu-i, mana ei trasa-ndarat. In a sufletului taina, ea iubea. Clar si incet Se ivea fata de demon feciorestilor ei vise.

Ea-l vedea miscand poporul cu idei reci, indraznete; Ce puternic e - gandi ea, cu-amoroasa dulce spaima; El prezentul il rascoala cu-a gandirilor lui faima Contra tot ce gramadira veacuri lungi si frunti marete.

El ades suit pe-o piatra cu turbare se-nfasoara In stindardul ros si fruntea-i aspra-adanca, incretita, Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita, Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgara.

…………………………………….

Pe un pat sarac asuda intr-o lunga agonie Tanarul. O lampa-ntinde limb-avara si subtire, Sfaraind in aer bolnav. - Nimeni nu-i stie de stire, Nimeni soarta-i n-o-mblanzeste, nimeni fruntea nu-i mangaie.

Ah! acele ganduri toate indreptate contra lumei, Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbracate Cu-a lui Dumnezeu numire - astazi toate-s indreptate Contra inimii murinde, sufletul vor sa-i sugrume!

A muri fara speranta! Cine stie-amaraciunea Ce-i ascunsa-n aste vorbe? - Sa te simti neliber, mic, Sa vezi marile-aspiratii ca-s reduse la nimic, Ca domnesc in lume rele caror nu te poti opune,

C-opunandu-te la ele, tu viata-ti risipesti - Si cand mori sa vezi ca-n lume vietuit-ai in zadar: O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar Mai crud nici e cu putinta. Simti ca nimica nu esti.

Si acele ganduri negre mai nici a muri nu-l lasa. Cum a intrat el in viata? Cat amor de drept si bine, Cata sincera fratie adusese el cu sine? Si rasplata? - Amararea, care sufletu-i apasa.

Dar prin negurile negre, care ochii ii acopar, Se apropie-argintoasa umbra nalt-a unui inger, Se asaza lin pe patu-i; ochii lui orbiti de plangeri Ea-i saruta. De pe dansii negurile se descopar…

Este Ea. C-o multumire adanca, nemaisimtita, El in ochii ei se uita. - Mandra-i de induiosere; Ceasul ultim ii impaca toata viata-i de durere; Ah! sopteste el pe moarte - cine esti ghicesc, iubita.

Am urmat pamantul ista, vremea mea, viata, poporul, Cu gandirile-mi rebele contra cerului deschis; El n-a vrut ca sa condamne pe demon, ci a trimis Pre un inger sa ma-mpace, si-mpacarea-i… e amorul.

FLOARE ALBASTRA

- Iar te-ai cufundat in stele Si in nori si-n ceruri nalte? De nu m-ai uita incalte, Sufletul vietii mele.

In zadar rauri in soare Gramadesti-n a ta gandire Si campiile asire Si intunecata mare;

Piramidele-nvechite Urca-n cer varful lor mare - Nu cata in departare Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi parul. Ah! ea spuse adevarul; Eu am ras, n-am zis nimica.

- Hai in codrul cu verdeata, Und-izvoare plang in vale, Stanca sta sa se pravale In prapastia mareata.

Acolo-n ochi de padure, Langa balta cea senina Si sub trestia cea lina Vom sedea in foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti Si minciuni cu-a ta gurita, Eu pe-un fir de romanita Voi cerca de ma iubesti.

Si de-a soarelui caldura Voi fi rosie ca marul, Mi-oi desface de-aur parul, Sa-ti astup cu dansul gura.

De mi-i da o sarutare, Nime-n lume n-a s-o stie, Caci va fi sub palarie - S-apoi cine treaba are!

Cand prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vara, Mi-i tinea de subsuoara, Te-oi tinea de dupa gat.

Pe carare-n bolti de frunze, Apucand spre sat in vale, Ne-om da sarutari pe cale, Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag, Vom vorbi-n intunecime: Grija noastra n-aib-o nime, Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?

Inc-o gura - si dispare… Ca un stalp eu stam in luna! Ce frumoasa, ce nebuna E albastra-mi, dulce floare!

…………………..

Si te-ai dus, dulce minune, S-a murit iubirea noastra - Floare-albastra! floare-albastra!… Totusi este trist in lume!

IMPARAT SI PROLETAR

Pe banci de lemn, in scunda taverna mohorata, Unde patrunde ziua printre feresti murdare, Pe langa mese lunge, statea posomorata, Cu fete-ntunecoase, o ceata pribegita, Copii saraci si sceptici ai plebei proletare.

Ah! - zise unul - spuneti ca-i omul o lumina Pe lumea asta plina de-amaruri si de chin? Nici o scanteie-ntr-insul nu-i candida si plina, Murdara este raza-i ca globul cel de tina, Asupra carui dansul domneste pe deplin.

Spuneti-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se ingradira Cu-averea si marirea in cercul lor de legi; Prin bunuri ce furara, in veci vezi cum conspira Contra celor ce dansii la lucru-i osandira Si le subjuga munca vietii lor intregi.

Unii plini de placere petrec a lor viata, Trec zilele voioase si orele surad. In cupe vin de ambra - iarna gradini, verdeata, Vara petreceri, Alpii cu fruntile de gheata - Ei fac din noapte ziua s-a zilei ochi inchid.

Virtutea pentru dansii ea nu exista. Insa V-o predica, caci trebui sa fie brate tari, A statelor greoaie cara trebuie-mpinse Si trebuiesc luptate razboaiele aprinse, Caci voi murind in sange, ei pot sa fie mari.

Si flotele puternice s-armatele faloase, Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, S-acele milioane ce in gramezi luxoase Sunt stranse la bogatul, pe cel sarac apasa, Si-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia - o fraza de dansii inventata Ca cu a ei putere sa va aplece-n jug, Caci de-ar lipsi din inimi speranta de raspalta, Dupa ce-amar muncirati mizeri viata toata, Ati mai purta osanda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea Si v-a facut sa credeti ca veti fi rasplatiti… Nu! moartea cu viata a stins toata placerea - Cel ce in asta lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, caci morti sunt cei muriti.

Minciuni si fraze-i totul ce statele sustine, Nu-i ordinea fireasca ce ei a fi sustin; Averea sa le aperi, marirea s-a lor bine, Ei bratul tau inarma ca sa lovesti in tine, Si pe voi contra voastra la lupta ei va man.

De ce sa fiti voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastra abia puteti trai? De ce boala si moartea sa fie partea voastra, Cand ei in bogatia cea splendida si vasta Petrec ca si in ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitati ca-n voi e si numar si putere? Cand vreti, puteti prea lesne pamantul sa-mpartiti. Nu le mai faceti ziduri unde sa-nchid-avere, Pe voi unde sa-nchida, cand impinsi de durere Veti crede c-aveti dreptul si voi ca sa traiti.

Ei ingraditi de lege, placerilor se lasa, Si sucul cel mai dulce pamantului i-l sug; Ei cheama-n voluptatea orgiei zgomotoase De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase: Frumsetile-ne tineri batranii lor distrug.

Si de-ntrebati atuncea, voua ce va ramane? Munca, din care dansii se-mbata in placeri, Robia viata toata, lacrimi pe-o neagra pane, Copilelor patate mizeria-n rusine… Ei tot si voi nimica; ei cerul, voi dureri!

De lege n-au nevoie - virtutea e usoara Cand ai ce-ti trebuieste… Iar legi sunt pentru voi, Voua va pune lege, pedepse va masoara Cand mana v-o intindeti la bunuri zambitoare, Caci nu-i iertat nici bratul teribilei nevoi.

Zdrobiti oranduiala cea cruda si nedreapta, Ce lumea o imparte in mizeri si bogati! Atunci cand dupa moarte rasplata nu v-asteapta, Faceti ca-n asta lume sa aiba parte dreapta, Egala fiecare, si sa traim ca frati!

Sfarmati statuia goala a Venerei antice, Ardeti acele panze cu corpuri de ninsori; Ele starnesc in suflet ideea neferice A perfectiei umane si ele fac sa pice In ghearele uzurei copile din popor!

Sfarmati tot ce atata inima lor bolnava, Sfarmati palate, temple, ce crimele ascund, Zvarliti statui de tirani in foc, sa curga lava, Sa spele de pe pietre pana si urma sclava Celor ce le urmeaza pan? la al lumii fund!

Sfarmati tot ce arata mandrie si avere, O! dezbracati viata de haina-i de granit, De purpura, de aur, de lacrimi, de urat - Sa fie un vis numai, sa fie o parere, Ce far?de patimi trece in timpul nesfarsit.

Ziditi din darmature gigantici piramide Ca un memento mori pe al istoriei plan; Aceasta este arta ce sufletu-ti deschide Naintea veciniciei, nu corpul gol ce rade Cu mutra de vanduta, cu ochi vil si viclean.

O! aduceti potopul, destul voi asteptarati Ca sa vedeti ce bine prin bine o sa ias?; Nimic… Locul hienei il lua cel vorbaret, Locul cruzimii vechie, cel lins si pizmataret. Formele se schimbara, dar raul a ramas.

Atunci va veti intoarce la vremile-aurite, Ce mitele albastre ni le soptesc ades, Placerile egale egal vor fi-mpartite, Chiar moartea cand va stinge lampa vietii finite Vi s-a parea un inger cu parul blond si des.

Atunci veti muri lesne fara de-amar si grija, Feciorii-or trai-n lume cum voi ati vietuit, Chiar clopotul n-a plange cu limba lui de spija Pentru acel de care norocul avu grija; Nimeni de-a plange n-are, el traiul si-a trait.

Si boale ce mizeria s-averea nefireasca Le nasc in oameni, toate cu-ncetul s-or topi; Va creste tot ce-n lume este menit sa creasca, Va bea pan-in fund cupa, pan? va vrea s-o zdrobeasca, Caci va muri cand nu va avea la ce trai.

………………………………….

Pe malurile Seinei, in faeton de gala, Cezarul trece palid, in ganduri adancit; Al undelor greu vuiet, vuirea in granit A sute d-echipajuri, gandirea-i n-o insala; Poporul loc ii face tacut si umilit.

Zambirea lui desteapta, adanca si tacuta, Privirea-i ce citeste in suflete-omenesti, Si mana-i care poarta destinele lumesti, Cea grupa zdrentuita in cale-i o saluta. Marirea-i e in taina legata de acesti.

Convins ca voi el este-n naltimea-i solitara Lipsita de iubire, cum ca principiul rau, Nedreptul si minciuna al lumii duce frau; Istoria umana in veci se desfasoara, Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilau.

Si el - el varful mandru al celor ce apasa - Saluta-n a lui cale pe-aparatorul mut. De ati lipsi din lume, voi, cauza-ntunecoasa De rasturnari marete, marirea-i radioasa, Cezarul, chiar cezarul de mult ar fi cazut.

Cu ale voastre umbre nimica crezatoare, Cu zambetu-va rece, de mila parasit, Cu mintea de dreptate si bine razatoare, Cu umbra voastra numai, puteri ingrozitoare, La jugu-i el sileste pe cei ce l-au urat.

………………………………..

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scalda, Turnuri ca facle negre trasnesc arzand in vant - Prin limbile de flacari, ce-n valuri se framant, Racnete, vuiet de-arme patrund marea cea calda, Evul e un cadavru, Paris - al lui mormant.

Pe stradele-ncrusite de flacari orbitoare, Suiti pe baricade de bulgari de granit, Se misc batalioane a plebei proletare, Cu cusme frigiene si arme lucitoare, Si clopote de-alarma rasuna ragusit.

Ca marmura de albe, ca ea nepasatoare, Prin aerul cel rosu, femei trec cu-arme-n brat, Cu par bogat si negru ce pe-umeri se coboara Si sanii lor acopar - e ura si turbare In ochii lor cei negri, adanci si desperati.

O! lupta-te-nvalita in petele-ti bogate, Eroic este astazi copilul cel pierdut! Caci flamura cea rosa cu umbra-i de dreptate Sfinteste-a ta viata de tina si pacate; Nu! nu esti tu de vina, ci cei ce te-au vandut!

…………………………..

Scanteie marea lina, si placele ei sure Se misc una pe alta ca paturi de cristal Prin lume pravalite; din tainica padure Apare luna mare campiilor azure, Implandu-le cu ochiul ei mandru, triumfal.

Pe undele incete isi misca leganate Corabii invechite scheletele de lemn; Trecand incet ca umbre - tin panzele umflate In fata lunei, care prin ele-atunci strabate, Si-n roata de foc galben sta fata-i ca un semn.

Pe maluri zdrumicate de aiurirea marii Cezaru-nca vegheaza la trunchiul cel plecat Al salciei pletoase - si-ntinse-a apei arii In cercuri fulgerande se pleaca lin suflarii A zefirului noptii si suna cadentat.

Ii pare ca prin aer in noaptea instelata, Calcand pe varf de codri, pe-a apelor mariri, Trecea cu barba alba - pe fruntea-ntunecata Cununa cea de paie ii atarna uscata - Mosneagul rege Lear.

Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri Prin creti ai carei stele lin tremurand transpar, I se deschide-n minte tot sensul din tablouri A vietii sclipitoare… A popoarelor ecouri Par glasuri ce imbraca o lume de amar:

"In orice om o lume isi face incercarea, Batranul Demiurgos se opinteste-n van; In orice minte lumea isi pune intrebarea Din nou: de unde vine si unde merge floarea Dorintelor obscure sadite in noian?

Al lumii-ntregul sambur, dorinta-i si marirea, In inima oricarui i-ascuns si traitor, Zvarlire hazardata, cum pomu-n inflorire In orice floare-ncearca intreaga a sa fire, Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roada in calea ei ingheata, Se petrifica unul in sclav, altu-mparat, Acoperind cu noime sarmana lui viata Si aratand la soare-a mizeriei lui fata - Fata - caci intelesul i-acelasi la toti dat.

In veci aceleasi doruri mascate cu-alta haina, Si-n toata omenirea in veci acelasi om - In multe forme-apare a vietii cruda taina, Pe toti ea ii insala, la nime se distaina, Dorinti nemarginite plantand intr-un atom.

Cand stii ca visu-acesta cu moarte se sfarseste, Ca-n urma-ti raman toate astfel cum sunt, de dregi Oricat ai drege-n lume - atunci te oboseste Eterna alergare… s-un gand te-ademeneste: Ca vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi".

FAT-FRUMOS DIN TEI

- Blanca, afla ca din leagan Domnul este al tau mire, Caci nascuta esti, copila, Din nevrednica iubire.

Mani in schit la sfanta Ana Vei gasi la cel din stele Mangaierea vietii tale, Mantuirea fetei mele.

- Nu voi, tata, sa usuce Al meu suflet tanar, vesel: Eu iubesc vanatul, jocul; Traiul lumii altii lese-l.

Nu voi parul sa mi-l taie, Ce-mi ajunge la calcaie, Sa orbesc cetind pe carte In fum vanat de tamaie.

- Stiu mai bine ce-ti prieste, Las? de-a lumii orice gand, Mani in zori de zi pleca-vom Catre schitul vechi si sfant.

Ea aude - plange. Parca Ii venea sa plece-n lume, Dusa de pustie ganduri Si de-un dor fara de nume.

Si plangand infrana calul, Calul ei cel alb ca neaua, Ii neteaza mandra coama Si plangand ii pune seaua.

S-avanta pe el si pleaca, Paru-n vanturi, capu-n piept, Nu se uita inainte-i, Nu priveste indarapt.

Pe carari pierdute-n vale Merge-n codri far? de capat, Cand a serei raze rosii Asfintind din ceruri scapat.

Umbra-n codri ici si colo Fulgereaza de lumine… Ea trecea prin frunza-n freamat Si prin murmur de albine;

In mijloc de codru-ajunse Langa teiul nalt si vechi, Unde-izvorul cel in vraja Suna dulce in urechi.

De murmur duios de ape Ea trezita-atunci tresare, Vede-un tanar, ce alaturi Pe-un cal negru sta calare.

Cu ochi mari la ea se uita, Plini de vis, duiosi plutind, Flori de tei in paru-i negru Si la sold un corn de-argint.

Si-ncepu incet sa sune, Fermecat si dureros - Inima-i crestea de dorul Al strainului frumos.

Parul lui i-atinge parul, Si atunci c-obrazul ros Ea apleaca gene lunge Peste ochii cuviosi.

Iar pe buze-i trece-un zambet Inecat, fermecator, Care gur-abia-i deschide, Cea uscata de amor.

Cand cu totului rapita Se-ndoi spre el din sele, El inceata din cantare Si-i grai cu grai de jele,

S-o cuprinde de calare - Ea se apara c-o mana, Insa totusi lui se lasa, Simte inima ca-i plina.

Si pe umarul lui cade Al ei cap cu fata-n sus; Pe cand caii pasc alaturi, Ea-l privea cu suflet dus.

Numai murmurul cel dulce Din izvorul fermecat Asurzeste melancolic A lor suflet imbatat.

Lun-atunci din codri iese, Noaptea toata sta s-o vada, Zugraveste umbre negre Pe camp alb ca de zapada.

Si mereu ea le lungeste, Si urcand pe cer le muta, Dar ei trec, se pierd in codri Cu viata lor pierduta.

La castel in poarta calul Sta a doua zi in spume, Dar frumoasa lui stapana A ramas pierduta-n lume.

MELANCOLIE

Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta, Prin care trece alba regina noptii moarta. O, dormi, o, dormi in pace printre faclii o mie Si in mormant albastru si-n panze argintie, In mausoleu-ti mandru, al cerurilor arc, Tu adorat si dulce al noptilor monarc! Bogata in intinderi sta lumea-n promoroaca, Ce sate si campie c-un luciu val imbraca; Vazduhul scanteiaza si ca unse cu var Lucesc zidiri, ruine pe campul solitar. Si tintirimul singur cu strambe cruci vegheaza, O cucuvaie sura pe una se aseaza, Clopotnita trosneste, in stalpi izbeste toaca, Si straveziul demon prin aer cand sa treaca, Atinge-ncet arama cu zimtii-aripei sale De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. Biserica-n ruina

Sta cuvioasa, trista, pustie si batrana, Si prin ferestre sparte, prin usi tiuie vantul - Se pare ca vrajeste si ca-i auzi cuvantul - Nauntrul ei pe stalpii-i, pareti, iconostas, Abia conture triste si umbre au ramas; Drept preot toarce-un greier un gand fin si obscur, Drept dascal toaca cariul sub invechitul mur.

……………………………………..

Credinta zugraveste icoanele-n biserici - Si-n sufletu-mi pusese povestile-i feerici, Dar de-ale vietii valuri, de al furtunii pas Abia conture triste si umbre-au mai ramas. In van mai caut lumea-mi in obositul creier, Caci ragusit, tomnatec, vrajeste trist un greier; Pe inima-mi pustie zadarnic mana-mi tiu, Ea bate ca si cariul incet intr-un sicriu. Si cand gandesc la viata-mi, imi pare ca ea cura Incet repovestita de o straina gura, Ca si cand n-ar fi viata-mi, ca si cand n-as fi fost. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi tin la el urechea - si rad de cate-ascult Ca de dureri straine?… Parc-am murit de mult.

CRAIASA DIN POVESTI

Neguri albe, stralucite Naste luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le intinde pe campie;

S-adun flori in sezatoare De painjen tort sa rumpa, Si anina-n haina noptii Boabe mari de piatra scumpa.

Langa lac, pe care norii Au urzit o umbra fina, Rupta de miscari de valuri Ca de bulgari de lumina,

Dandu-si trestia-ntr-o parte, Sta copila lin plecata, Trandafiri arunca rosii Peste unda fermecata.

Ca sa vad-un chip, se uita Cum alearga apa-n cercuri, Caci vrajit de mult e lacul De-un cuvant al sfintei Miercuri;

Ca sa iasa chipu-n fata, Trandafiri arunca tineri, Caci vrajiti sunt trandafirii De-un cuvant al sfintei Vineri.

Ea se uita… Paru-i galben, Fata ei lucesc in luna, Iar in ochii ei albastri Toate basmele s-aduna.

LACUL

Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni il incarca; Tresarind in ceruri albe El cutremura o barca.

Si eu trec de-a lung de maluri, Parc-ascult si parc-astept Ea din trestii sa rasara Si sa-mi cada lin pe piept;

Sa sarim in luntrea mica, Inganati de glas de ape, Si sa scap din mana carma, Si lopetile sa-mi scape;

Sa plutim cuprinsi de farmec Sub lumina blandei lune - Vantu-n trestii lin fosneasca, Unduioasa apa sune!

Dar nu vine… Singuratic In zadar suspin si sufar Langa lacul cel albastru Incarcat cu flori de nufar.

DORINTA

Vino-n codru la izvorul Care tremura pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund.

Si in bratele-mi intinse Sa alergi, pe piept sa-mi cazi, Sa-ti desprind din crestet valul, Sa-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei sedea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar in par infiorate Or sa-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galben Pe-al meu brat incet s-o culci, Lasand prada gurii mele Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice, Ingana-ne-vor c-un cant Singuratece izvoare, Blanda batere de vant;

Adormind de armonia Codrului batut de ganduri, Flori de tei deasupra noastra Or sa cada randuri-randuri.

CALIN (file din poveste)

GAZEL Toamna frunzele colinda, Sun-un grier sub o grinda, Vantul jalnic bate-n geamuri Cu o mana tremuranda, Iara tu la gura sobei Stai ca somnul sa te prinda. Ce tresari din vis deodata? Tu auzi pasind in tinda - E iubitul care vine De mijloc sa te cuprinda Si in fata ta frumoasa O sa tie o oglinda, Sa te vezi pe tine insati Visatoare, surazanda.

I Pe un deal rasare luna, ca o vatra de jaratic, Rumenind stravechii codri si castelul singuratic S-ale raurilor ape, ce sclipesc fugind in ropot - De departe-n vai coboara tanguiosul glas de clopot; Pe deasupra de prapastii sunt zidiri de cetatuie, Acatat de pietre sure un voinic cu greu le suie, Asezand genunchi si mana cand pe-un colt, cand pe alt colt, Au ajuns sa rupa gratii ruginite-a unei bolti Si pe-a degetelor varfuri in ietacul tainuit Intra - unde zidul negru intr-un arc a-ncremenit. Ci prin flori intretesute, printre gratii luna moale Sfiicioasa si smerita si-au varsat razele sale; Unde-ajung par varuite zid, podele, ca de crida, Pe-unde nu - parea ca umbra cu carbune-i zugravita. Iar de sus pan-in podele un painjan prins de vraja A tesut subtire panza stravezie ca o mreaja; Tremurand ea licureste si se pare a se rumpe, Incarcata de o bura, de un colb de pietre scumpe. Dupa panza de painjan doarme fata de-mparat; Inecata de lumina e intinsa in crivat. Al ei chip se zugraveste plin si alb: cu ochiu-l masuri Prin usoara-nvinetire a subtirilor matasuri; Ici si colo a ei haina s-a desprins din sponci s-arata Trupul alb in goliciunea-i, curatia ei de fata. Rasfiratul par de aur peste perini se-mprastie, Tampla bate linistita ca o umbra viorie, Si sprancenele arcate fruntea alba i-o incheie, Cu o singura trasura maiestrit le incondeie; Sub pleoapele inchise globii ochilor se bat, Bratul ei atarna lenes peste marginea de pat; De a varstii ei caldura fragii sanului se coc, A ei gura-i desclestata de-a suflarii sale foc, Ea zambind isi misca dulce a ei buze mici, subtiri; Iar pe patu-i si la capu-i presurati-s trandafiri. Iar voinicul s-apropie si cu mana sa el rumpe Panza cea acoperita de un colb de pietre scumpe: A frumsetii haruri goale ce simtirile-i adapa, Incaperile gandirii mai nu pot sa le incapa. El in brate prinde fata, peste fata i se-nclina, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspina, Si inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic - S-apoi pleaca iar in lume nazdravanul cel voinic. II Ea a doua zi se mira cum de firele sunt rupte, Si-n oglind-ale ei buze vede vinete si supte - Ea zambind si trist se uita, sopoteste bland din gura: - Zburator cu negre plete, vin? la noapte de ma fura. III Fiecine cum i-e vrerea, despre fete sama deie-si - Dar ea seamana celora indragiti de singuri ei-si. Si Narcis vazandu-si fata in oglinda sa, izvorul, Singur fuse indragitul, singur el indragitorul. Si de s-ar putea pe dansa cineva ca sa o prinda, Cand cu ochii mari, salbateci se priveste in oglinda, Subtiindu-si gura mica si chemandu-se pe nume Si fiindu-si sie draga cum nu-i este nime-n lume, Atunci el cu o privire nalucirea i-ar discoasa Cum ca ea - frumoasa fata - a ghicit ca e frumoasa. Idol tu! rapire mintii! cu ochi mari si parul des, Pentru-o inima fecioara mandru idol ti-ai ales! Ce sopteste ea in taina cand priveste cu mirare Al ei chip gingas si tanar, de la cap pan? la picioare? "Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburator Si strangandu-l tare-n brate, era mai ca sa-l omor… Si de-aceea cand ma caut in paretele de-oglinzi Singurica-n camaruta brate albe eu intinz Si ma-mbrac in parul galben, ca in strai usor tesut, Si zarind rotundu-mi umar mai ca-mi vine sa-l sarut. Si atunci de sfiiciune mi-iese sangele-n obraz - Cum nu vine zburatorul ca la pieptul lui sa caz? Daca boiul mi-l inmladiiu, daca ochii mei imi plac, E temeiul ca acestea fericit pe el il fac. Si mi-s draga mie insami pentru ca-i sunt draga lui - Gura tu! invata minte, nu ma spune nimarui, Nici chiar lui, cand vine noaptea langa patul meu tiptil, Doritor ca o femeie si viclean ca un copil!" IV Astfel vine-n toata noaptea zburator la al ei pat. Se trezi din somn deodata de sarutu-i fermecat; Si atuncea cand spre usa el se-ntoarce ca sa fuga, Ea-l opreste-n loc cu ochii si c-o mult smerita ruga: - O, ramai, ramai la mine, tu cu viers duios de foc, Zburator cu plete negre, umbra fara de noroc Si nu crede ca in lume, singurel si ratacit, Nu-i gasi un suflet tanar ce de tine-i indragit. O, tu umbra pieritoare, cu adancii, tristii ochi, Dulci-s ochii umbrei tale - nu le fie de diochi! El s-aseaza langa dansa si o prinde de mijloc, Ea sopteste vorbe arse de al buzelor ei foc: - O, sopteste-mi - zice dansul - tu cu ochii plini d-eres Dulci cuvinte nentelese, insa pline de-nteles. Al vietii vis de aur ca un fulger, ca o clipa-i, Si-l visez, cand cu-a mea mana al tau brat rotund il pipai, Cand pui capul tu pe pieptu-mi si bataile ii numeri, Cand sarut cu mpatimire ai tai albi si netezi umeri Si cand sorb al tau rasuflet in suflarea vietii mele Si cand inima ne creste de un dor, de-o dulce jele; Cand pierduta razimi fruntea de-arzatorul meu obraz, Parul tau balai si moale de mi-l legi dupa grumaz, Ochii tai pe jumatate de-i inchizi, mi-ntinzi o gura, Fericit ma simt atuncea cu asupra de masura. Tu!!… nu vezi… nu-ti aflu nume… Limba-n gura mi se leaga Si nu pot sa-ti spun odata cat - ah! cat imi esti de draga! Ei soptesc, multe si-ar spune si nu stiu de-unde sa-nceapa, Caci pe rand si-astupa gura cand cu gura se adapa; Unu-n bratele altuia, tremurand ei se saruta, Numai ochiul e vorbaret, iara limba lor e muta, Ea-si acopera cu mana fata rosa de sfiala, Ochii-n lacrimi si-i ascunde intr-un par ca de peteala. V S-au facut ca ceara alba fata rosa ca un mar Si atata de subtire, sa o tai c-un fir de par. Si cosita ta balaie o aduni la ochi plangand, Inima far? de nadejde, suflete batut de gand. Toata ziua la fereastra, suspinand, nu spui nimica, Ridicand a tale gene, al tau suflet se ridica; Urmarind pe ceruri limpezi cum pluteste-o ciocarlie, Tu ai vrea sa spui sa duca catre dansul o solie, Dar ea zboara… tu cu ochiul plutitor si-ntunecos Stai cu buze disclestate de un tremur dureros. Nu-ti mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri, Nu uita ca-n lacrimi este taina ochilor albastri. Stele rare din tarie cad ca picuri de argint, Si seninul cer albastru mandru lacrimile-l prind; Dar daca ar cade toate, el ramane trist si gol, N-ai putea sa faci cu ochii inaltimilor ocol - Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de rau Nu-i ca noaptea cea mocnita si pustie din sicriu; Si din cand in cand varsate, mandru lacrimile-ti sed, Dar de seci intreg izvorul, atunci cum o sa te vad? Prin ei curge rumenirea, mandra, ca de trandafiri, Si zapada viorie din obrajii tai subtiri - Apoi noaptea lor albastra, a lor dulce vecinicie, Ce usor se mistuieste prin plansorile pustie… Cine e nerod sa arda in carbuni smarandul rar S-a lui vecinica lucire s-o striveasca in zadar? Tu-ti arzi ochii si frumseta… Dulce noaptea lor se stange, Si nici stii ce pierde lumea. Nu mai plange, nu mai plange! VI O, tu crai cu barba-n noduri ca si caltii cand nu-i perii, Tu in cap nu ai graunte, numai pleava si puzderii. Bine-ti pare sa fii singur, crai batran fara de minti, Sa oftezi dup-a ta fata, cu ciubucul intre dinti? Sa te primbli si sa numeri scanduri albe de cerdac? Mult bogat ai fost odata, mult ramas-ai tu sarac! Alungat-o-ai pe dansa, ca departe de parinti In coliba impistrita ea sa nasc-un pui de print. In zadar ca s-o mai cate tu trimiti in lume crainic, Nimeni n-a aflat locasul unde ea s-ascunde tainic. VII Sura-i sara cea de toamna; de pe lacuri apa sura Infunda miscarea-i creata intre stuf la iezatura; Iar padurea lin suspina si prin frunzele uscate Randuri, randuri trece-un freamat, ce le scutura pe toate. De cand codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toata, Isi deschide-a lui adancuri, fata lunei sa le bata, Trista-i firea, iara vantul sperios vo creanga farma - Singuratece izvoare fac cu valurile larma. Pe potica dinspre codri cine oare se coboara? Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o masoara. Sapte ani de cand plecat-ai, zburator cu negre plete, S-ai uitat de soarta mandrei, iubitoarei tale fete! Si pe campul gol el vede un copil umbland descult Si cercand ca sa adune intr-un card bobocii multi. - Buna vreme, mai baiete! - Multamim, voinic strain! - Cum te cheama, mai copile? - Ca pe tata-meu - Calin; Mama-mi spune cateodata, de-o intreb: a cui-s, mama? "Zburatoru-ti este tata si pe el Calin il cheama." Cand l-aude, numai dansul isi stia inima lui, Caci copilul cu bobocii era chiar copilul lui. Atunci intra in coliba si pe capatu-unei laiti, Lumina cu mucul negru intr-un harb un ros opait; Se coceau pe vatra sura doua turte in cenusa, Un papuc e sub o grinda, iara altul dupa usa; Haraita, noduroasa, sta in colb rasnita veche, In cotlon torcea motanul, pieptanandu-si o ureche; Sub icoana afumata unui sfant cu comanac Arde-n candel-o lumina cat un sambure de mac; Pe-a icoanei policioara, busuioc si mint-uscata Implu casa-ntunecoasa de-o mireasma piparata; Pe cuptiorul uns cu huma si pe coscovii pareti Zugravit-au c-un carbune copilasul cel istet Purcelusi cu coada sfredel si cu bete-n loc de laba, Cum mai bine i se sede unui purcelus de treaba. O besica-n loc de sticla e intinsa-n ferastruie Printre care trece-o dunga mohorata si galbuie. Pe un pat de scanduri goale doarme tanara nevasta In mocnitul intuneric si cu fata spre fereasta. El s-aseaza langa dansa, fruntea ei o netezeste, O desmiarda cu durere, suspinand o dragosteste, Pleaca gura la ureche-i, bland pe nume el o cheama, Ea ridica somnoroasa lunga genelor marama, Spariet la el se uita… i se pare ca viseaza, Ar zambi si nu se-ncrede, ar racni si nu cuteaza. El din patu-i o ridica si pe pieptul lui si-o pune, Inima-i zvacneste tare, viata-i parca se rapune. Ea se uita, se tot uita, un cuvant macar nu spune, Rade doar cu ochii-n lacrimi, sparieta de-o minune, S-apoi ii suceste parul pe-al ei deget alb, subtire, Isi ascunde fata rosa l-a lui piept duios de mire. El stergarul i-l desprinde si-l impinge lin la vale, Drept in crestet o saruta pe-al ei par de aur moale Si barbia i-o ridica, s-uita-n ochii-i plini de apa, Si pe rand si-astupa gura, cand cu gura se adapa. VIII De treci codri de arama, de departe vezi albind S-auzi mandra glasuire a padurii de argint. Acolo, langa izvoara, iarba pare de omat, Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet; Pare ca si trunchii vecinici poarta suflete sub coaja, Ce suspina printre ramuri cu a glasului lor vraja. Iar prin mandrul intuneric al padurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde si suspina-n flori molatic, Cand coboara-n ropot dulce din tapsanul pravalatic, Ele sar in bulgari fluizi peste prundul din rastoace, In cuibar rotit de ape, peste care luna zace. Mii de fluturi mici albastri, mii de roiuri de albine Curg in rauri sclipitoare peste flori de miere pline, Implu aerul varatic de mireasma si racoare A popoarelor de muste sarbatori murmuitoare. Langa lacul care-n tremur somnoros si lin se bate, Vezi o masa mare-ntinsa cu faclii prea luminate, Caci din patru parti a lumii imparati si-mparatese Au venit ca sa serbeze nunta gingasei mirese; Feti-frumosi cu par de aur, zmei cu solzii de otele, Cititorii cei de zodii si sagalnicul Pepele. Iata craiul, socru-mare, rezemat in jilt cu spata, El pe capu-i poarta mitra si-i cu barba pieptanata; Tapan, drept, cu schiptru-n mana, sede-n perine de puf Si cu crengi il apar pagii de muscute si zaduf… Acum iata ca din codru si Calin mirele iese, Care tine-n a lui mana mana gingasei mirese. Ii fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii, Fata-i rosie ca marul, de noroc i-s umezi ochii; La pamant mai ca ajunge al ei par de aur moale, Care-i cade peste brate, peste umerele goale. Astfel vine mladioasa, trupul ei frumos il poarta, Flori albastre are-n paru-i si o stea in frunte poarta. Socrul roaga-n capul mesei sa pofteasca sa se puna Nunul mare, mandrul soare, si pe nuna, mandra luna. Si s-aseaza toti la masa, cum li-s anii, cum li-i rangul, Lin vioarele rasuna, iara cobza tine hangul. Dar ce zgomot se aude? Bazait ca de albine? Toti se uita cu mirare si nu stiu de unde vine, Pana vad painjenisul intre tufe ca un pod, Peste care trece-n zgomot o multime de norod. Trec furnici ducand in gura de faina marii saci, Ca sa coaca pentru nunta si placinte, si colaci; Si albinele-aduc miere, aduc colb marunt de aur, Ca cercei din el sa faca cariul, care-i mester faur. Iata vine nunta-ntreaga - vornicel e-un grierel, Ii sar purici inainte cu potcoave de otel; In vesmant de catifele, un bondar rotund in pantec Somnoros pe nas ca popii glasuieste-ncet un cantec; O cojita de aluna trag locuste, podu-l scutur, Cu musteata rasucita sede-n ea un mire flutur; Fluturi multi, de multe neamuri, vin in urma lui un lant, Toti cu inime usoare, toti sagalnici si berbanti. Vin tantarii lautarii, gandaceii, carabusii, Iar mireasa viorica i-astepta-ndaratul usii. Si pe masa-mparateasca sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat in doua labe, s-a-nchinat batand din pinten; El tuseste, isi incheie haina plina de sireturi: - Sa iertati, boieri, ca nunta s-o pornim si noi alaturi.

STRIGOII

I …ca trece aceasta ca fumul de pre pamant. Ca floarea au inflorit, ca iarba s-au taiat, cu panza se infasura, cu pamant se acopere.

Sub bolta cea inalta a unei vechi biserici, Intre faclii de ceara, arzand in sfesnici mari, E-ntinsa-n haine albe, cu fata spre altar, Logodnica lui Arald, stapan peste avari; Incet, adanc rasuna cantarile de clerici.

Pe pieptul moartei luce din pietre scumpe salba Si paru-i de-aur curge din racla la pamant, Cazuti in cap sunt ochii. C-un zambet trist si sfant Pe buzele-i lipite, ce vinete ii sunt, Iar fata ei frumoasa ca varul este alba.

Si langa ea-n genunche e Arald, mandrul rege, Scanteie desperarea in ochii-i crunti de sange, Si incalcit e parul lui negru… gura-si strange; El ar racni ca leii, dar vai! nu poate plange. De zile trei isi spune povestea vietii-ntrege:

"Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flamanzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pamantul, Eu razvrateam imperii, popoarele cu gandul… Visand ca toata lumea imi asculta cuvantul, In valurile Volgai cercam cu spada vad.

Domnind semet si tanar pe roinicele stoluri, Caror a mea fiinta un semizeu parea, Simteam ca universul la pasu-mi tresarea Si natii calatoare, impinse de a mea, Implut-au sperioase pustiul pan? la poluri.

Caci Odin parasise de gheata nalta-i doma, Pe zodii sangeroase porneau a lui popoara; Cu crestetele albe, preoti cu pleata rara Trezeau din codrii vecinici, din pace seculara Mii roiuri vorbitoare, curgand spre vechea Roma.

Pe Nistru tabarasem poporul tau sa-mpil; Cu sfetnici vechi de zile ma-ntampinasi in cale, Ca marmura de alba, cu par de aur moale; In jos plecat-am ochii-naintea fetei tale, Statand un indaratnic - un sfiicios copil.

La blanda ta mustrare simt glasul cum imi seaca… Eu caut a raspunde, nu stiu ce sa raspund; Mi-ar fi parut mai bine-n pamant sa ma cufund, Cu mainile-amandoua eu fata imi ascund Si-ntaia data-n viata un plans amar ma-neaca.

Zambira intre dansii batranii tai prieteni Si singuri ne lasara… Te-ntreb intr-un tarziu, Uitandu-ma la tine, privind fara sa stiu: "La ce-ai venit, regina, aicea in pustiu? Ce cauti la barbarul sub stresina-i de cetini?"

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduiosare cald, Privindu-ma cu ochii, in care-aveai un cer, Mi-ai zis: "Astept din parte-ti, o, rege cavaler, Ca-mi vei da prins pe-acela ce umilit ti-l cer… Eu vreau sa-mi dai copilul zburdalnic - pe Arald."

Si intorcandu-mi fata, eu spada ti-am intins. Pe plaiuri dunarene poporu-si opri mersul, Arald, copilul rege, uitat-a Universul, Urechea-i fu menita ca sa-ti asculte viersul, De-atunci, invingatoareo, iubit-ai pe invins.

De-atunci, fecioara blonda ca spicul cel de grau, Veneai la mine noaptea ca nimeni sa te vada Si-nlantuindu-mi gatul cu brate de zapada, Imi intindeai o gura deschisa pentru sfada: ?Eu vin la tine, rege, sa cer pe-Arald al meu?.

De-ai fi cerut pamantul cu Roma lui antica, Coroanele ce regii pe frunte le aseaza Si stelele ce vecinic pe ceruri colindeaza, Cu toate la picioare-ti eu le puneam in vaza, Dar nu-l mai vrei pe Arald, caci nu mai vrei nimica.

Ah! unde-i vremea ceea cand eu cercam un vad Sa ies la lumea larga… si fost-ar fi mai bine Ca niciodata-n viata sa nu te vad pe tine - Sa fumege nainte-mi orasele-n ruine, Sa se-mplineasca visu-mi din codrii cei de brad!"

Facliile ridica, se misc-in line pasuri, Ducand la groapa trupul reginei dunarene, Monahi, cunoscatorii vietii pamantene, Cu barbele lor albe, cu ochii stinsi sub gene, Preoti batrani ca iarna, cu gangavele glasuri.

O duc cantand prin tainiti si pe sub negre bolti, A misticei religii intunecoase cete, Pe funii lungi coboara sicriul sub parete, Pe piatra pravalita pun crucea drept pecete Sub candela ce arde in umbra unui colt.

II In numele sfantului Taci, s-auzi cum latra Catelul pamantului Sub crucea de piatra.

Arald pe un cal negru zbura, si dealuri, vale In juru-i fug ca visuri - prin nouri joaca luna - La pieptu-i manta neagra in falduri si-o aduna, Movili de frunze-n drumu-i le spulbera de suna, Iar steaua cea polara i-arata a lui cale.

Ajuns-a el la poala de codru-n muntii vechi, Izvoara vii murmura si salta de sub piatra, Colo cenusa sura in parasita vatra, In codri-adanci catelul pamantului tot latra, Latrat cu glas de zimbru rasuna in urechi.

Pe-un jilt taiat in stanca sta tapan, palid, drept, Cu carja lui in mana, preotul cel pagan; De-un veac el sede astfel - de moarte-uitat, batran, In plete-i creste muschiul si muschi pe al lui san, Barba-n pamant i-ajunge si genele la piept…

Asa fel zi si noapte de veacuri el sta orb, Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate, El numara in gandu-i zile nenumarate, Si falfaie deasupra-i, gonindu-se in roate, Cu-aripile-ostenite, un alb s-un negru corb.

Arald atunci coboara de pe-al lui cal. C-o mana El scutura din visu-i mosneagu-ncremenit: - O, mag, de zile vecinic, la tine am venit, Da-mi inapoi pe-aceea ce moartea mi-a rapit, Si de-astazi a mea viata la zeii tai se-nchina.

Batranul cu-a lui carja sus genele-si ridica, Se uita lung la dansul, dar gura-nchisa-i tace; Cu greu a lui picioare din piatra le desface, Din tronu-i se coboara, cu mana semn ii face Ca-n sus sa il urmeze pe-a codrilor potica.

In poarta prabusita ce duce-n fund de munte, Cu carja lui cea vechie el bate de trei ori, Cu zgomot sare poarta din vechii ei usori, Batranul se inchina… pe rege-l prind fiori, Un stol de ganduri aspre trecu peste-a lui frunte.

In dom de marmur negru ei intra linistiti Si portile in urma in vechi tatani s-arunca. O candela batranul aprinde - para lunga Se nalta-n sus albastra, de flacare o dunga, Lucesc in juru-i ziduri ca tuciul lustruiti.

Si in tacere cruda ei nu stiu ce astept… Cu mana-ntinsa magul ii face semn sa sada, Arald cu moartea-n suflet, a gandurilor prada, Pe jet tacut se lasa, cu dreapta pe-a lui spada, In zid de marmur negru se uita crunt si drept.

Fantastic pare-a creste batranul alb si bland; In aer isi ridica a farmecelor varga Si o suflare rece prin dom atunci alearga Si mii de glasuri slabe incep sub bolta larga Un cant frumos si dulce - adormitor sunand.

Din ce in ce cantarea in valuri ea tot creste, Se pare ca furtuna ridica al ei glas, Ca vantul trece-n spaima pe-al marilor talaz, Ca-n sufletu-i pamantul se zbate cu necaz - Ca orice-i viu in lume acum incremeneste.

Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scanduri, Si stanci in temelie clatindu-se vedem, Plansori sfasietoare impinse de blestem Se urmaresc prin bolte, se cheama, fulger, gem Si cresc tumultuoase in valuri, randuri, randuri…

- Din inima-i pamantul la morti sa deie viata, In ochii-i sa se scurga scantei din steaua lina, A parului lucire s-o deie luna plina, Iar duh da-i tu, Zamolxe, samanta de lumina, Din duhul gurii tale ce arde si ingheata.

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald, Strabateti voi pamantul si a lui maruntaie, Faceti din piatra aur si din inghet vapaie, Sa-nchege apa-n sange, din pietre foc sa saie, Dar inima-i fecioara hraniti cu sange cald.

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere; El vede toata firea amestecat-afara - Ninsoare, fulger, gheata, vant arzator de vara - Departe vede-orasul pe sub un arc de para, Si lumea nebunise gemand din rasputere;

Biserica crestina, a ei catapeteasma De-un fulger drept in doua e rupta si tresare; Din tainita mormantul atuncea ii apare, Si piatra de pe groapa crapand in doua sare; Incet plutind se-nalta mireasa-i, o fantasma…

O dulce intrupare de-omat. Pe pieptu-i salba De pietre scumpe… parul i-ajunge la calcaie, Ochii cazuti in capu-i si buze viorie; Cu manile-i de ceara ea tampla si-o mangaie - Dar fata ei frumoasa ca varul este alba.

Prin vant, prin neguri vine - si nourii s-astern, Fug fulgerele-n laturi, lasand-o ca sa treaca, Si luna innegreste si ceru-ncet se pleaca Si apele cu spaima fug in pamant si seaca - Parea ca-n somn un inger ar trece prin infern.

Privelistea se stinge. In negrul zid s-arata, Venind ca-n somn lunatec, in pasuri line, ea; Arald nebun se uita - cu ochii o-nghitea, Puternicele brate spre dansa intindea Si-n nesimtire cade pe-a jiltului sau spata.

Isi simte gatu-atuncea cuprins de brate reci, Pe pieptul gol el simte un lung sarut de gheata, Parea un junghi ca-i curma suflare si viata… Din ce in ce mai vie o simte-n a lui brate Si stie ca de-acuma a lui ramane-n veci.

Si sufletul ei dulce din ce in ce-i mai cald… Pe ea o tine-acuma, ce fu a mortii prada? Ea-nlantuieste gatu-i cu brate de zapada, Intinde a ei gura, deschisa pentru sfada: - Rege,-a venit Maria si-ti cere pe Arald!

- Arald, nu vrei tu fruntea pe sanul meu s-o culci? Tu zeu cu ochii negri… o, ce frumosi ochi ai! Las? sa-ti inlantui gatul cu parul meu balai, Viata, tineretea mi-ai prefacut-o-n rai, Las? sa ma uit in ochii-ti ucizator de dulci.

Si blande, triste glasuri din vuiet se desfac, Acusa la ureche-i un cantec vechi strabate, Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate, Acus o armonie de-amor si voluptate Ca molcoma cadenta a undelor pe lac.

III

"…cum de multe ori cand mor oamenii, multi deintr-acei morti zic se scoala de se fac strigoi…" Indereptarea legii, 1652

In salele pustie lumine rosi de tortii Ranesc intunecimea ca pete de jeratic; Arald se primbla singur, razand, vorbind salbatic - Arlad, tanarul rege, e-un rege singuratic - Palatu-i parc-asteapta in veci sa-i vie mortii.

Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez, A faclelor lucire razbind prin panza fina Rasfrang o dureroasa lumina din lumina; Zidirea cea pustie de jale pare plina Si chipul mortii pare ca-n orice colt il vezi.

De cand cazu un trasnet in dom… de-atunci in somn Ca plumbul surd si rece el doarme ziua toata, Pe inima-i de-atuncea s-a pus o neagra pata - Dar noaptea se trezeste si tine judecata Si-n negru-mbraca toate al noptii palid domn.

Un obrazar de ceara parea ca poarta el, Atat de alba fata-i s-atat de nemiscata, Dar ochii-i ard in friguri si buza-i sangerata, Pe inima sa poarta de-atunci o neagra pata, Iara pe frunte poarta coroana de otel.

De-atunci in haina mortii el si-a-mbracat viata, Ii plac adance canturi, ca glasuri de furtuna; Ades calare pleaca in mandre nopti cu luna, Si cand se-ntoarce, ochii lucesc de voie buna, Pan? ce-un fior de moarte il prinde dimineata.

Arald, ce insemneaza pe tine negrul port Si fata ta cea alba ca ceara, neschimbata? Ce ai, de cand pe sanu-ti tu porti o neagra pata, De-ti plac faclii de moarte, cantare-ntunecata? Arald! de nu ma-nsala privirea, tu esti mort!

Si azi el se avanta pe calul sau arab, Si drumul, ca sagetii, ii da peste pustie, Care sub luna plina luceste argintie - El vede de departe pe mandra lui Marie, Si vantu-n codri suna cu glas duios si slab.

In parul ei de aur rubine-nflacarate, Si-n ochii ei s-aduna lumina sfintei mari - S-ajung curand in cale, s-alatura calari, Si unul inspre altul se pleaca-n desmierdari - Dar buzele ei rosii pareau ca-s sangerate.

Ei trec ca vijelia cu aripi fara numar, Caci caii lor alearga, alaturea-nspumati, Vorbind de-a lor iubire - iubire fara sat - Ea se lasase dulce si greu pe al lui brat Si-si razimase capul balai de al lui umar.

- Arald, nu vrei pe sanu-mi tu fruntea ta s-o culci? Tu zeu cu ochii negri… O! ce frumosi ochi ai… Las? sa-ti inlantui gatul cu parul meu balai… Viata, tineretea mi-ai prefacut-o-n rai! - Las? sa ma uit in ochii-ti ucigator de dulci!

Miroase-adormitoare vazduhul il ingr?un, Caci vantul adunat-a de flori de tei troiene, Si le asterne-n calea reginei dunarene. Prin frunze aiureaza soptirile-i alene, Cand gurele-nsetate in sarutari se-mpr?un.

Cum ei mergand alaturi se cearta si se-ntreaba, Nu vad in fundul noptii o umbra de roseata, Dar simt ca-n al lor suflet trecu fior de gheata, De-a mortii galbeneala pieriti ei sunt la fata… Ei simt c-a lor vorbire-i mai slaba, tot mai slaba.

- Arald! striga craiasa - las? fata sa-mi ascund, N-auzi tu de departe cucosul ragusit? O zare de lumina s-arata-n rasarit, Viata trecatoare din pieptu-mi a ranit… A zilei raze rosii in inima-mi patrund.

Arald incremenise pe calu-i - un stejar - Painjenit e ochiu-i de-al mortii glas etern, Fug caii dusi de spaima si vantului s-asten, Ca umbre stravezie iesite din infern Ei zboara… Vantul geme prin codri cu amar.

Ei zboar-o vijelie, trec ape far? de vad, Naintea lor se nalta puternic vechii munti, Ei trec in rapejune de rauri fara punti, Coroanele in fuga le fulgera pe frunti, Naintea lor se misca padurile de brad.

Din tronul lui de piatra batranul preot vede Si-n vanturi el ridica adancul glas de-arama, Pe soare sa-l opreasca el noaptea o recheama, Furtunelor da zborul, pamantul de-l distrama… Tarziu! caci faptul zilei in slava se repede!

Porneste vijelia adancu-i cant de jale, Cand ei soseau alaturi pe cai incremeniti, Cu genele lasate pe ochi painjeniti - Frumosi erau si astfel de moarte logoditi - Si-n doua laturi templul deschise-a lui portale.

Calari ei intra-nuntru si portile recad; Pe veci pierira-n noaptea maretului mormant, In sunete din urma patrunde-n fire cant, Jelind-o pe craiasa cu chip frumos si sfant, Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Batranu-si pleaca geana si iar ramane orb, Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreuna, El numara in gandu-i si anii ii aduna, Ca o poveste-uitata Arald in minte-i suna, Si peste capu-i zboara un alb s-un negru corb.

Pe jiltul lui de piatra intepeneste drept Cu carja lui cea veche preotul cel pagan, Si veacuri inainte el sede-uitat, batran, In plete-i creste muschiul si muschi pe al lui san, Barba-n pamant i-ajunge si genele in piept.

POVESTEA CODRULUI

Imparat slavit e codrul, Neamuri mii ii cresc sub poale, Toate inflorind din mila Codrului, Mariei-Sale.

Luna, Soare si Luceferi El le poarta-n a lui herb, Imprejuru-i are dame Si curteni din neamul Cerb.

Crainici, iepurii cei repezi Purtatori ii sunt de vesti, Filomele-i tin orchestrul Si izvoare spun povesti.

Peste flori, ce cresc in umbra, Langa ape pe potici, Vezi bejanii de albine, Armii grele de furnici…

Hai si noi la craiul, draga, Si sa fim din nou copii, Ca norocul si iubirea Sa ne para jucarii.

Mi-a parea cum ca natura Toata mintea ei si-a pus, Decat orisice papusa Sa te faca mai presus;

Amandoi vom merge-n lume Rataciti si singurei, Ne-om culca langa izvorul Ce rasare sub un tei;

Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Si prin somn auzi-vom bucium De la stanele de oi.

Mai aproape, mai aproape Noi ne-om strange piept la piept… O, auzi cum cheam-acuma Craiul sfatu-i intelept!

Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri, Imprejuru-ne s-aduna Ale Curtii mandre neamuri:

Caii marii, albi ca spuma, Bouri nalti cu steme-n frunte, Cerbi cu coarne ramuroase, Ciute sprintene de munte ?-??

Si pe teiul nostru-ntreaba: Cine suntem, stau la sfaturi, Iara gazda noastra zice, Dandu-si ramurile-n laturi:

- O, priviti-i cum viseaza Visul codrului de fagi! Amandoi ca-ntr-o poveste Ei isi sunt asa de dragi!

POVESTEA TEIULUI

- Blanca, stii ca din iubire Far? de lege te-ai nascut; Am jurat de la-nceput Pe Hristos sa-l iei de mire!

Imbracandu-te-n vesmantu-i, Lepadand viata lumii, Vei spasi gresala mumii Si de-o crima tu ma mantui.

- Traiul lumii, draga tata, Cine vor, aceia lese-l, Dara sufletul mi-e vesel, Tineretea luminata;

Dantul, muzica, padurea, Pe acestea le-ndragii, Nu chiliile pustii Unde plangi, gandind aiurea!

- Stiu mai bine ce-ti prieste, Cum am spus, asa ramane; Pentru drumul cel de mane De cu azi te pregateste!

Mana Ea la ochi si-o tine, Toate mintile-si aduna, Sa ia lumea-n cap, nebuna, Parc-atata-i mai ramane.

Calu-i alb, un bun tovaras, Inseuat asteapt-afara, Ea piciorul pune-n scara Si la codrul pleaca iarasi.

Sara vine din arinisti, Cu miroase o imbata, Cerul stelele-si arata, Solii dulci ai lungii linisti.

Dar prin codri ea patrunde Langa teiul vechi si sfant, Ce cu flori pan-in pamant Un izvor vrajit ascunde.

Inganat de glas de ape Cant-un corn cu-nduiosare Tot mai tare si mai tare, Mai aproape, mai aproape;

Iar izvorul, prins de vraja, Rasarea, sunand din valuri - Sus in codrii de pe dealuri Luna blanda tine straja. -

Ca din farmec Ea tresare Si, privind uimita-n laturi, Vede-un tanar chiar alaturi, Pe-un cal negru e calare…

Oare ochii ei o mint, Sau aievea-i, adevaru-i? Flori de tei el are-n paru-i Si la sold un corn de-argint.

Ea privi atunci in jos, Trece mana pe la tample, Iara inima-i se imple De un farmec dureros.

El se da tot mai aproape Si cersea copilareste; Al ei suflet se rapeste De inchide-a ei pleoape.

Cu o mana il respinge, Dar se simte prinsa-n brate, De-o durere, de-o dulceata Pieptul, inima-i se strange.

Ar striga… si nu se-ndura, Capu-i cade pe-a lui umar, Sarutari fara de numar El ii soarbe de pe gura;

O desmearda s-o intreaba, Iar ea fata si-o ascunde, Si asa de-ncet raspunde Cu o voce dulce, slaba.

Tot alaturi calaresc, Nu au grija nimanuia, Si de dragi unul altuia Ei din ochi se prapadesc;

Se tot duc, se duc mereu, Trec din umbra, pier in vale, Iara cornul plin de jale Suna dulce, suna greu.

Blandu-i sunet se imparte Peste vai imprastiet, Mai incet, tot mai incet, Mai departe… mai departe…

Sus in brazii de pe dealuri Luna-n urma tine straja, Iar izvorul, prins de vraja, Rasarea sunand din valuri.

SINGURATATE

Cu perdelele lasate, Sed la masa mea de brad, Focul palpaie in soba, Iara eu pe ganduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. Amintiri Taraiesc incet ca greieri Printre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mangaioase Si se sfarma-n suflet trist, Cum in picuri cade ceara La picioarele lui Crist.

In odaie prin unghere S-a tesut painjenis Si prin cartile in vravuri Umbla soarecii furis.

In aceasta dulce pace Imi ridic privirea-n pod Si ascult cum invelisul De la carti ei mi le rod.

Ah! de cate ori voit-am Ca sa spanzur lira-n cui Si un capat poeziei Si pustiului sa pui;

Dar atuncea greieri, soareci, Cu usor-maruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iara ea se face vers.

Cateodata… prea arare… A tarziu cand arde lampa, Inima din loc imi sare Cand aud ca suna cleampa…

Este Ea. Desarta casa Dintr-odata-mi pare plina, In privazul negru-al vietii-mi E-o icoana de lumina.

Si mi-i ciuda cum de vremea Sa ma treaca se indura, Cand eu stau soptind cu draga Mana-n mana, gura-n gura.

DEPARTE SUNT DE TINE…

Departe sunt de tine si singur langa foc, Petrec in minte viata-mi lipsita de noroc, Optzeci de ani imi pare in lume c-am trait, Ca sunt batran ca iarna, ca tu vei fi murit. Aducerile-aminte pe suflet cad in picuri, Redesteptand in fata-mi trecutele nimicuri; Cu degetele-i vantul loveste in feresti, Se toarce-n gandu-mi firul duioaselor povesti, S-atuncea dinainte-mi prin ceata parca treci, Cu ochii mari in lacrimi, cu mani subtiri si reci; Cu bratele-amandoua de gatul meu te-anini Si parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini… Eu strang la piept averea-mi de-amor si frumuseti, In sarutari unim noi sarmanele vieti… O! glasul amintirii ramane pururi mut, Sa uit pe veci norocul ce-o clipa l-am avut, Sa uit cum dup-o clipa din bratele-mi te-ai smult… Voi fi batran si singur, vei fi murit de mult!

PAJUL CUPIDON

Pajul Cupidon, vicleanul, Mult e rau si alintat, Cu copii se harjoneste, Iar la dame doarme-n pat.

De lumina ca talharii Se fereste binisor, Pe feresti se suie noaptea Dibuind incetisor;

Cordelute si nimicuri, Iata toate-a lui averi… Darnic cand nu vrei nici una Si zgarcit daca le ceri.

In volumul ros de molii Cauti noaptea adevar Si-ntalnesti lipita-n file Vita-i galbena de par.

El da ganduri nentelese Varstei crude si necoapte, Cu icoane luminoase O ingana-ntreaga noapte.

Cand de-o sete sufleteasca E cuprinsa fata mica - A dormit cu ea alaturi Ca doi pui de turturica.

E sfios ca si copiii, Dar zambirea-i e vicleana; Dara galesi ii sunt ochii Ca si ochii de vadana.

Gat si umere frumoase, Sanuri albe si rotunde El le tine-mbratisate Si cu manile le-ascunde.

De te rogi frumos de dansul, Indestul e de hain Valul alb de peste toate Sa-l inlature putin.

O, RAMAI

"O, ramai, ramai la mine - Te iubesc atat de mult! Ale tale doruri toate Numai eu stiu sa le-ascult;

In al umbrei intuneric Te asaman unui print, Ce se uit-adanc in ape Cu ochi negri si cuminti;

Si prin vuietul de valuri, Prin miscarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi in taina Mersul cardului de cerbi;

Eu te vad rapit de farmec Cum ingani cu glas domol, In a apei stralucire Intinzand piciorul gol

Si privind in luna plina La vapaia de pe lacuri, Anii tai se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veacuri."

Astfel zise lin padurea, Bolti asupra-mi clatinand; Suieram l-a ei chemare S-am iesit in camp razand.

Astazi chiar de m-as intoarce A-ntelege n-o mai pot… Unde esti, copilarie, Cu padurea ta cu tot?

PE ACEEASI ULICIOARA…

Pe aceeasi ulicioara Bate luna in feresti, Numai tu de dupa gratii Vecinic nu te mai ivesti!

Si aceiasi pomi in floare Crengi intind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac sa fie azi.

Altul este al tau suflet, Altii ochii tai acum, Numai eu, ramas acelasi, Bat mereu acelasi drum.

Ah, subtire si gingasa Tu paseai incet, incet, Dulce imi veneai in umbra Tainuitului boschet

Si, lasandu-te la pieptu-mi, Nu stiam ce-i pe pamant, Ne spuneam atat de multe Far-a zice un cuvant.

Sarutari erau raspunsul La-ntrebari indeosebi, Si de alte cele-n lume N-aveai vreme sa intrebi.

Si in farmecul vietii-mi Nu stiam ca-i tot aceea De te razimi de o umbra Sau de crezi ce-a zis femeia.

Vantul tremura-n perdele Astazi ca si alte dati, Numai tu de dupa ele Vecinic nu te mai arati!

DE CATE ORI, IUBITO…

De cate ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheata mi-apare inainte: Pe bolta alburie o stea nu se arata, Departe doara luna cea galbena - o pata; Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasare pluteste cu aripi ostenite, Pe cand a ei pereche nainte tot s-a dus C-un palc intreg de pasari, pierzandu-se-n apus. Arunca pe-a ei urma priviri suferitoare, Nici rau nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare, Visandu-se-ntr-o clipa cu anii inapoi.

………………………………

Suntem tot mai departe deolalta amandoi, Din ce in ce mai singur ma-ntunec si inghet, Cand tu te pierzi in zarea eternei dimineti.

RUGACIUNEA UNUI DAC

Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor, Nici samburul luminii de viata datator, Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna, Caci unul erau toate si totul era una; Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata Erau din randul celor ce n-au fost niciodata, Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi: Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-au nainte de-a fi zeii Si din noian de ape puteri au dat scanteii, El zeilor da suflet si lumii fericire, El este-al omenimei izvor de mantuire: Sus inimile voastre! Cantare aduceti-i, El este moartea mortii si invierea vietii!

Si el imi dete ochii sa vad lumina zilei, Si inima-mi implut-au cu farmecele milei, In vuietul de vanturi auzit-am al lui mers Si-n glas purtat de cantec simtii duiosu-i viers, Si tot pe langa-acestea cersesc inc-un adaos: Sa-ngaduie intrarea-mi in vecinicul repaos!

Sa blasteme pe-oricine de mine-o avea mila, Sa binecuvanteze pe cel ce ma impila, S-asculte orice gura ce-ar vrea ca sa ma rada, Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida, S-acela intre oameni devina cel intai Ce mi-a rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai.

Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec, Pan? ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec, Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste, C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste, Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o, Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o - Cand ura cea mai cruda mi s-a parea amor… Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor.

Strain si far? de lege de voi muri - atunce Nevrednicu-mi cadavru in ulita l-arunce, S-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa, Ce-o sa amute canii, ca inima-mi s-o rumpa, Iar celui ce cu pietre ma va izbi in fata, Indura-te, stapane, si da-i pe veci viata!

Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc Ca tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc. Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec, Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec, Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma Si-n stingerea eterna dispar fara de urma!

ATAT DE FRAGEDA…

Atat de frageda, te-asameni Cu floarea alba de cires, Si ca un inger dintre oameni In calea vietii mele iesi.

Abia atingi covorul moale, Matasa suna sub picior, Si de la crestet pan-in poale Plutesti ca visul de usor.

Din incretirea lungii rochii Rasai ca marmura in loc - S-atarna sufletu-mi de ochii Cei plini de lacrimi si noroc.

O, vis ferice de iubire, Mireasa blanda din povesti, Nu mai zambi! A ta zambire Mi-arata cat de dulce esti,

Cat poti cu-a farmecului noapte Sa-ntuneci ochii mei pe veci, Cu-a gurii tale calde soapte, Cu-mbratisari de brate reci.

Deodata trece-o cugetare, Un val pe ochii tai fierbinti: E-ntunecoasa renuntare, E umbra dulcilor dorinti.

Te duci, s-am inteles prea bine Sa nu ma tin de pasul tau, Pierduta vecinic pentru mine, Mireasa sufletului meu!

Ca te-am zarit e a mea vina Si vecinic n-o sa mi-o mai iert, Spasi-voi visul de lumina Tinzandu-mi dreapta in desert.

S-o sa-mi rasai ca o icoana A pururi verginei Marii, Pe fruntea ta purtand coroana - Unde te duci? Cand o sa vii?

SONETE

I Afara-i toamna, frunza-mprastiata, Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri; Si tu citesti scrisori din roase plicuri Si intr-un ceas gandesti la viata toata.

Pierzandu-ti timpul tau cu dulci nimicuri, N-ai vrea ca nime-n usa ta sa bata; Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata, Sa stai visand la foc, de somn sa picuri.

Si eu astfel ma uit din jet pe ganduri, Visez la basmul vechi al zanei Dochii; In juru-mi ceata creste randuri-randuri;

Deodat-aud fosnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scanduri… Iar mani subtiri si reci mi-acopar ochii.

II Sunt ani la mijloc si-nca multi vor trece Din ceasul sfant in care ne-ntalniram, Dar tot mereu gandesc cum ne iubiram, Minune cu ochi mari si mana rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspira-mi, Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei ma lasa a petrece Si canturi noua smulge tu din lira-mi.

Tu nici nu stii a ta apropiere Cum inima-mi de-adanc o linisteste, Ca rasarirea stelei in tacere;

Iar cand te vad zambind copilareste, Se stinge-atunci o viata de durere, Privirea-mi arde, sufletul imi creste.

III Cand insusi glasul gandurilor tace, Ma-ngana cantul unei dulci evlavii - Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea noptii bland insenina-vei Cu ochii mari si purtatori de pace? Rasai din umbra vremilor incoace, Ca sa te vad venind - ca-n vis, asa vii!

Cobori incet… aproape, mai aproape, Te pleaca iar zambind peste-a mea fata, A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Sa simt fiorii strangerii in brate - Pe veci pieduto, vecinic adorato!

FREAMAT DE CODRU

Tresarind scanteie lacul Si se leagana sub soare; Eu, privindu-l din padure, Las aleanul sa ma fure Si ascult de la racoare Pitpalacul.

Din izvoare si din garle Apa suna somnoroasa; Unde soarele patrunde Printre ramuri a ei unde, Ea in valuri sperioase Se azvarle.

Cucul canta, mierle, presuri - Cine stie sa le-asculte? Ale pasarilor neamuri Ciripesc pitite-n ramuri Si vorbesc cu-atat de multe Intelesuri.

Cucu-ntreaba: - Unde-i sora Viselor noastre de vara? Mladioasa si iubita, Cu privirea ostenita, Ca o zana sa rasara Tuturora.

Teiul vechi un ram intins-a, Ea sa poata sa-l indoaie, Ramul tanar vant sa-si deie Si de brate-n sus s-o ieie, Iara forile sa ploaie Peste dansa.

Se intreaba trist izvorul: - Unde mi-i craiasa oare? Parul moale despletindu-si, Fata-n apa mea privindu-si, Sa m-atinga visatoare Cu piciorul?

Am raspuns: - Padure draga, Ea nu vine, nu mai vine! Singuri, voi, stejari, ramaneti De visati la ochii vineti, Ce lucira pentru mine Vara-ntreaga.

Ce frumos era in cranguri, Cand cu ea m-am prins tovaras! O poveste incantata Care azi e-ntunecata… De-unde esti revino iarasi, Sa fim singuri!

REVEDERE

- Codrule, codrutule, Ce mai faci, dragutule, Ca de cand nu ne-am vazut Multa vreme au trecut Si de cand m-am departat Multa lume am imblat.

- Ia, eu fac ce fac de mult, Iarna viscolu-l ascult, Crengile-mi rupandu-le, Apele-astupandu-le, Troienind cararile Si gonind cantarile; Si mai fac ce fac de mult, Vara doina mi-o ascult Pe cararea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, Implandu-si cofeile, Mi-o canta femeile.

- Codrule cu rauri line, Vreme trece, vreme vine, Tu din tanar precum esti Tot mereu intineresti.

- Ce mi-i vremea, cand de veacuri Stele-mi scanteie pe lacuri, Ca de-i vremea rea sau buna, Vantu-mi bate, frunza-mi suna; Si de-i vremea buna, rea, Mie-mi curge Dunarea. Numai omu-i schimbator, Pe pamant ratacitor, Iar noi locului ne tinem, Cum am fost asa ramanem: Marea si cu raurile, Lumea cu pustiurile, Luna si cu soarele, Codrul cu izvoarele.

DESPARTIRE

Sa cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-as cere doar pe tine, dar nu mai esti a ta; Nu floarea vestejita din parul tau balai, Caci singura mea ruga-i uitarii sa ma dai.

La ce simtirea cruda a stinsului noroc Sa nu se sting-asemeni, ci-n veci sa stea pe loc? Tot alte unde-i suna aceluiasi parau: La ce statornicia parerilor de rau, Cand prin aceasta lume sa trecem ne e scris Ca visul unei umbre si umbra unui vis? La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porti? La ce sa masuri anii ce zboara peste morti? Totuna-i daca astazi sau mane o sa mor, Cand voi sa-mi piara urma in mintea tuturor, Cand voi sa uiti norocul visat de amandoi. Trezindu-te, iubito, cu anii inapoi, Sa fie neagra umbra in care-oi fi pierit, Ca si cand niciodata noi nu ne-am fi gasit, Ca si cand anii mandri de dor ar fi deserti - Ca te-am iubit atata putea-vei tu sa ierti?

Cu fata spre parete, ma lasa prin straini, Sa-nghete sub pleoape a ochilor lumini, Si cand se va intoarce pamantul in pamant, Au cine o sa stie de unde-s, cine sunt? Cantari tanguitoare prin zidurile reci Cersi-vor pentru mine repaosul de veci; Ci eu as vrea ca unul, venind de mine-aproape, Sa-mi spuie al tau nume pe-nchisele-mi pleoape, Apoi - de vor - m-arunce in margine de drum… Tot imi va fi mai bine ca-n ceasul de acum. Din zare departata rasar-un stol de corbi, Sa-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi, Rasar-o vijelie din margini de pamant, Dand pulberea-mi taranii si inima-mi la vant…

Ci tu ramai in floare ca luna lui april, Cu ochii mari si umezi, cu zambet de copil, Din cat esti de copila sa-ntineresti mereu, Si nu mai sti de mine, ca nu m-oi sti nici eu.

O, MAMA…

O, mama, dulce mama, din negura de vremi Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi; Deasupra criptei negre a sfantului mormant Se scutura salcamii de toamna si de vant, Se bat incet din ramuri, ingana glasul tau… Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Cand voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plangi; Din teiul sfant si dulce o ramura sa frangi, La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi; Simti-o-voi odata umbrind mormantul meu… Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar daca impreuna va fi ca sa murim, Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirim, Mormantul sa ni-l sape la margine de rau, Ne puna-n incaperea aceluiasi sicriu; De-a pururea aproape vei fi de sanul meu… Mereu va plange apa, noi vom dormi mereu.

SCRISOAREA I

Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare, Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare, Caci perdelele-ntr-o parte cand le dai, si in odaie Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate.

Luna tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci; Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara, Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara! Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate, Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate! Cate tarmuri inflorite, ce palate si cetati, Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati! Si in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti, Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti! Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac, Cand la ziua cea de mane abia cuget-un sarac… Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii, Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii; La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par, Altul cauta in lume si in vreme adevar, De pe galbenele file el aduna mii de coji, A lor nume trecatoare le insamna pe raboj; Iara altu-mparte lumea de pe scandura tarabii, Socotind cat aur marea poarta-n negrele-i corabii. Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate, Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate Si de frig la piept si-ncheie tremurand halatul vechi, Isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi; Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, Universul fara margini e in degetul lui mic, Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga, Noaptea-adanc-a veciniciei el in siruri o dezleaga; Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar. Pe cand luna straluceste peste-a tomurilor bracuri, Intr-o clipa-l poarta gandul indarat cu mii de veacuri, La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,

Pe cand totul era lipsa de viata si vointa, Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns… Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns. Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa? N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa, Caci era un intuneric ca o mare far-o raza, Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza. Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface, Si in sine impacata stapanea eterna pace!… Dar deodat-un punct se misca… cel intai si singur. Iata-l Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal… Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii, E stapanul fara margini peste marginile lumii… De-atunci negura eterna se desface in fasii, De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii… De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute Si in roiuri luminoase izvorand din infinit, Sunt atrase in viata de un dor nemarginit. Iar in lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pamantul nostru musunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, osteni si invatati Ne succedem generatii si ne credem minunati; Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul, In acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totul Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata, Ca-ndaratu-i si-nainte-i intuneric se arata. Precum pulberea se joaca in imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza inceteaza, Astfel, intr-a veciniciei noapte pururea adanca, Avem clipa, avem raza, care tot mai tine inca… Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n intuneric, Caci e vis al nefiintii universul cel himeric…

In prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte, Ci-ntr-o clipa gandu-l duce mii de veacuri inainte; Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi, Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat Ei, din franele luminii si ai soarelui scapati; Iar catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit, Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit; Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie, Caci nimic nu se intampla in intinderea pustie, Si in noaptea nefiintii totul cade, totul tace, Caci in sine impacata reincep-eterna pace…

………………………………..

Incepand la talpa insasi a multimii omenesti Si suind in susul scarii pan? la fruntile craiesti, De a vietii lor enigma ii vedem pe toti munciti, Far-a sti sa spunem care ar fi mai nenorociti… Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate, De asupra tuturora se ridica cine poate, Pe cand altii stand in umbra si cu inima smerita Nestiuti se pierd in taina ca si spuma nezarita - Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc?… Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l… Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batranul dascal? Nemurire, se va zice. Este drept ca viata-ntreaga, Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leaga. "De-oi muri - isi zice-n sine - al meu nume o sa-l poarte Secolii din gura-n gura si l-or duce mai departe, De a pururi, pretutindeni, in ungherul unor crieri Si-or gasi, cu al meu nume, adapost a mele scrieri!" O, sarmane! tii tu minte cate-n lume-ai auzit, Ce-ti trecu pe dinainte, cate singur ai vorbit? Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fasie, Vre o umbra de gandire, ori un petec de hartie; Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost, O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost? Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac, Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari, Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari Si te-o strange-n doua siruri, asezandu-te la coada, In vro nota prizarita sub o pagina neroada.

Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami… orice-ai spune, Peste toate o lopata de tarana se depune. Mana care-au dorit sceptrul universului si ganduri Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scanduri… Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare, Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare… Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slavindu-te pe tine… lustruindu-se pe el Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta. Ba sa vezi… posteritatea este inca si mai dreapta. Neputand sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire? Ei vor aplauda desigur biografia subtire Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sunt si dansii… Magulit e fiecare Ca n-ai fost mai mult ca dansul. Si prostatecele nari Si le umfla orisicine in savante adunari Cand de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte. Astfel incaput pe mana a oricarui, te va drege, Rele-or zice ca sunt toate cate nu vor intelege… Dar, afara de acestea, vor cata vietii tale Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale - Astea toate te apropie de dansii… Nu lumina Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina, Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant; Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit.