CE E AMORUL? (continued 2)

Si Odin isi deschise ochii albastri Si mari, razand cu ei - iar zeii Lin sosoteau intre ei batraneste Si surazand isi aduceau aminte De-a tineretii zile dulci a lor, ascunse In negura secolilor trecuti.

MEMENTO MORI (Panorama desertaciunilor)

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur, Cand a noptii intunerec - instelatul rege maur - Lasa norii lui molateci infoiati in pat ceresc, Iara luna argintie, ca un palid dulce soare, Vraji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare, Cand in straturi luminoase basmele copile cresc.

Mergi, tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri, Pana unde-n ape sfinte se ridica mandre maluri, Cu dumbravi de laur verde si cu lunci de chiparos, Unde-n ramurile negre o cantare-n veci suspina, Unde sfintii se preimbla in lungi haine de lumina, Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.

Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite Te incerci a stoarce lapte din a stancei coaste seci; Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mandre flori de aur, Alta unde cerci viata s-o-ntocmesti, precum un faur Cearc-a da fierului aspru forma cugetarii reci.

Las? sa dorm… sa nu stiu lumea ce dureri imi mai pastreaza. Imbatat de-un cantec vecinic, indragit de-o sfanta raza, Eu sa vad numai dulceata unde altii vad necaz, Caci s-asa ar fi degeaba ca sa vad cu ochiul bine; De vad raul sau de nu-l vad, el pe lume tot ramane Si nimic nu-mi foloseste de-oi cerca sa raman treaz.

N-au mai spus si altii lumii de-a ei rele sa se lase? Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui ii pasa? Toate au trecut pe lume, numai raul a ramas. O, acele uriase, insa mute piramide Cari stau ca veacuri negre in pustiuri impietrite Cate-au mai vazut si ele - ce-ar vorbi de-ar avea glas!

Cand posomoratul basmu - vechea secolilor straja - Imi deschide cu chei de-aur si cu-a vorbelor lui vraja Poarta nalta de la templul unde secolii se torc - Eu sub arcurile negre, cu stalpi nalti suiti in stele, Ascultand cu adancime glasul gandurilor mele, Uriasa roat-a vremei inapoi eu o intorc

Si privesc… Codrii de secoli, oce?ne de popoare Se intorc cu repejune ca gandirile ce zboara Si icoanele-s in lupta - eu privesc si tot privesc La vo piatra ce inseamna a istoriei hotara, Unde lumea in cai noua, dupa nou cantar masoara - Acolo imi place roata cate-o clipa s-o opresc!

* * *

Colo stau salbateci negri cu topoarele de piatra. In pustiu alearga vecinic, fara casa, fara vatra, Cap de lup e-a lor caciula, pe-a lor umeri, piei de urs; Colo-nchina idolatrul nentelesul foc de lemne, Colo magul lui ii scrie pe o piatra strambe semne Sa nu poat-a le-ntelege lungul secolilor curs.

Babilon, cetate mandra cat o tara, o cetate Cu muri lungi cat patru zile, cu o mare de palate Si pe ziduri uriase mari gradini suite-n nori; Cand poporul gemea-n piete l-a gradinei lunga poala Cum o mare se framanta, pe cand vanturi o rascoala, Cugeta Semiramide prin dumbravile racori.

Acel rege - o lume-n mana-i - schimbatoarea lui gandire La o lume da viata, la un secol fericire - Din portalele-i de aur ca un soare rasarea, Dar puternica lui ura era secol de urgie; Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu sa fie? Ar fi fost Dumnezeu insusi, daca - daca nu murea.

Asia-n placeri molateci e-mbatata, somnoroasa. Boltile-s tinute-n aer de columne luminoase Si la mese-n veci intinse e culcat Sardanapal; Si sub degete maiestre arfele cugeta mite, Dupa plac si-mpart mesenii a cantarii flori uimite, Vinuri dulci, mirositoare si femei cu chipul pal.

Azi? Vei rataci degeaba in campia nisipoasa: Numai aerul se-ncheaga in tablouri mincinoase, Numai muntii, garzi de piatra stau si azi in a lor post; Ca o umbra asiatul prin pustiu calu-si alunga, De-l intrebi: unde-i Ninive? el ridica mana-i lunga, - Unde este? nu stiu, zice, mai nu stiu nici unde-a fost.

* * *

Nilul misca valuri blonde pe campii cuprinsi de maur, Peste el cerul d-Egipet, disfacut in foc si aur; Pe-a lui maluri galbui, sese, stuful creste din adanc, Flori, giuvaeruri in aer, sclipesc tainice in soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte rosii ca jaratic, albe-albastre, ochi ce plang.

Si prin tufele de maturi, ce cresc verzi, adance, dese, Pasari, imblanzite-n cuiburi, distind penele alese, Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor. Inecat in vecinici visuri, rasarit din sfinte-izvoara, Nilul misc-a lui legenda si oglinda-i galben-clara Catra marea linistita, ce ineaca a lui dor.

De-a lui maluri sunt unite campii verzi si tari ferice; Memphis, colo-n departare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stanca pe stanca, o cetate de giganti - Sunt gandiri arhitectonici de-o grozava maretie, Au zidit munte pe munte in antica lor trufie, Le-a-mbracat cu-argint ca-n soare sa luceasca intr-un lant

Si sa para rasarita din visarile pustiei, Din nisipuri argintoase in miscarea vijeliei, Ca un vis al marii sfinte, reflectat de cerul cald S-aruncat in departare… Colo se ridic trufase Si eterne ca si moartea piramidele-uriase, Racle ce incap in ele fantazia unui scald.

Se-nsereaza… Nilul doarme si ies stelele din strunga, Luna-n mare isi arunca chipul si prin nori le-alunga. Cine-a deschis piramida si-nauntru a intrat? Este regele. In haina de-aur ros si pietre scumpe, El intra sa vad-acolo tot trecutul. - I se rumpe A lui suflet cand priveste peste-al vremurilor vad.

In zadar guverna regii lumea cu intelepciune, Se-nmultesc semnele rele, se-mputin faptele bune; In zadar caut-al vietei inteles nedezlegat. Iese-n noapte… si-a lui umbra lung-intins se desfasoara Pe-ale Nilului mari valuri. - Astfel pe-unde de popoara Umbra gandurilor regii se arunca-ntunecat.

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde, Ale trestiilor sunet ce sub luna ce patrunde Par a fi snopuri giganteci de lungi sulite de-argint, Toat-a apei s-a pustiei si a noptii maretie Se unesc sa-mbrace mandru vechea-acea imparatie, Sa invie in deserturi sir de visuri ce te mint.

Raul sant ni povesteste cu-ale undelor lui gure De-a izvorului sau taina, despre vremi apuse, sure, Sufletul se-mbata-n visuri, cari-aluneca in zbor, Palmii risipiti in cranguri, auriti de-a lunei raza, Nalta zveltele lor trunchiuri. - Noaptea-i clara, luminoasa, Undele viseaza spume, cerurile-nsira nori.

Si in templele marete, colonade-n marmuri albe, Noaptea zeii se preimbla in vestmintele lor dalbe, Si al preotilor cantec suna-n arfe de argint; Si la vantul din pustie, la racoarea noptii bruna, Piramidele, din crestet, aiurind si jalnic suna Si salbatic se plang regii in giganticul mormant.

In zidirea cea antica sus in frunte-i turnul maur. Magul priivea pe ganduri in oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. El in mic priveste-acolo caile lor tainuite Si c-un ac el zugraveste cararusile gasite: A aflat samburul lumii, tot ce-i drept, frumos si bun.

Si se poate ca spre raul unei ginti efeminate, Regilor patati de crime, preotimei desfranate, Magul, gard al razbunarii, a citit semnul intors; S-atunci vantul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupand cu dansu-orase, ca gigantice sicriuri Unei ginti ce fara viata-ngreuia pamantul stors.

Uraganu-acum alearga pan? ce caii lui ii crapa Si in Nil numai pustiul nisipisul si-l adapa, Asternandu-l peste campii cei odata infloriti. Memfis, Teba, tara-ntreaga coperita-i de ruine, Prin pustiu strabat salbatec mari familii beduine, Sorind viata lor de basme pe campie nisipiti.

Dar si-acum turburand stele pe-ale Nilului lungi unde, Noaptea, flamingo cel rosu, apa-ncet, incet patrunde, Si-acum luna arginteste tot Egipetul antic; S-atunci sufletul viseaza toat-istoria straveche, Glasuri din trecut strabate l-a prezentului ureche, Din a valurilor sfada prorociri se aridic.

Si-atunci Memfis se ridica, argintos gand al pustiei, Inchegare maiestrita din suflarea vijeliei… Beduini ce stau in luna, o minune o privesc, Povesindu-si basme mandre mestecate numa-n stele Despre-orasul care iese din pustiile de jele; Din pamant si de sub mare, s-aud sunete ce cresc.

Marea-n fund clopote are, care suna-n orice noapte; Nilu-n fund gradine are, pomi cu mere d-aur coapte; Sub nisipul din pustie cufundat e un popor, Ce cu-orasele-i deodata se trezeste si se duce Sus, in curtile din Memphis, unde-n sali lumina luce; Ei petrec in vin si-n chiot orice noapte pan-in zori.

* * *

Vezi Iordanul care uda campii verzii Palestine: Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mandre coline, Pe Sion, templul Iehovei, o minune il privim; Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde, Chidron scalda-n unda-i clara ierburi mari - si-apoi se pierde In cetatea ce-n vai doarme - miticul Ierusalim.

Si in Libanon vazut-am ratacite caprioare Si pe lanuri secerate am vazut mandre fecioare, Purtand pe-umerele albe auritul snop de grau; Alte vrand sa treaca apa cu picioarele lor goale Ridicara rusinoase si zambind albele poale, Turburand cu pulpe netezi fata limpedelui rau.

Am vazut regii Iudeei in biserica mareata, Unde marmura in arcuri se ridica indrazneata Si columnele inalte catra cer pare c-arat; Vazui pe David in lacrimi rupand haina lui bogata, Zdrobind arfa-i sunatoare de o marmura curata, Genunchind sa-i ierte Domnul osanditul lui pacat.

Solomon, poetul rege, tocmind glasul unei lire Si facand-o sa rasune o psalmodica gandire, Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet; El canta pe imparatul in hlamida de lumina, Soarele stetea pe ceruri auzind cantarea-i lina, Lumea asculta uimita glasu-i dulce si incet.

Dar iesind din templul sacru lasa gandul lui sa cada, Caci amorul il asteapta cu-a lui umeri de zapada, Raze moi in ochii negri - el da lirei alt acord: Caci femeile-l asteapta cu sireata lor zambire, Brune unele ca ganduri din povestile asire, Alte blonde cu par de-aur - vise tainice de Nord.

Dar venit-a judecata, si de salcii plangatoare Cantaretul isi anina arfa lui tremuratoare; In zadar rugati peirea - muri se naruie si cad! Cad si scari, s-aurite arcuri, grinzi de cedru, porti de-arama, Soarele priveste galben peste-a mortii lunga drama Si s-ascunde in nori rosii, de spectacol speriat.

Si popor si regi si preoti ingropati-s sub ruine. Pe Sion templul se sparge - nici un arc nu se mai tine, Azi gramezi mai sunt de piatra din cetatea cea de ieri. Cedri cad din varf de munte si Livanul pustieste, Jidovimea risipita printre secoli rataceste - In pustiu se-nalta-n soare desfrunzitii palmieri…

* * *

O, lasati sa moi in ape oce?nici a mea lira! Sa-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zambire, Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur; Sa inalt muntii Greciei, scanteind muiati de soare, Cu dumbrave pravalite peste coaste razatoare Si cu stanci incremenite printre nouri de purpur.

Peste vaile adance repezite-n regioane Nourate, stau tinute templele multicoloane, Parca muntii-n brat de piatra le ridica si le-arat Zeilor din ceruri. Vulturi peste vai innegurate, Grei atarna cu intinse aripi si priviri tintate Supra lumei ce sub dansii sta adanc, imprastiat.

Astfel Grecia se naste din intunecata mare. Poarta-n ceruri a ei temple s-a ei sarcini de ninsoare, Cer frumos, adanc-albastru, straveziu, nemarginit; Din coloanele de dealuri se intind vaile pline De dumbrave, de izvoare si de rauri cristaline, Cari lunec zdrumicate pe-a lor bulgari de granit.

Si din turmele de stance, risipite cu splendoare Pe-ntinsori de codri negri rupti de rauri sclipitoare, Vezi oras cu dome albe stralucind in verde crang. Marea lin cutremurandu-si fata, scutur-a ei spume, Repezind pe-alunecusul undelor de raze-o lume, Jos la poarta umbrei mandre a ei sunete se frang.

Mai albastra decat cerul, purtand soarele pe fata, Ea reflecta-n lumea-i clara toata Grecia mareata. Cateodata se-ncreteste si-si intunec-al ei vis - Nimfe albe ca zapada scutur ap-albastra, calda, Se improasca-n joaca dulce, mladiindu-se se scalda, Scuturandu-si parul negru, inecandu-se de ras.

Si pe valuri luminoase oce?nul lin le salta, Orice unda linguseste aratarea lor cea nalta, Pe nisipul cald le-arunca marea-n jocu-i luminos; Oceanicele corpuri, ca statuie de ninsoare, Stralucesc in parul negru, ce si-l usca ele-n soare Pe-a lor perini nisipoase lenevite languros.

Apoi fug sa-mpopuleze verdea noapte dumbravana Si vorbind margaritare culeg flori in a lor goana. Dintr-o tuf-iveste Satyr capu-i chel, barba-i de tap, Lungi urechi si gura-i stramba, carnu-i nas. - De sus isi stoarce Lacom poama negra-n gura - pitulis prin tufe-o-ntoarce, Se stramba de ras si-n fuga se da vesel peste cap.

Albe trec in bolta neagra prin a trestiei verdeata, De o craca pe-ape-ntinsa una-si spanzur-a ei brate, Misca-n aer peste unde fructul marii de omat; Altele pe spate-ntinse cu o mana-noata numa, Cu cealalta rupand nuferi plini de-o luminoasa spuma, Pun in par si ca-necate linistit plutesc si-ncet.

Crenge lin indoaie Eros - schima face, ce vazand-o Ele-urmeaza in tacere abia apa sfasiind-o… Intr-o tufa, sub un brustur doarme Satyr, beat de must… Chicotind, a lui ureche cu flori rosii o-ncoroana. Lunca rade de rasuna verdea noapte dumbravana - Ele pier prin bolti de frunze, pe-un drum verde si ingust…

Insereaza si apune greul soare-n vai de mite. Cu un ros fir de jeratic culmi de munte sunt tivite, Lunga lor fulgeratura in senin a-ncremenit. Marea aerului calda, stelele ce-ntarzii line, Limba raurilor blande, ale codrilor suspine, Glasul lumei, glasul marei se-mpreuna-n infinit.

Codrii aiureaza negri sub a stelelor povara. Rauri calde ca si sara apa-n arcuri o coboara, Pravalind-o purpurie peste scarile de stanci; In albastru-adanc, in marea cerului cea linistita, Rapad muntii cu tarie fruntea lor incremenita Si in valuri verzi de grane imbla vaile adanci.

Printe cremenea crapata, din bazaltul rupt de ploaie, Ridica copaci monastici trunchii ce de vant se-ndoaie, Scotand veche radacina din pietrisul sfaramat; Un vultur s-agata mandru de un pisc cu fruntea ninsa, Nouri luneca pe ceruri flota lor de vant impinsa Si rasuna-n noaptea lumei cantul marii bland si mat.

Si atuncea peste ape fata sfant-a lunei pline Isi ridica discul splendid in imperiul de lumine, Marii mandre poleindu-i panzariile-i de-azur. Ea adoarme-ale ei spume, ca margaritarul, sure, Nisipisul straluceste, rauri scapara-n padure - In oras, lumini ca stele presarate-n mii de muri.

Si-n poiana ce ridica naltii trunchi cu frunze rare, Raza lunei alb pateaza umbra verde din carare, Filomela imple codrii cu suspine de-amorosi. Joe preschimbat in tanar, cu imobili ochi sub gene, Pandea umbra mladioasa unei fete pamantene - Ei se vad, ca sa se mire, cum de sunt asa frumosi.

A fi rau e-o fericire, caci in noptile-argintie Cate gratii tainuite se descopar, i se-mbie Si asculta cu iubire tot ce valurile-i mint. Lui i se descopar nimfe de-o marm?ree zapada, Ce in apa lui cea clara cursului se lasa prada, Duse de obraznici unde cu glascioare de argint!

Si cuminti frunzele toate isi comunica misteruri. Surazand, clipind asculta ochii de-aur de pe ceruri, Crenge rele imiteaza pan? si zgomotul de guri A cararilor pierdute de pe valea cu izvoare. De s-ar sti… cate mani albe rupe-ar flori mirositoare, Cate buze ar inchide gandul santelor paduri!

Cine are-urechi s-auda ce murmur gurile rele Si vorbaretele valuri si prorocitoare stele De-ale gratiilor amoruri, de-ale nimfelor iubit; Cine-asculta si nu-nstruna arfa-i de cantari bogata, Caci comori de taine-ascunde orice rau… Lunca ingrata De-ar sopti, viata-i toata n-ar sfarsi de povestit.

………………………………….

Dar in camera ingusta langa lampa cea cu oliu Palid sta cugetatorul, caci gandirea-i e in doliu: In zadar el gramadeste lumea intr-un singur semn; Acel semn ce il propaga el in taina nu il crede, Adancit vorbeste noaptea cu-a lui umbra din parete - Umbra-si rade, noaptea tace, muta-i masa cea de lemn.

Orbul sculptor in chilie pipaie marmura clara. Dalta-i tremura… inmoaie cu gandirea-i temerara Piatra rece. Neted iese de sub mana-i un intreg, Ce la lume isi arata palida-i, eterna-i fire, Stabila-n a ei miscare, muta-n cruda ei simtire - O durere-ncremenita printre secolii ce trec.

Iar pe piatra pravalita, langa marea-ntunecata Sta Orfeu - cotul in razim pe-a lui arfa sfaramata… Ochiu-ntunecos si-ntoarce si-l arunca aiurind Cand la stelele eterne, cand la jocul bland al marii. Glasu-i, ce-nviase stanca, stins de-aripa disperarei, Asculta cum vantu-nsala si cum undele il mint.

De-ar fi aruncat in chaos arfa-i de cantari imflata, Toata lumea dupa dansa, de-al ei sunet atarnata, Ar fi curs in vai eterne, lin si-ncet ar fi cazut… Caravane de sori regii, carduri lungi de blonde lune Si popoarele de stele, universu-n rugaciune, In migratie eterna de demult s-ar fi pierdut.

Si in urma-le-o vecie din naltimi abia-vazute Si din sure vai de chaos colonii de lumi pierdute Ar fi izvorat in rauri intr-un spat despopulat; Dar si ele-atrase tainic ca de-o magica durere Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume in cadere S-ar fi dus. Nimic in urma - nici un atom luminat.

Dar el o zvarli in mare… Si d-eterna-i murmuire O urma ademenita toat-a Greciei gandire, Impland halele oceanici cu cantarile-i de-amar. De-atunci marea-nfiorata de sublima ei durere, In imagini de talazuri, cant-a Greciei cadere Si cu-albastrele ei brate tarmii-i mangaie-n zadar…

Dar mai stii?… N-auzim noaptea armonia din pleiade? Stim de nu traim pe-o lume, ce pe nesimtite cade? Oce?nele-nfinirei o cantare-mi par c-ascult. Nu simtim lumea patrunsa de-o durere lunga, vana? Poate-urmeaza-a arfe?-antice suspinare-aeriana, Poate ca in vai de chaos ne-am pierdut de mult… de mult.

* * *

Sau ghicit-ati vre odata ce socoate-un mandru soare Cand c-o raza de gandire tine lumi ca sa nu zboare, Sa nu piard-a lor carare, sa nu cada-n infinit? Zvarcolindu-se alearga turburate si rebele Si sa frang-ar vrea puterea ce le farmaca pre ele Si s-alerge-ar vrea in caos de-unde turburi au iesit.

Vecinicia cea batrana, ea la lumi privea uimita. Mii de ani cugeta-n mite la enigma incalcita Care spatiul i-o prezinta cu-a lui lumi si cu-a lui legi; Si din secoli ce trecura ea s-apuca sa adune Toata viata si puterea, sucul tot de-ntelepciune Si se pune sa zideasc-un urias popor de regi.

Si atunci apare Roma in uimita omenire. Ganduri mari ca sori-n caos e puternica-i gandire Si ce zice-i zis pe veacuri, e etern, nemuritor; Iar popoarele-si indreapta a lor suflete marete, A lor fapte seculare, uriasele lor viete, Dupa cai prescrise-odata de gandirea-astui popor.

Auzit-ati de-mparatii stand pe tron cu trepte multe? Fruntea-ncinsa in luceferi facea lumea sa-i asculte, Vorba lor era o raza in viata lumii-ntregi, Tari bogate si-nflorite, mari vuinde-n adormire, Cetati vechi, popoare mandre stau sub falnica-i domnire Si cezarii-mpart pamantul in Senatul cel de regi.

Pe sub arcuri triumfale trece mandru-nvingatorul Si-ametit abia aude cum vuieste surd poporul, Cum a marei glasuri multe se repeta, gem si fug; Iar la carul lui de aur, cu coroane pe-a lor frunte Si infranti de umilire, cu priviri stinse si crunte, Regii tarilor invinse gem cu greu tragand in jug.

Roma arde si furtuna chiuind in ea se scalda Si framanta-n valuri rosii marea turbure si calda Si arunca-n loc de spume nori de fum, scantei si vant; Si in nunta ei grozava turnuri negre ea aprinde Si facliile-uriase catra stele le intinde… Evul arde - Roma este oce?nicu-i mormant.

Norii sunt o spuza-n ceruri si prin ei topite stele. Si, ca oce?nul negru rascolit de visuri grele, Urbea isi framanta falnic valuri mari de fum si jar; Din diluviul de flacari, lung intins ca o genune, Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune Si din frunte-i canta Neron… cantul Troiei funerar.

* * *

Langa rauri argintoase, care misca-n mii de valuri A lor glasuri inmiite, printre codri, printre dealuri, Printre bolti sapate-n munte, lunecand intunecos, Acolo-s dumbravi de aur cu poiene constelate, Codrii de argint ce misca a lor ramuri luminate Si paduri de-arama rosa rasunand armonios.

Munti se-nalta, vai coboara, rauri limpezesc sub soare, Purtand pe-albia lor alba insule fermecatoare, Ce par straturi uriase cu copacii infloriti - Acolo Dochia are un palat din stance sure, A lui stalpi-s munti de piatra, a lui stresin-o padure, A carei copaci se misca intre nouri adanciti.

Iar o vale nesfarsita ca pustiile Saharei, Cu de flori straturi inalte ca o?ze zambitoare, Cu un fluviu care poarta a lui insule pe el, E gradina luminata a palatului in munte - A lui scari de stanci inalte sunt crapate si carunte, Iar in halele lui negre stralucind ca si otel

Sunt paduri de flori, caci mari-s florile ca salci pletoase, Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase, Presarate ca cu lune infoiete ce s-aprind; Viorelele-s ca stele vinete de dimineata, Ale rozelor lumine imple stanca cu roseata, Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.

Printre luncile de roze si de flori mandre dumbrave Zbor gandaci ca pietre scumpe, zboara fluturi ca si nave, Zidite din nalucire, din colori si din miros, Curcubau sunt a lor aripi si oglinda diamantina, Ce reflecta-n ele lumea inflorita din gradina, A lor murmur imple lumea de-un cutremur voluptos.

Intr-un loc crapata-i bolta, cu-a ei stresin-arboroasa Si printr-insa-n cer vezi luna trecand alba si frumoasa, O regina juna, blonda si cu brate de argint, Ce unesc incrucisate a ei mantie-nstelata Si albastra peste pieptu-i alb, ca virgina zapada. Ochii ei cei mari albastri peste nori arunca bland,

Cari se-ntind albi ca zapada si ca straturi argintoase, Oferindu-i flori de aur si viole-ntunecoase; Ea din cand in cand pliveste cate una, aruncand Flori de neaua peste ape ce alerg fulgeratoare, Raze albe peste lumea vailor celor in floare, Dungi de-argint in verzii codri, duiosie pe pamant.

Dar un nor pe ceruri negru se inalta si se-ncheaga, Se formeaza,-ncremeneste si devine-o doma-ntreaga, Plin de umbra de columne ce-l inconjura-mprejur; Prin columnele-i marete trece cate-o raza mata, A lui cupola boltita e cu-argint inconjurata, Pe arcatele-i ferestre sunt perdele de azur.

Luna inspre ea indreapta pasuri luminoase-ncete, Diadem de topiti astri arde-n blondele ei plete, Incalzind aerul serei, stralucindu-i fruntea ei; Ale domei scari negrite se-nsenin - ca neaua sara - Intra-n doma. Ard columne sub lumina ei cea clara Si-si arunca unu-ntr-altul umbra neagra dintre ei.

Stelele in carduri blonde pe regina o urmeaza, Aerul, in unde-albastre, pe-a lor cale scanteiaza Si raman intunecate nalte-a cerurilor bolti; Doma straluceste-n noapte ca din marmura zidita, Prin o mreaja argintoasa ca prin vis o vezi ivita, A ei scari ajung din ceriuri a stancimei negri colti.

Iara fluviul care taie infinit-acea gradina Desfasoara-n largi oglinde a lui apa cristalina, Insulele, ce le poarta, in adancu-i nasc si pier; Pe oglinzile-i marete, ale stelelor icoane Umede se nasc in fundu-i printre ape diafane, Cat uitandu-te in fluviu pari a te uita in ceri.

Si cu scorburi de tamaie si cu prund de ambra de-aur Insulele se inalta cu dumbravile de laur, Zugravindu-se in fundul raului celui profund, Cat se pare ca din una si aceeasi radacina Un rai dulce se inalta, sub a stelelor lumina, Alt rai s-adanceste mandru intr-al fluviului fund.

Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi - o ploaie - Snopi de flori ciresii poarta pe-a lor ramuri ce se-ndoaie Si de vant scutura grele omatul trandafiriu A-nfloririi lor bogate, ce manat se gramadeste In troiene de ninsoare, care roza straluceste, Pe cand salcii argintoase tremur sante peste rau.

Aeru-i varatic, moale, stele izvorasc pe ceruri, Florile-izvorasc pe plaiuri a lor viata de misteruri, Vantu-ngreunand cu miros, cu lumini aerul cald; Dintr-un arbore intr-altul mreje lungi diamantine Vioriu sclipesc suspine intr-a lunei dulci lumine, Rar si diafan tesute de painjeni de smarald.

Pe cand greieri, ca orlogii, ragusit prin iarba suna, De pe-un varf de arbor mandru tes in noptile cu luna Pod de panza diamantina peste argintosul rau, Si cat tine podul mandru, printre panza-i diafana, Luna raul il ajunge si oglinda lui cea plana Ca-ntr-o mandra feerie straluceste vioriu.

Peste podul cel usure, zana Dochia frumoasa Trece impletindu-si parul cel de-a?ree matasa, Alba-i ca zapada noaptea, corpu-i nalt e mladiet, Aurul pletelor strecoara prin manutele-i de ceara Si prin haine argintoase strabat membrele-i usoare, Abia podul il atinge mici picioarele-i de-omat.

Trece raul si usoara nalte scari de stanci ea suie; La ivirea-i zi se face in spelunci de cetatuie, Ca o zi ea intra mandra in palatul ei de stanci; Luna e plina de raze - sub caldura-i - argintoase, Orice stea e-o piatra scumpa - iara florile focoase, Giuvaeruri umezite cu luminile adanci.

Umede tremur lumine pe boltirea cea albastra. Zana Dochia cu glasu-i cheam-o pasare maiastra, Ce zburand prin aer vine cu-a ei pene de paun; Cand acea pasare canta, lumea rade-n bucurie, Pe-umarul cel alb o-aseaza si coboara-n vai aurie, Unde-a raului lungi unde printre papura rasun.

Intr-o luntre - lemn de cedru - ce usor juca pe valuri, Zana Dochia se suie dezlegand-o de la maluri Si pe-a fluviului spate ea la vale ii da drum; Repede luntrea alearga spintecand argintul apei, Culcata pe jumatate, Dochia visa, frumoasa, Si la luntrea ei bogata lebede se-nham-acum.

Dar din ce in ce coboara raul lat, el s-adanceste In paduri intunecate, unde apa-abia sclipeste, Mai agiunsa de a lunei raze doar din cand in cand; Tot mai nalti trunchii padurii ca stalpi mari si suri se urca, Pan-ajunge de-a lor ramuri in bolti mandre se incurca, Pan-acopar cu-aste arcuri fluviul lat si profund.

Ca prin boltile crapate unei gotice ruine, Mai strabat prin bolti de frunze razele lunei senine, Impland p-ici, pe colo raul cu fulgeratoare dungi; Pe-umarul Dochiei mandre canta pasarea maiastra, Valuri rad si-ntunecoasa mana lumea lor albastra, Repezind luntrea bogata pe siroiurile lungi.

Prin padurile de basme trece fluviul cantarii. Cateodata intre codri el s-aduna, ca a marei Mare-oglinda, de stanci negre si de munti impiedecat S-un gigantic lac formeaza, intr-a carui san din soare Curge aurul tot al zilei si il imple de splendoare, De poti numara in fundu-i tot argintul adunat.

Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi grosi, cu frunza deasa, Unde-n arborul din mijloc e vrajita-mparateasa, Unde-n salcii mladioase sunt copile de-mparat; Codrul - inaintea vrajei - o cetate fu frumoasa, A ei arcuri azi is ramuri, a ei stalpi sunt trunchiuri groase, A ei bolti stresini de frunze arcuite-ntunecat.

Sara suna glas de bucium si cerboaice albe-n turme Prin cararile de codru, pe de frunze-uscate urme, Vin rupand verzile crenge cu talangele de gat; Si in mijlocul padurii ocolesc stejarul mare Pan?din el o-mparateasa iese alba, zambitoare, Pe-umar gol donita alba - stema-n parul aurit.

Din copaci ies zane mandre, de-mparat frumoase fete, Tinand donite pe umeri, gingase, nalt-mladiete, Albe trec prin umbra verde, la cerboaice se inclin, Ce sub dulcile lor mane isi ofera rabdatoare Ugerele lor implute, si in doniti sunatoare Laptele-n cadenta curge, codru-mpland c-un murmur lin.

Luntrea cea de lebezi trasa mai departe, mai departe Fuge pe-albele oglinde ale apei ce se-mparte Sub a luntrei plisc de cedru in lungi brazde de argint - Si din ce in ce mai mandre, mai inalte, mai frumoase Sunt padurile antice - ele-ngroapa-ntunecoase Cu-a lor varfuri muntii mandri, stancile ce-n cer se-ntind.

Cat de lat sa miste-un fluviu ale apei lui revolte, Arbori de pe mal deasupra-i se ajung in mandre bolte, Ramurile se-ntretese, crengile se impletesc, Frunza deasa smaltuieste nalta, verdea boltitura, Rau-n vecinica lui umbra in adanc suspina, cura… Pe-a lui maluri inflorite cai in umbra ratacesc.

Soarele trecand pe codri a lui roata de-aur moale, Varfurile verzi de codri le indoaie-n a lui cale, Si sosind la vre o lunca insusi el vede mirat Ce departe e pamantul si ce nalti trunchii padurii, Si desi calatoreste pe-a lor varfuri, totusi murii - Boltile groase de frunze - a lui raze nu strabat.

Lang-izvoarele-nflorite pasc cai albi c-a marii spume - Zi ori noapte nu vazura de cand sunt pe-aceasta lume, Luna santa, stele de-aur, soare alb si zambitor, Pentru ei necunoscute-s. Umbra verde claroscura Si mirositorul aer, fluvii ce sclipinde cura In adancile dumbrave printre tarmii plini de flori -

Astea numai le cunosc ei. - Coamele flutur c-argintul, Ca la lebede se-ndoaie gatul lor, iara pamantul Abia-atins e de picioare potcovite cu-aur ros; Colo-n umbra indulcita de miroase-mbatatoare, Capul mic ei si-l ridica, nari imfland spre departare Si urechea ascutind-o, glas de-aud prin arbori grosi.

Luntrea cea de lebezi trasa mai departe, mai departe Fuge pe-albele oglinde ale apei si se-mparte Sub a luntrei plisc de cedru in lungi brazde de argint; Si deodata zi se face - un ocean de lumina - Fluviul a iesit din codri in campii fara de fine, Cari verzi si inflorite, mandre-n soare se intind.

Dar cat tine rasaritul se-nalt-un munte mare - El de doua ori mai nalt e decat departarea-n soare - Stanca ?rcata pe stanca, pas cu pas in infinit Pare-a se urca - iar fruntea-i, cufundata-n inaltime, Abia marginile-arata in albastra-ntunecime: Munte jumatate-n lume - jumatate-n infinit.

Iar in pieptu-acestui munte se arat-o poarta mare - Ea: inalt este boltita si-ntra-adanc in piatra tare, Iar de pragu-i sunt unite nalte scari de negre stanci, Cari duc adanc in valea cea de-acol-abia vazuta Si-n padurile umbroase cu-adancimi necunoscute Si-n campii unde mii rauri s-argintesc plane s-adanci.

Pe acea poarta din munte iese zori in coruri dalbe, Ridicandu-se in cerul diminetii dulci, rozalbe, Pe-acolo soarele-si mana car cu caii arzatori, Pe-acolo noaptea rasare blonda luna argintoasa Si popoarele de stele iese-n roiuri luminoase Si pe cer se imprastie ca de aur sfinte flori.

Zeii Daciei acolo locuiau - poarta solara In a oamenilor lume scarile de stanci coboara - Si in verdea-ntunecime a padurilor s-adun; Si pe negre stanci trunchiate stau ca-n tron in verdea lume Si din cupe beau aurora cu de neguri albe spume, Pe cand mii de fluvii albe nasc in umbra si rasun.

Cateodata-un corn de aur ei rasuna-n departare, Trezind sufletul padurii, codrilor adanci cantare, Cheama caii lor ce-alearga cu-a lor coame-mflate-n vant; Vin in herghelii de neaua, pe carari de mult batute Si pe ei zeii incalic strabatand pe intrecute [-Al] codrilor nalt intuneric, far? de capat pe pamant.

Dar adesea pe cand caii dorm in neagra departare, Luna, zana Daciei, vine la a zeilor serbare; Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mari, Vine ostenit de drumuri si la masa se aseaza. Aerul se aureste de-a lui fata luminoasa, Sala verde din padure straluceste in cantari.

Si ca zugraviti stau zeii in lumina cea de soare. Parul lor cel alb luceste, barba-n brau li curge mare, Cretii buzei lor sa numeri poti in aerul cel clar; Hainele intunecate albe par in stralucire Si ei rad cu veselie l-a paharelor ciocnire, Iara luna rusinoasa pe sub gene s-uita rar.

Haina lunga si albastra e cusuta numa-n stele. Iara albii sani de neaua stralucesc, cu de margele Si margaritare salba, pe un fir de aur prins; Paru-i lung de aur galban e-mpletit in cozi pe spate, Ochii ei caprii se uita la cerescu-i mandru frate Si de melancolici ganduri al ei suflet e cuprins.

Inainte de plecare - ea, doinind din frunza, cheama Zimbrii codrilor cei vecinici, li desmiarda sura coama. Li indoaie a lor coarne, pe gurmaz ii bate lin Si pe frunti ea ii saruta, de raman steme pe ele, Apoi urca negrul munte, pe sivoaiele de stele, Lin aluneca s-alene drumul cerului senin.

Indaratu-acelui munte, infinita intinsoare E frumoasa-mparatie mandra a santului soare Si pe coaste sunt palate, ce din verzile gradini Stralucesc marmora alba si senina ca zapada, Cu intrari in veci deschise, cu scari netezi, colonade Lungi de marmure ca ceara in lungi bolte se imbin.

Pe-a ferestrelor mari laturi sunt lasate largi perdele, Mreje lungi de aur ruman - au tesut ani multi la ele Manile surorii albe. Aeru-i de diamant, El pluteste-n unde grele de miroase-mbatatoare Peste vaile ca rauri desfasurate sub soare, Pe dumbravi cu rodii de-aur, peste fluvii de briliant.

Si ostiri de flori pe straturi par a fi stele topite, Fluturi ard, sclipesc in soare, orbind ochii ce ii vede, Ca idei scaldate-n aur si-n colori de curcubau; Pe gradinile-nflorite, peste mandrele dumbrave Norii misca sus in ceruri infoiatele lor nave - Rostre de jeratec s-aur, vele lungi de curcubau.

A-mparatului de soare bolti albastre si cu stele Se ridica-n caturi nalte tot castele pe castele. Cu feresti de aur d-Ofir, cu oglinzi de diamant, Cu scos?ri de albe marmuri, cu covoare de purpura; Printre mandrele coloane o cantare bland murmura - E un vant cu suflet dulce intr-un aer de briliant.

Si nici umbra nu se prinde d-atmosfera radioasa. Ca prin apa cristalina trec cu fruntile frumoase, Trec a soarelui copile printre aerul cel cald; A lor par e ca si ambra, ca si crinul a lor fata, Abia-atinse-s a lor umbre de o tainica rosata - Aurora trandafirie prin ferestre de smarald.

Intr-o lume fara umbra e a soarelui cetate, Totul e lumina clara, radioasa voluptate, Florile stau ca topite, raurile limpezi sunt; Numai colo in departe si-n albastra departare Ale zorilor gradine clar se vad stralucitoare, Cu boschetele de roze si cu crinii de argint.

Acolo sunt lacuri limpezi, rumene in a lor fire, De-a gradinilor de roze tainuita oglindire, Si din curtea argintie zorile razande ies; Haine verzi si transparente coprind membrele rozalbe Si in lac ele arunca roze cu manute albe, Netezind a lor sprancene, dand din frunte parul des.

Intr-o dulce si umbroasa, viorie atmosfera, Se ridica dintre lunce, cu-a ei cupole de ceara Inchegate ca din umbra verde si argint topit, Transparand prin diamantoasa fina de paingan panza, Monastirea alb-a lunei ce prin lumi va sa s-ascunza, Cu coloane-nconjurate de a vitei-ncolaciri.

Ai gradinei arbori mandri cu intunecatul verde Conjurati s-acoperiti-s cu-iedera ce-n varf se pierde; Miscand florile ei albe - flamuri cu-nfloritii creti - Si in muri de frunzi lucinde, si in scari de flori pendente Si in poduri leganate de zefire somnolente - Dintr-un arbore intr-altul iedera trece maret.

Spanzura din ramuri nalte vitele cele de vie, Struguri vineti si cu bruma, poama alba aurie, Si albine roitoare luminoasa miere sug; Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri Si la vinul ce-i imbata pasc mirositorii ruguri Si in sara cea eterna veseli nechezand ei fug.

Si in monastirea lunei cu-argintoasa colonada, Vezi cum trece ea frumoasa - corpu-i dulce de zapada, Umerii, cu-a lor lumine, par de aur moale blond, Abia corpul coperit e de-un gaz moale ce transpare - Astfel trece ea frumoasa, cu-a ei brate sclipitoare, Reflectata-n mii oglinde de pe muri si din plafond.

Si-n odaile inalte din frumoasa monastire Sunt pe muri tablouri mandre, nimerita zugravire Ale miturilor dace, a credintei din batrani; Prin gradini cu albe-izvoare sunt a lunei dulci amoruri, Sau palate argintoase unde zori traiesc in coruri, Sau padurea cea vrajita cu frumoasele-i regini.

Asta-i raiul Daciei veche,-a zeilor imparatie: Intr-un loc e zi eterna - sara-n altu-n vecinicie, Iar in altul, zori eterne cu-aer racoros de mai; Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei Dupa moarte vin in siruri luminoase ce invie - Vin prin poarta rasaririi care-i poarta de la rai.

* * *

Colo Dunarea batrana, libera,-ndrazneata, mare, C-un murmur rostogoleste a ei valuri ganditoare Ce miscandu-se-adormite merg in marea de amar; Astfel miile de secoli cu vieti, gandiri o mie, Adormite si batrane s-adancesc in vecinicie Si in urma din izvoare timpi racori si clari rasar.

Dar pe-arcade negre-nalte, ce molatec se-nmormanta In a Dunarii lungi valuri ce vuiesc si se framanta, Trece-un pod, un gand de piatra repezit din arc in arc; Valurile-nfuriate ridic fruntile rastite, Si izbind cu rapejune arcurile neclintite, Gem, picioarele le scalda la stancosul lor monarc.

Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea marire. Soarele orbeste-n ceruri de a armelor lucire, Scuturi ard, carale treier si vuiesc asurzitor; Iar Saturn, cu fruntea ninsa stand pe steaua-i alburie Si-aruncand ochii lui turburi peste-a vremii-mparatie, Aiurind intreaba lumea: - Si aceia-s muritori?

Colo unde stau Carpatii cu de stanci inalte coaste, Unde paltinii pe dealuri se insir ca mandra oaste, Muntii teapana lor frunte o suiau ?n-albastre bolti; Stau tacuti ostasii Romei, ridicand fruntea lor lata, Stralucitele lor coifuri, la stancimea detunata, Unde ultima cetate ridica-n nori a ei colti.

Nori ca de bazalt de aspri se zidesc pe-albastra bolta, Parc-auzi a Marii Negre si a Dunarii revolta Si a lumii-ncheieture parca le auzi trasnind; Rasculatu-s-a-Universul contra globului din aer? Stelele-n ostiri se misca? Imparatii sori se-ncaier? Moare lumea? Cade Roma? Surpa cerul pe pamant?

Nu. Din fundul Marii Negre, din inalte-adance hale, Dintre stance arcuite in gigantice portale Oastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit - Si Zamolx, cu uraganul cel batran, prin drum pe nouri, Misca caii lui de fulger si-a lui car. Calari pe bouri, A lui oaste luminoasa il urma din rasarit.

Ca o negur-argintie barba lui flutura-n soare, Pletele-n furtuna-nflate albe ard ca o ninsoare, Colturoasa lui coroana e ca fulger impietrit, Impletit cu stele-albastre. Rasturnat in car cu rune, Cu-a lui m?n-arata drumul la ostirile-i batrane Si de dor de batalie crunt e ochiul stralucit.

Astfel arcul nalt din ceruri el il urca cu grandoare. Muntii lungi isi clatin codrii cei antici, si-n rasunare Pravalesc de stanci caciule, salutand intunecat; Iar hlamida lui cea alba zvarle falduri de zapada, Cand el bratul isi ridica strigand stancelor sa cada, Miscand codrii de rasuna in imperiul lor urcat.

Si-n zenit opri ostirea-i peste armia romana. - Decebal! el striga-n nouri - ii detun, ii iau in goana Si Danubiul o sa beie a lor sacre legiuni. Decebal s-arata palid in fereasta nalta-ngusta Si coroana si-o ridica catr-imaginea augusta Si se uita cu durere la divinii sai strabuni.

Iar pe plaiuri verzi de munte ostile-Urbei risipite Privesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite - Rupt e sirul lor pe-alocuri de al soarelui foc ros. Pe un trunchi inalt de stanca chiar Cezarul sta-n uimire: - Ridicati semnele Urbei inspre-a cerului ostire Si stigati: Cu noi e Roma! - Codri-adanci si-ntunecosi

Clocotesc de lungul freamat si de-a armelor sunare. Armia: "Cu noi e Roma!" Acvilele-i ard in soare. Van din Sarmisegetuza vin sageti in rosii ploi, Scuturi se indrept spre dansa, oprind grindina de-arama, Zeii urla - stanci se clatin, norii-n fasii se distrama Si de fulgeri lungi siroaie curg in muntii rupti si goi.

Din apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasa, Zeus de nori-adunatorul urca bolta maiestoasa, Mart incaorda arcul falnic spre Zamolxe atintit; Ca sa scape neamul nobil rasarit din a lui coaste, Insusi el a Urbei semne le ridica inspre oaste, Si de-antica lui turbare tremur norii de granit.

Lumea pare rasculata din caotic-adancime. Nori se suie-n stalpi si-n globuri. Din eterna-ntunecime Ca sa lupte-acuma Joe pe Titani i-a liberat; Si tunand ei urca cerul, surpand scarile de nouri, De sub scuturi de fier negru arcurile-ntind in bouri, De se naruie vazduhul de-al sagetilor varsat.

Negurile-n stalpi se-ncheaga, suind varful lor in soare - Par un codru sur si vecinic. Lunci albastre lucitoare Se deschid ca loc de lupta in paduri de nori s-argint; Printre stalpii suri s-arata coifuri mandru asezate Pe pletoase frunti divine - pavezi de-aur ridicate, Lanci ce fulgera in soare, arcuri ce se-ntind in vant.

Joe-ncrunta-a lui sprinceana si ca un copil tresare Vechiul glob - muntii se clatin, ceruri tremur, marea moare. E semnalul cel de lupta intre-armiile de zei; Si Zamolx franele lasa cailor lui de jeratic, Coama lor se imfla-n limbe de-aur, tremur nebunatec, Bouri daci rastindu-si fruntea surpa norii toti cu ei.

Lupta-i cruda, lunga, aspra. Lumin pavezele dave, Sori si lune repezite printr-a norilor dumbrave Ard albastrele armure ale zeilor romani; Pasii lor amestec cerul - caii tropota, iar bouri Ca de tunete un secol implu halele de nouri Si se frang crasnind in scuturi spadele-albe-a lui Vulcan.

In zadar, caci neinvinse siruri lungi de batalie Isi zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului campie: Neinvinsi s-unii si altii - s-unii s-alti nemuritori. In zadar Marte s-arunca spre a sparge siruri dace Si in van fulgera Joe supra coifelor audace, Neclintiti stau s-unii s-altii in mareata lupta lor.

Pe un arc de cer albastru in senina departare, Rezimati pe lanci si scuturi, zeii nordici stau in soare, O eterna aurora racoreste lumea lor; Iar in fruntea-acelei bolte, pe un tron cu spata mare, Odin adancit in ganduri vede-a luptei lungi grandoare Si coroana-i de-aur luce pe-a lui frunte arzator.

Pletele-albe cad c-argintul pe-umere-n fir imbracate. Lin isi netezeste barba si priviri intunecate Ochii lui cei mari albastri spre luptasi au indreptat; Freea alba ca zapada, zvelta, in albastra haina, Capul ei muiat in aurul pletelor, c-o dulce taina, Razima de-umerii aspri l-al Valhalei Imparat.

Cantaret e uraganul pentru lupta care arde, Bolta lirei lui e cerul, stalpi de nori sunt a lui coarde. Vanturand stelele rosii prin argintul neguros, Ele luneca frumoase prin imflarea santa-a strunii, Ganduri d-aur presarate in cantarile furtunii, Codri-antici de vant se-ndoaie si raspund intunecos.

Joe vulturilor lasa franele. Cu-a lor aripe Lungi si negre ei intunec soarele. Iara in rape Goale si adanci de nouri e Zamolxe-n a lui car - El vazu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale Vezi un varf de munte negru scris cu raze triumfale, Pe cand el cu intuneric peste vai sta temerar.

Ochii-Olimpicului negri atintesc carul. Cu frica, Spre-a opri acea privire, dacul manta si-o ridica. Caii speriati necheaza, tremurand ei se inalta; C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste Si a zeilor Daciei crunta si mareata oaste Orbita aude glasul parintelui lor ranit

Si-o intorc la fuga; caii carul rupt in nori rastoarna, Din titanicele arcuri ploaie de sageti se toarna, Nimerind in spate goale pe fugarii cei divini; Si raniti, urland, ei bolta o coboara - s-o colora Cu-a lor sange care-n rauri ude, rosii, de-aurora, Imple-a norilor sparture cu mari lacuri de rubin.

Norii fug si se desfasur - bolta limpede se-ndoaie. In zenit stau zeii Romei in auritele lor straie, Lancile si-ncruciseaza privind armia din vai; A lor chipuri luminoase stralucesc frumoase-n soare, Ei si-ntorc caii cei falnici si-auritele lor care Spre apus - iar rosu soare ii urmeaza-ncet pe ei.

Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale, Se reped pe trepte nalte si cobor in sure hale. Cu lumina, ei ingroapa a lor trai intunecos; Dara ea, infiorata de adanca ei durere, In imagini de talazuri cant-a Daciei cadere Si cu-albastrele ei brate tarmii-i mangaie duios.

Se constela sara. Ziua a fugit in lumea marii Si pe culmile de munte focuri au aprins strajerii; Ca si pete mari de aur ?n-umbra vailor adanci, Ele par suspinse-n nouri. Langa foc strajerii-arunca Pe peretii suri de piatra umbra lor fantastic-lunga. Armia doarme pe pajisti ridicate si sub stanci.

Sub o stanca langa focul ce peretii ii afuma, Cezaru-i culcat pe paie, singur, cu-a lui grije numa; Sub el, vaile adance pline de neguri si somn. El privea la focuri rosii si la stanci de umbre pline; Ca un clopot clar albastru si stropit cu mii lumine Cerul lumea o cuprinde cu sinistru-i mandru Domn.

Amortit el misca limba lui de tunet printre nouri, Trezea, scaparand printr-insii, ale vailor ecouri, Iar in carduri cuvioase stelele se misca-ncet, Intra-n domele de neguri argintii, multicoloane; De-a lor ruga-i plina noaptea. A lor dulci si moi icoane Implu vaile de lacrimi, de-un sclipit imprastiet.

Ale focurilor raze cearca neguri sa strabata Si de dunge de lumina umbra vaii e taiata, Cari trec prin intuneric rauri si izvoare-albind; Luminand in ochi de codri, scaparand pe repezi unde, Vantul c-o suflare plansa codrii negri ii patrunde Si vrajeste lin din frunze, si vorbeste aiurind.

Pe un varf de munte negru rari in luna stau stejarii, Iar Traian pare ca vede rasarind prin ei Cezarii, Salutand a Romei semne cu-a lor mort, adanc suras; Si incet ei trec prin aer, privind lung cetatea daca, Binecuvantand ostirea spre apus ei iarasi pleaca, A lor siruri luminoase implu aerul de vis.

Inradacinata-n munte cu trunchi lungi de neagra stanca, Rapezita nalt in aer din prapastia adanca, Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colti; Si prin arcurile-nguste, faclii rosii de rasina Negrul noptii il pateaza cu bolnava lor lumina, Ranind asprul intuneric din a halelor lungi bolti.

Si prin arcuri indoite de lumini de rosii tortii, Adunati vazu Cezarul la cumplita mas-a mortii: Ducii daci. Faclii de smoala sunt infipte-n stalpi si-n muri, Luminand halele negre, armuri albe si curate, Atarnate de columne, lanci si arcuri razimate De pareti - pavezi albastre stralucind pe stalpii suri.

Ducii-s nalti ca brazi de munte, tari ca si sapati din stanca. Crunt e ochiul lor cel mare, trista-i raza lor adanca, Pe-a lor umeri spanzur rosii piei de tigru si de leu, Tari la brat si drepti la suflet si pieptosi, cu spete late, Coifuri ca granit de negre au pe frunte asezate Si-a lor plete lungi si negre pe-umeri cad de semizeu.

Cupele - teste de dusman - albe, netede, uscate, In argint, cu toarte de-aur prea maestru cizelate - Si cu ele-n mana-nconjur lunga masa de granit; Vor mai bine-o moarte cruda decat o viata sclava Toarna-n testele marete vin si peste el otrava, Si-n tacerea sant-a noptii ei ciocnesc, vorbesc si rad.

Rad si rasul insenina adancita lor paloare. Se sting una cate una faclele mirositoare, Se sting una cate una vietile ducilor daci; De pe scaune cad pe piatra rece, sura, ce podeste Sala. - Toti, toti pan? la unul. Unul inca tot traieste, Arde santa lui coroana, fulger ochii lui audaci.

Luna-n oce?n albastru scalda corpul ei de aur, Luminand culmile sure si adancul colcantaur Dintru care-iesit se vara-n nouri anticul castel; Decebal (palid ca murul varuit in nopti cu luna) Se arata in fereasta si-si intinde alba mana Moarta din flamida neagra ce-l acopere pe el.

El vorbeste. Si profetic glasu-i secolii patrunde: Sufletu-i naintea mortii lumineaz-a vremii unde; Gandul lui - o prorocie, vorba lui - margaritar; Si l-aude valea-adanca si l-aud stelele multe. De pe stanca lui Cezarul sta-n uimire sa-l asculte, Vorbele-una cate una luneca-n ureche-i clar:

- Vai voua, romani puternici! Umbra, pulbere si spuza Din marirea-va s-alege! Limba va muri pe buza, Vremi veni-vor cand nepotii n-or pricepe pe parinti - Cat de nalta vi-i marirea tot asa de-adanc? caderea. Pic cu pic secand paharul cu a degradarei fiere, Imbata-se-vor nebunii - despera-vor cei cuminti.

Pe-a istoriei mari panze, umbre-a sclavelor popoare Prizarite, tremurande trec - o lunga acuzare - Tarand sufletul lor vested pe-al coruptiei noroi. Voi nu i-ati lasat in voia sortii lor. Cu putrezirea Sufletului vostru propriu ati implut juna lor fire, Soarta lor va e pe suflet - ce-ati facut cu ele? Voi!

Nu vedeti ca in furtune va blastama oce?ne? Prin a craterelor gure razbunare strig vulcane, Lava de evi gramadita o reped adanc in cer, Prin a evului nori negri - de jeratic crunta ruga Catre zei - ca neamul vostru cel cazut, ei sa-l distruga - Moartea voastra: firea-ntreaga si popoarele o cer.

Va veni. Straniti din pace de-a prorocilor cantare, Din paduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare Si gandiri de predomnire vor purta pe fruntea lor; Constelatii sangeroase ale boltelor albastre Zugravi-vor a lor cale spre imperiile voastre, Fluvii cu de pavezi valuri inspre Roma curgatori.

De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsa, De prin bolti de codri verde, de prin stancile suspinse, Pe a pavezelor sanii cobori-vor in sivoi; Cu cenusa pocaintei si-a implea pamantul fruntea, Cu cenusa Romei voastre - moarte legioane - punte Peste rauri. Si nimica nu se v-alege din voi.

Veti ajunge ca-n tampire, in sclavie, degradare. Pas cu pas cade-n rusine neamul vostru sant si mare: Ca-n iloti se va preface gintea de-ntelepti si crai, Cand barbarii vor aduce delta santelor lor vise, Imbrancind in intunerec toate cele de voi zise. Vai voua, romani puternici, vai voua, de trei ori vai!

Astfel zise. In blastamu-i mana-i alba si uscata El o scoate pe fereastra si coroana-ntunecata De pe frunte o arunca in abisul vaii-adanci; Palid, adancit ca moartea, ca o umbra sta in luna, Parul lui de vant se imfla, iara vorbele-i rasuna Si blestemu-i se repeta repezit din stanci in stanci!

Si uimit stetea Cezarul… Cugeti tu, pamant? - el zise - Avem noi in mani a lumei soarte sau cortegi de vise? Hotarati de-a ta gandire urmam azi ziua de ieri?… Si in ordinele-eterne misc-asupra-i universul Oce?nele-i de stele. Ce ironic li e mersul! Cezare! cat pai de mare - si ce mic in adevar!

Samburele crud al mortii e-n viata… Si-n marire Afli germenii caderei. Astfel toate sunt in fire, Astfel au cazut romanii, mari in bine, mari in rau. Da-i cumplit sa vezi un popol, osandit sa fie mare Chiar in rau, ca mereu creste rusinoasa-i degradare Si nici moartea nu-i trimite nenduratul Dumnezeu.

Caci a mortii brat puternic, cand sta viata s-o desparta, Nu se-ndura sa ridice sangeroasa-i lunga barda, Cum calaul greu se-ndeamna la un cap d-imperator; Zeii pregeta sa-si deie-a lor sentinta… Si-n uimire Cugeta - de au fost popol destinat spre nemurire, Au fost ei - si daca mor ei - suntem noi nemuritori?…

Stranepotii?… Rupti din trunchiul ce ni da viata fertila, Pe noi singuri ne uitaram printre secoli far?de mila. Ei purtau coroane de-aur, noi ducem juguri de lemn… Exilati in stanci batrane au umplut ei cu noi lumea, Am uitat marirea veche, cu rusine chiar de nume, Multe semne de peire si de viata nici un semn.

Au fost vremi cand pe pamantul lor n-aveau loc sa-nmormante Mortii lor… P-inimi regale si pe membrele lor sfinte Spanzura zdrente umilice de sclavi, de cersitori - Caci simtira-n ei scanteia care secolii aprinde. Intronati au fost in tronuri arse-n foc… Si pe-a lor frunte Pusu-s-au de fier coroane arse-n foc sfasiitor.

Si desi-n inima noastra sunt seminte de marire, Noi nu vrem a le cunoaste; caci straina-ne gandire Au zdrobit a vietii veche urias, puternic lant; Secoli lungi ce-au ramas vaduvi de a Romei spirit mare L-au creat… In noi el este; noi il stingem. Daca moare, Noi murim… ramul din urma din trupina de giganti.

Cand il cugeti, cugetarea sufletu-ti divinizeaza. In trecut mergem, cum zeii trec in cer pe cai de raze. Peste adancimi de secoli ne ridica curcubei; Un popor de zei le trecem, caci prin evi de vecinicie Auzim cetatea sfanta cu-nmiita-i armonie… Si ne simtim mari, puternici, numai de-i gandim pe ei…

* * *

Miazanoaptea-n visuri d-iarna isi petrece-a ei viata. Doarme-n valurile-i sfinte si-n ruinele-i de gheata, Insotita de-ani o mie cu batranul rege Nord, Ce, superb in haina-i alba, barba-n vanturi, fruntea ninsa, Rece sufla,-n nori arunca vocea-i turbure si plansa, Imbatat de mandre stele si cantat de-al marii-acord.

Reci si tristi petreceau sotii; iarna-n zilele-i eterne Val de-argint peste pustiuri ca lintoliu il asterne. Vanturi reci is respirarea undelor ce-au amortit; Arfa lui prin nouri striga - inima-i e ger si gheata - Marea, ca sa delireze, vanturi sa mugeasca-nvata - Stelele s-oglinda-n neaua pe pustiul nesfarsit.

Dar atuncea cand soseste blanda miezenoptii ora, Ceru-albastru ca saphirul mandre raze il colora Si din a Nordului frunte plin se nalta-astrul polar - Atunci marea nu rasare printre stanci de vant gonita, Vantul pe-aripi nu mai duce pulberea iernei-aurita, Toate trec cand raza-i alba cade-n marea de amar.

Si cand steaua se inalta de pe fruntea lui de rege, Nordu-atunci cu visuri mandre noaptea lunga si-o petrece. De pe stanca-n care trona, el picioare de granit Le intinde-n fundul marii cel amar si fara fine. Paru-i alb flutura-n vanturi, stuf de raze lungi, senine, Umerii, dealuri de neaua se inalta-n infinit.

Iara fruntea lui uscata sta prin viscole rebele, Surpand nourii cei aspri si amestecati cu stele - Jos e-nmormantat de mare, sus e-ncununat de cer; Atunci luciul marii turburi se aplana, se-nsenina Si din fundul ei salbatec auzi cantec, vezi lumina - Visul unei nopti de vara s-a amestecat in ger.

Si in fundul marii aspre, de safir mandre palate Ridic boltile lor splendizi, s-a lor hale luminate, Stele de-aur ard in facle, pomi in floare se insir; Si prin aerul cel moale, cald si clar, prin dulci lumine Vezi plutind copile albe ca si florile vergine, Imbracate-n haine-albastre, blonde ca-auritul fir.

Albe sunt ca neaua noaptea, fata inecata-n raze - Priiveste insusi cerul dintre nouri sa le vaza: Despletit flutura pe-umeri, moale, dulce, parul blond. Noaptea-n nori viseaza stele si se uita-n fund de mare, Luna lin roseste-n fata de amor si de mirare, Se aplana de uimire valu-albastru vagabond.

Dara una-i fiica marii ca o lacrima de aur. Paru-i curge la calcaie ca un lung si scump tezaur: E a stelelor regina, e al noptii meteor. Ades alba dintre valuri de-a inot marea despica Si albastrul bland al marii albul sanilor ridica, Valurile-n cant saluta santul apelor odor.

Acolo in fundul marii, in inalte-albastre hale, Sed la mese lungi de piatra zeii falnicei Valhale; Odin sta-n frunte - cu parul de ninsoare incarcat; Acolo decid ei moartea Romei si o scriu in rune, Presun de argint si zale pun pe caii ca furtune - Astfel se gatesc de duca pentru drumu-ndelungat.

Si atunci furtuna mandra dezradacinat-a marea. Ea zvarlea frunti de talazuri catre stelele-arzatoare, Ridica sloiuri de gheata, le-arunca in sant de nori, Vrand sa sparga cu ei cerul. - Intr-un colt de cer e vara Si pe scarile de-ivoriu unii dintre zei coboara - Stralucea-n noaptea batrana fetele ca palizi sori.

Prin a valurilor vaiet, prin a norilor strigare, Deschidea portale-albastre mandra si batrana mare. Desfacu apele-n doua dumnezeilor calari Si la tarm cu stance rupte de a undelor bataie S-adun toti. Aurul din plete lucea-n luna cea balaie, Coifuri straluceau albastre ca lumina sfintei mari.

Si pornesc. Odin s-arunca sulita prin nori de-arama, Care trece-un ac de aur intr-a cerului marama, Aratand pe neaua drumul l-al Italiei pamant. Ei se duc, se duc prin campii asternuti cu-alba ninsoare, Stralucea albastru-otelul de pe membrele barbare, Pletele le-imfla furtuna, barbile sclipeau in vant.

Ei apar pe-un damb al Romei - ea dormea sfanta s-antica. Peste lumea-i adormita cate-o stea din ceruri pica, Secoli gramaditi intr-insa dorm ca si cand n-ar fi fost. Cugetat-ati vre odata noaptea ce-i lumea intinsa? Visurile Omenirei, dorurile ei nenvinse Dorm… Daca ar dormi vecinic - cine-ar sti ca ele-au fost?

Tara pare-a fi a lunei mandra, vesela gradina. Lumina un gand de aur, sus prin nori, luna cea plina, Roma-n stele straluceste pe-a ei damburi, langa rau; Ei privesc Urbea eterna, ce pe dealuri lin straluce, Sulita pe loc s-opreste, se preface-n d-aur cruce. Odin moare - Tibrul este a Credintei lui sicriu.

* * *

Cum sub stanci, in intuneric, maruntaile de-arama A pamantului, in lanturi tin legat si fara teama Sufletul muiat in flacari a vulcanului grozav, Astfel secoli de-ntuneric tin in lanturi d-umilire Spiritul, ce-adanc se zbate intr-a populilor fire, Spiritul, ce-a vremei fapte, de-ar iesi, le-ar face prav.

Dar de secoli fierbe lumea din adancuri sa se scoale. Cum vulcanul, ce irumpe, printre nori isi face cale Si ingoapa sub cenusa creatiunea unei tari, Astfel fiii tari si tineri unor secole batrane Lumea din incheieture vor s-o scoata, din tatane Sa o smulga, s-o arunce in zbucnirea nouei eri.

Tricolorul plin de sange e-mplantat in baricade, Clopotele url-alarma pe Bastilia ce cade Si poporul muge falnic, ca un oce?n trezit; Sfarma tot si pe-a lui valuri ce le urca cu mandrie, El inalta firi cumplite, cari-l duc, o vijelie, Sa ingroape sub ruine, ce-n picioare a strivit.

Si prin negrele icoane unor zile fara frauri, Unde viata e-o scanteie, unde sange curge-n rauri, Palid, adancit, sinistru, trece tigrul Robespierre; Si privirea-i sangeroasa s-alinteaza ca spre panda: Caci ce scrie e-o sentinta, ce gandeste e-o osanda - Intr-un cran sapat ca-n piatra fierb gandirile-i de fier.

Dar el cade - si s-asaza ale marii nalte unde. A dreptatii aspra raza in popor adanc patrunde, Zilele de ingrozire s-a contras intr-un fantom; Dar puteri nelinistite, ce traiesc in adancime, Ar vrea tarmul sa-l evada, sa inece cu marime Lumea. Ele se concentra in suflarea unui om,

Mare, ca-i purtat pe umeri de adanci si mandre vremuri: Caci gandiri, cari iesise dintr-a lumii lung cutremur, El le poart-unite-n frunte si le scrie pe stindard; Cand in lumea subjugata pentru drepturi ridic-arma, Aratarea-i salutata de popoare… regi se sfarma Si a gloriei mandre stele intr-a lumei noapte ard.

Si de-aceea a lui flamuri le-nsotesc cu-nsufletire. El ii duce la invingeri, el ii duce la peire. Cine moare - moare-n cuget c-a ramas traind in el; Tot ce-i nobil si puternic in ast secol de mandrie Il umeaza… Caci prin noaptea unei lumi in batalie Lin luceste-eterna pace, luminos si mandru tel.

Catra telul care-n noapte le luceste ca un soare Ei se duc prin zeci de lupte, urmarindu-l cu ardoare, Zeci de mii cad, pe-a lor urme rasar alte zeci de mii, Steaua-i duce, ei urmeaza printre veri si printre ierne, Pana unde-eterna iarna munti de neaua-n campi asterne, Unde crivatul viseaza uriase vijelii.

S-atunci Nordul se starneste din ruinele-i de gheata, Muntii plutitori si-i sfarma si pe-a campurilor fata El ridica visuri nalte… volburi mari de frig se vad Si trecand peste ostire o ingroapa… Si cu fala El ridica drept faclie aurora-i boreala Peste-ostirea-ntroienita in pustiul… de omat.

Nordul m-a invins - ideea m-a lasat. Si ca un soare Vezi ca-ncepe a apune intr-a secolilor mare, Aruncand ultima-i raza peste Domul d-invalizi. La apus priveste lumea in duioasa ei uimire. N-a fost om acel ce cade, ci a veacului gandire A trait in el… Cu dansul cartea lumii iar s-a-nchis.

Exilat in stance sure si-n titanica-i gandire, Ca Prometeu ce-a-adus lumei a luminei fericire, De pe-o piatra el priveste lingusirea marii-adanci; Acolo, gonit de soarte si de ganduri, el adoarme, Cu durere-adanca marea vrea pamantul sa-l rastoarne - Si izbea mugind de doliu in mormantul lui de stanci.

Sori se sting si cad in caos mari sisteme planetare, Dar a omului gandire sa le masure e-n stare… Cine-mi masur-adancimea - dintr-un om?… nu - dintr-un gand Neaprofundabil. Vana e-a-nvatatilor ghicire. Cum in fire-s numai margini, e in om nemarginire. Cat geniu, cata putere - intr-o mana de pamant.

Intr-un cran uscat si palid ce-l acoperi cu o mana, Evi intregi de cugetare traiesc pacinic impreuna, Univers, rauri de stele - fluvii cu mase de sori; Viata turbure si mare a popoarelor trecute, A veciei vai deschise-s cu-adancimi necunoscute, Vezi icoana unui secol langa chipul unei flori!

Tu, ce in campii de caos semeni stele - sfant si mare, Din ruinele gandirii-mi, o, rasari, clar ca un soare, Rupe valur?le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom; Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gandire, Ce tii boltile tariei sa nu cada-n risipire, Cine esti?… Sa pot pricepe si icoana ta… pe om.

Fulgera-n norii de secoli unde-ngropi a ta marime, Printre boltile surpate sa ma uit in adancime: De-oi vedea a ta comoara, nu regret chiar de-oi muri. Oare viata omenirei nu te cauta pe tine? Eu un om de te-as cunoaste chiar sa mor mi-ar parea bine. Dar sa stiu - semeni furnicei ce cuteaz-a te gandi?

Cine-a pus aste seminte ce-arunc ramure de raze, Intr-a caosului campuri, printre veacuri numeroase, Ramuri ce purced cu toate dintr-o inima de om? A pus ganduri uriase intr-o teasta de furnica, O vointa-atat de mare-ntr-o putere-atat de mica, Gramadind nemarginirea in sclipitu-unui atom.

Vai! in van se lupta firea-mi sa-nteleaga a ta fire! Tu cuprinzi intregul spatiu cu a lui nemarginire Si icoana-ti n-o inventa omul mic si-n margini strans. Jucaria sclipitoare de gandiri si de sentinte, Incurcatele sofisme nu explic a ta fiinta Si asupra cugetarii-ti pe multi moartea i-a surprins.

Oamenii au facut chipuri ce ziceau ca-ti seaman tie, Te-au sapat in munti de piatra, te-au sculptat intr-o cutie, Ici erai zidit din stance, colo-n aschii de lemn sfant; S-apoi vrura ca din chipu-ti sa explice toate. Muta La rugare si la hula idola de ei facuta Ramanea!… Un gand puternic, dar nimic - decat un gand.

In zadar trimit prin secoli de-ntrebari o vijelie, Sa te cate-n hieroglife din Arabia pustie, Unde Samum isi zideste vise-n aer, din nisip. Ele trec pustiul mandru s-apoi se coboara-n mare, Unde mitele cu-albastre valuri lungi, stralucitoare, Inecand a mele ganduri de lungi maluri le risip.

Prefacute-n vulturi ageri cu aripi fulgeratoare, C-ochi adanci si plini de mite, i-au trimis in cer sa zboare, Dar orbite, cu-aripi arse pe pamant cad indarat; Prefacute-n stele de-aur merg pan? l-a veciei usa, Dara arse cad din ceruri si-mi ning capul cu cenusa Si cand cred s-aflu-adevarul ma trezesc - c-am fost poet.

Ca s-explic a ta fiinta, de gandiri am pus popoare, Ca idee pe idee sa cladeasca pan-in soare, Cum popoarele antice in al Asiei pamant Au unit stanca pe stanca, mur pe mur s-ajunga-n ceruri. Un graunte de-ndoiala mestecat in adevaruri Si popoarele-mi de ganduri risipescu-se in vant.

Cum esti tu nimeni n-o stie. Intrebarile de tine, Pe-a istoriei lungi unde, se ridica ca ruine Si prin valuri de gandire mitici stance se sulev; Nici un chip pe care lumea ti-l atribuieste tie Nu-i etern, ci cu mari cete d-ingeri, de fiinti o mie, C-un cer incarcat de mite asfintesti din ev in ev.

Timp, caci din izvoru-ti curge a istoriei gandire, Poti raspunde la-ntrebarea ce patrunde-a noastra fire, La enigmele din cari ne simtim a fi compusi? Nu!… Tu masuri intervalul de la leagan pan? la groapa. In ast spat? nu-i adevarul. Orologiu esti [ce sapa…] Tu, nedand vo dezlegare, duci l-a dezlegarei usi.

S-astazi punctul de solstitiu a sosit in omenire. Din marire la cadere, din cadere la marire Astfel vezi roata istoriei intorcand schitele ei; In zadar palizi, sinistri, o privesc cugetatorii Si vor cursul sa-l abata… Combinatii iluzorii - E apus de Zeitate s-asfintire de idei.

Nimeni soarele n-opreste sa apuie-n murgul serei, Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetarii, Nimeni noaptea sa se-ntinda pe-a istoriei mormant; Multi copii batrani crezut-au cum ca ei guverna lume, Nesimtind ca-s dusi ei singuri de un val fara de nume, Ca planetul ce ii poarta cugeta adanc si sfant.

Se-nmultesc semnele vremei, iara cerul de-nserare Rosu-i de razboaie crunte, de-arderi mari, de disperare Si idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic; Soarele divin ce-apune varsa ultimile-i raze Pe-a istoriei campie mult iubita si se lasa In oceanul de-ntuneric, ce s-arata inamic.

Spune-o veste cum ca-n tara unde fug a lumii zile Sa traiasca mai departe, stralucite si copile, Intr-a noptilor gradine stele cresc in loc de flori; Unde-n codrii de arama canta-n crengi arfe-atarnate, Zmeii-si fac din cate-un munte uriasele palate - E un lac cu apa vie intr-un ses incantator.

Cine bea din el nu moare… O, as bea, sa vad anume C-a venit domnia mortii, sfaramand batrana lume - Stele cad si in cadere alte lumi rup cu lovire; Intr-a cerurilor doma tunetele sa vuiasca Ca mari clopote de jale, fulgere sa straluceasca Ca faclii curate, sfinte pe pamantu-nmormantat.

Marea valur?le sa-si miste si sa tremure murinda, Norii, vulturii mari?mbrii, a lor aripi sa-si aprinda, Fulgeri rataciti s-alerge spintecand aerul mort; In catapeteasma lumii soarele sa-ngalbeneasca, Ai peirii palizi ingeri dintre flacare sa creasca Si sa rupa panz-albastra pe-a cerimei intins cort.

Fulgerele sa inghete sus in nori. Sa amorteasca Tunetul si-adanc sa taca. Soarele sa palpaiasca, Sa se stinga… Stele-n ceruri tremurand sa cada jos: Raur?le sa se-nfioare si-n pamant sa se ascunza Si sa sece-a lumei fata, sa se faca neagra. Frunze Galbene, uscate, cerul lumile sa-si cearna jos.

Moartea-ntinda peste lume uriasele-i aripe: Intunericul e haina ingropatelor risipe. Cate-o stea intarziata stinge izvorul ei mic. Timpul mort si-ntinde membrii si devine vesnicie. Cand nimic se intampla-va pe intinderea pustie Am sa-ntreb: Ce-a ramas, oame, din puterea ta? - Nimic!!

Dar la ce sa beau din lacul ce da viata nesfarsita, Ca sa vad istoria lumii dinainte-mi repetita, Cu aceleasi lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mut? Si sa vad cum nasc popoare, cum traiesc, cum mor. Si toate Cu virtuti, vicii aceleasi, cu mizerii repetate… Vrei viitorul a-l cunoaste, te intoarce spre trecut.

Din agheazima din lacul, ce te-nchina nemurirei, E o picatura-n vinul poeziei s-a gandirei, Dar o picatura numai. Decat altele, ce mor, Ele tin mai mult. Umane, vor pieri si ele toate. In zadar le scrii in piatra si le crezi eternizate, Caci eterna-i numai moartea, ce-i viata-i trecator.

Si de-aceea beau paharul poeziei infocate. Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebari nedezlegate Sa citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris. La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscura - In zadar o masuram noi cu-a gandirilor masura, Caci gandiri le-s fantome, cand viata este vis.

POVESTEA MAGULUI CALATOR IN STELE

In vremi de mult trecute, cand stelele din ceriuri Erau copile albe cu parul blond si des Si coborand pe raza tara lor de misteruri In marea cea albastra se cufundau ades; Cand basmele iubite erau inc-adevaruri, Cand gandul era paza de vis si de eres, Era pe lumea asta o mandra-mparatie Ce-avea popoare mandre, mandre cetati o mie.

Domnea in ea atuncea un imparat prea mare, Batran, cu ani o suta pe fruntea lui de nea, Si mana lui zbarcita, uscata insa tare, A tarilor lungi frauri puternic le tinea. Si tarile-nflorite si-ntunecata mare La glasul lui puternic gigantic se misca. Dar nu se mira lumea de bratu-i ce supune, Ci de a lui adanca si dreapta-ntelepciune.

In sala cu muri netezi de-o marmora de ceara, Pe jos covoare mandre, cu stalpi de aur blond, Cu arcuri ce-si ridica boltirea temerara, Cu stele ca flori rosii pe-albastrul ei plafond, Cu arbori ce din iarna fac blanda primavara Si-ntind umbre cu miros pe-a salei intins rond, Acolo sta-mparatul… - boierii lui de sfat - Pe tronu-i de-aur rosu sta mut si nemiscat.

Ca aripe de lebezi mari, albe, unduioase, Pletele argintoase pe umerii-i cadea Si barba lui cea lunga pe piept ii cadea deasa, Dar ochii, stele negre, intunecati sclipea; Sprincenele-i batrane se-ntunecau stufoase, In mana sceptru de-aur, povara lui cea grea, Pe fruntea lui cea ninsa de aur diadem - Parea c-asteapta-a mortii intunecos problem.

Boierii dimprejuru-i pe scaune de-onoare Pareau ca-s zile stinse pierdute in trecut, Cu fetele lor palizi ca raza cea de soare, Carunti, cu barbe albe pe pieptul cel tacut; Pe frunti se gramadise a anilor ninsoare, Pe umerii lor vremea cu pasi mari a trecut. Ca zilele ce-s stinse, ei din trecutul lor Priveau la acel soare ce le-a lucit cu dor.

Deodata imparatul din tronul lui se scoala Ca regele pustiei din stanca de granit; In curte oastea suna cantarea triumfala, Poporul o aude miscandu-se ?miit. Din muri, din stalpii netezi, stindardele de fala Desfasurate tremur la zgomotul ivit. Lui glasul ii tremura… dar raspicat si bland Vorbe margaritare le-nsira tremurand.

- Vremea pe ai mei umeri s-a gramadit batrana. Din oase si din vine a stors a vietii suc Si slaba si uscata e-mparateasca-mi mana. Brad invechit prin stance pe tronu-mi ma usuc, Curand va-ntinde moartea mantaua ei cea bruna Pe mine… Si suflarea-mi aripile-i o duc. Cu rece-agheazma moartea fruntea mea o sfinteste Si inima-mi batrana bataile-si rareste.

Si sufletu-mi pan? n-a-ntins imflatele-i aripe Spre-a stelelor imperiu intins ca si un cort, Nainte pana corpu-mi sa cada in risipe, Nainte de-a se rupe a vietii mele tort, Rog cerul sa-nmulteasca hotarnicele clipe, S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port - Pe-a fiului meu umeri voi pune pan? traiesc Imperiul gigantic, purpuru-mparatesc.

Dar viata are multe alunecusuri rele, Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel drag Si fraurile lumii sa i se para grele, Din mani el sa le scape la al domniei prag; Caci zielele-unui rege primejdii au in ele - El poate sa aleaga-a placerilor sirag Si-atunci devine umbra - pe mana de misei Cad fraiele si dansii duc lumea cum vor ei.

Nainte de a pune pe brunele lui plete Coroana mea de aur - eu voi ca sa-l incerc. Nu voi ca sa se lase placerilor sirete Ce strang in lant de roze a cugetarei cerc; Nu voi ca lumea asta cu visuri sa-l imbete, Caci cei mai multi din oameni dupa nimic alerg - Sa vada-n cartea lumii un inteles deschis, Caci altfel viata-i umbra si zilele sunt vis.

De-aceea inainte de-a mortii-mi santa ora V-am adunat, pe-al vietii-mi mintos areopag. De-acolo de-unde rauri spumoase se coboara In umbra-ntunecoasa a codrilor de fag, Pe muntele gigantic ce fruntea si-o strecoara Prin nori pana la soare - traieste-un batran mag. Cand inca eram tanar, el tot batran era: Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.

In fruntea lui e stransa un ev de-ntepelciune, Viata lumii toate in minte-i a-ncaput. Trecutul… viitorul el poate-a ti le spune; Batranu-i ca si vremea cea fara de-nceput Si soarele din ceruri la glasu-i se supune, Al astrilor mers vecinic urmeaza ochiu-i mut. De-aceea voi ca dansul pe fiul meu sa-nvete Cari carari a vietii-s desarte, cari marete.

Dar el din a lui munte in veci nu se coboara, Caci nu vrea ca sa piarda din ochi a lumei cai, Ca nu cumva masura, cu care el masoara, In lipsa-i sa se schimbe… si el, intors din vai, Silit ca sa inceapa din inceputu-i iara, Sa nu poata s-opeasca gandirea celor rai. Si cine-enigma vietii voieste s-o descuie, Acela acel munte pe jos trebui sa-l suie.

Cu buclele lui negre, ce mandre stralucite! Cu fata lui cea trasa, ce dureros de pal! Cu ochii mari ce-si primbla privirile-i unite, C-o frunte-n bucle-si pierde puternicu-i oval - Astfel feciorul tanar pe cugetu-i [tintit e]. Sta rezemat de pragul auritului portal: A tatalui sau vorba aude si se-nchina - Un semn ca se supune masurei ce-o destina.

S-apropie cu pasuri modeste, line, rare Si umil ingenunche pe treapta de la tron: - Pe mane, pe cand noaptea v-aprinde blandu-i soare, Cand clopotul va plange cu-al serei dulce ton, Atunci eu ma voi duce, pe calul pag calare, M-oi duce pan? la poala a muntelui Pion S-apoi pe jos de-acolo eu muntele-am sa sui, Ca gandurilor mele aripe sa le pui.

Aripe, ca sa stie ce e desertaciunea: Sa treaca ale lumii curs mizer si meschin, Ca pasul vietii-mi toate sa-l duca-ntelepciunea, Ca sigur ca calc calea vietii cea de spini, Ca tot ce eu voi face sa fie fapte bune, Sa n-ascult decat glasu-adevarului senin; Si sarcina vietii-mi sa-mi fie cat de grea, Voi sti s-urmez, parinte, cu ravna calea ta.

II

In munti ce puternici din codri s-ardica, Giganti cu picioare de stanci de granit, Cu fruntea trasnita ei norii despica Si vulturii-n creieri palate-si ridica Si-uimiti stau in soare privindu-l tintit.

Acolo prin ruini, prin stanci gramadite E pestera neagra zahastrului mag; Stejari pravaliti peste rauri cumplite Si stanuri batrane cu muschi coperite; Incet se cutremur copacii de fag.

Vuind furtunoasa-i si strasnica arpa Trec vanturi si clatin padurea de brad, Praval pietre mari din culmea cea stearpa, Arunca bucati cu pomi si cu iarba, Ce-n urlet de rauri se naruie, cad.

Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhama Si-i mana cu glasul de tunet adanc, Vuieste a vantului arfa de-arama Si vulturu-n doliu copiii si-i cheama, Prin nouri cad stele si-n abis se sting.

Si grindini cu gheata cu ghemuri ca rodii Se sparg de a stancelor coaste de fier Si-n ceruri se-ncurca auritele zodii Si dracii la rauri adun licapodii Si iarna mugeste calare pe ger.

Deasupa-astui munte cu fruntea sterpita, Deasupra de lume, deasupra de nori, Sta magul; priveste furtuna pornita: Deasupra lui, soare cu raza iubita, Desupt, iarna, ploaie, zapada, fiori.

El cartea-si deschide, la ceruri priveste Si zodii descurca in lungul lor mers. E-o carte ce nimeni in veci n-o citeste, Cu semnele strambe intoarse-arabeste: Sunt legile-n semne din ast univers.

Cu barba lui alba de vant rascolita, Arunca pe lume el ochii lui suri Si chinuie vantul cu-aripa zburlita, Aduna si sparge o turma cumplita De nori ce alearga trasnind in paduri.

Prin noaptea batrana, ursuza, voinica, Prin nori ce se clatin, se lupta, se sparg, Feciorul de rege trecea fara frica - Pe munte luceste o flacara mica Cu raze ce taie-ntunerecul larg.

In van la picioare-i fug rauri spumate Si stancele rupte in cale-i s-atin, Nimic nu-i in stare s-opreasca vodata: Cu pasul lui sigur prin rauri inoata, Se-ndreapta spre telul cel mic si senin.

Stejarii cei rupti sunt podete pe rauri, Lumine de fulger carari ii arat, Desi cerul lasa a vantului frauri S-azvarle toti norii de-a muntelui brauri, El trece la astrul ce luce curat.

Retras in sala mare de marmura trandafirie, Incins in stralucitul si negrul lui talar, Privirea lui o nalta pe-a cerului campie Si cugetul lui zboara in lumi fara hotar. Si gand cu gand se-mbina in lunga reverie, Si buzele-i se misca c-un zambet bland, amar, Si sufletul il implu dorinti nemarginite, Ca marea de adance cu valur?le uimite.

Ce sufletu-i doreste se-ntreaba si nu stie, Se uita-n stele,-n luna, ce ca un vis de-argint Cu fata ei cea blonda lungi nourii sfasie Si visuri lungi gandirea i-o-mbata si i-o mint. Aripa unui inger el simte ca-l mangaie Si neteda lui frunte o-atinge tremurand - Si gatul astui inger ar vrea ca sa-l cuprinza, Cu el sa zboare-n tara steloasa si intinsa.

"Spun mite - zice singur - ca orice om in lume Pe-a cerului nemargini el are-o blanda stea, Ce-n cartea veciniciei e-unita cu-a lui nume, Ca pentru el s-aprinde lumina ei de nea; De-aceea-ntreb gandirea-mi, ca sa-mi raspund-anume Din marea cea albastra care e steaua mea? E-acel trandafir rosu, ce mut-duios-uimit Luceste-un gand de aur deasupra-mi in zenit?

Un om se naste - un inger o stea din cer aprinde Si pe pamant coboara in corpul lui de lut, A gandurilor aripi in om el le intinde Si pune graiul dulce in pieptul lui cel mut. O candela a vietii, de cer steaua depinde Si imbla scriind soartea a omului nascut. Cand moare a lui suflet, aripele si-a-ntins Si renturnand in ceruri pe drum steaua a stins.

Dar ce e acea steaua? E-o candela aprinsa, De-a cerului mari valuri e dusa pe-al ei drum? E-o para aurita de-a firii pom suspinsa Ce cade scuturata de-a mortii lung samum? Si daca e o lume puternica, intinsa, De viata mea-i legata viata unei lumi? Pe capul meu si-ntoarce destinurile sale, Cand mor ea cade stinsa-ntr-a caosului vale?

De ce de-a mea viata o lume e legata, De ce un inger palid din cer s-a coborat, Ca trupul meu sa-nvie cu flacara-i curata, De ce-un geniu coboara in corpul cel urat, De ce orice fiinta din cer e condamnata O viata sa petreaca in scutece varat? Cine prescrie legea la orice inger bland Ca-n viata-i sa coboare o data pe pamant?"

Si murii netezi, rosii, de marmura curata Lumina lunii blande in sala o resfrang. Si aeru-mprejuru-i, lumina-i colorata, Caci razele se-mbina, se turbura, se frang, Si-n dulcea atmosfera uimita, purpurata S-aud glasuri usoare ca arfe care plang. Dar nu-i sunet aievea… ci-a gandurilor sale Glas tremurat si dulce ii raspandea cu jale:

"Cand Dumnezeu creeaza de geniuri o ceata Sa cerce vrea p-oricare de-i rau ori de e bun, Caci nu vrea sa mai vada cum a vazut odata Ca cete rele d-ingeri la glas nu se supun, Ca cerul il rascoala cu mintea turburata Pan? ce trasniti se praval in caosul strabun; De-aceea-in om ce naste, din ingeri orisicare Odata-n vecinicia-i coboara spre cercare.

Cand suna-n viata lumii a miezenoptii ora, Atunci prin ceruri imbla zambind amorul orb, De ingeri suflete-albe vazandu-l se colora Si ochii lor albastri privirea lui o sorb; Plecand spre pamant ochii ei timizi se-namora In pamantesti fiinte cu fragedul lor corp, Si prin a lumii vama cobor bolnavi de-amor In corpurile de-oameni ce-astept venirea lor.

Dar pan? ce corpu-n lume un inger il cuprinde, Deasupra vamii lumii pe luminoase cai Imperiul lui cel mare o stea in cer aprinde - Acolo el domneste, lasand a lumii vai. Dar de viata-i lumeasca domnia-n cer depinde: De-i rau, steaua s-arunca in noaptea celor rai Si lumile nestinse pe-a cerului cununi Imperii sunt intinse a ingerilor buni.

Abia parasesc unii a domei mari pilastri, Abia parasesc cerul si infloritu-i cort, Abia au vreme-a pierde puternicii lor astri, Coboara-n lume, afla amorul lor ca-i mort. Atunci il iau in brate si luminand albastri In lumea lor bogata cu lacrimi ei il port - Sunt ingeri blanzi si timizi, asa nevinovati Incat in asta lume nu trebuiesc cercati.

A unui inger palid ursita pamanteasca Legata e de soarta corpului ce-l aleg. Atarna de viata domnia lor cereasca: Ce samana in lume, in stele ei culeg; Nefericiti adesea, ce-o soarte-mparateasca, Un om ce-i nascut mare in lume isi aleg; Un imparat puternic dar infocat, cand moare: O stea uriesasca in caos se coboara.

Dar in acest cer mare ce-n mii de lumi luceste Tu nu ai nici un inger, tu nu ai nici o stea, Cand cartea lumii mare Dumnezeu o citeste Se-mpiedica la cifra vietii-ti far? sa vrea. In planu-eternitatii viata-ti gresala este, De zilele-ti nu este legat-o lume-a ta. Genii beau vinu-uitarii, cand se cobor din ceruri; Deschise-ti-s, nebandu-l, a lumilor misteruri.

Greseli de astea-n lume se-ntampla-adesea multe Si-ncurca-a veciniciei mult inteleptul plan. Gasesti in lume oameni cu mintile oculte Cari cunosc a lumii gandire de titan; Sa stii insa ca oamenii in veci nu vor s-asculte Si-n basme au un nume: li zice nazdravan. La ganduri uriase a lor minte asuda, Da? oamenii-i inconjor si nu vor sa-i auda.

Desi rari si putini-s, lumea nu va sa-i vaza, Viata lor e lupta, cand mor se duc neplansi. Ei n-au avut la leagan un bland inger de paza Si-a lor ochi de durere sunt turbure, si stinsi; Dara desi blanzi ingeri nu-si varsa a lor raze In sufletul lor, totusi ei mari is si distinsi, Caci Dumnezeu in lume le tine loc de tata Si pune pe-a lor frunte gandirea lui bogata.

Dar - e un inger palid cu lungi aripi si negre, In aste firi marete in veci e-namorat. Pacat numai c-amoru-i stinge sisteme-ntegre, Intorsu lui omoara p-oricine l-a-ascultat, Seducator trimite placerile alegre Si de asculti cantarea-i geniu-ti e sfarmat. A celor trecatoare in mana lui e soarte, Frumosu-i ca nealtii si numele-i e: Moarte!

De-aceea sa n-asculti tu sublima lui cantare, Caci morti-s pe vecie acei ce o ascult, In fiecare secol un alt amant el are Si cel care-l iubeste ramane-n veci ocult. Asculta glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare. De Domnul eu trimisu-s, caci te iubeste mult, Sa scap a ta fiinta de caosu-i imens - Eu in glasul gandirii-ti am pus acesta sens.

Ca dincolo de groapa imperiu n-ai o lume, De asta tie n-are de ce sa-ti para rau; A geniului imperiu: gandirea lui - anume; A sufletului spatiu e insusi el. Ca grau Vei samana in ceruri a gandurilor sume Si-atunci realizate vor fi, vor sta mereu. Ca-n lumea dinafara tu nu ai mostenire, A pus in tine Domnul nemargini de gandire.

In aste mari nemargini unde gandiri ca stele Lin infloresc, miriade s-amesteca, contrag; Zidite-n dome mandre, de cugetari castele Se darma la suflarea-ti si-n taina se desfac Sau la dorinta-ti numai se misca ca margele Si sub cantari, ce vibra - se-ntuneca si tac; Asta nemarginire de gand ce-i pusa-n tine O lume e in lume si in vecie tine.

Cand mintea va cuprinde viata ta lumeasca, Cand corpul tau cadea-va de vreme risipit, Vei cobori tu singur in viata-ti sufleteasca Si vei dura in spatiu-i stelos nemarginit; Cum Dumnezeu cuprinde cu viata lui cereasca Lumi, stele, timp si spatiu s-atomul nezarit, Cum toate-s el si dansul in toate e cuprins, Astfel tu vei fi mare ca gandul tau intins.

De-asta viata mandra de vrei sa ai o stire, Gandeste num-atuncea la visuri si la somn, Ca mort e corpul rece in noapte, nesimtire, Pe creatiuni bogate sufletul este domn; In ocean de stele, prin sori, nemarginire, El imbla, risipeste gandirile prin somn; Desi nu sunt aievea aceste lumi solare, El tot le vede, simte, le-aude si le are.

Cand omul risipitu-i, un lut fara suflare, Sufletul in afara ramane surd si orb: Un cantec fara arpa, o raza fara soare, Un murmur fara ape, e suflet fara corp, Dar inauntru-i este o lume-ntinsa mare, Aievea-i pentru dansul. Cum picaturi ce sorb Toate razele lumii intr-un graunte-uimit, In el is toate, dansul e-n toate ce-a gandit."

Seraful isi sfarsise vibrata-cugetare, Gandirea tace-asemeni in fiul de-mparat, Si galbena ca gheata rupta din nori rasare Luna si trece moarta pe cortu-nnourat Si cerul nori gandeste, nori mari de razbunare Ce vor sa biciuiasca pamantul rasculat Si noaptea-insira ceasuri pe firu-i incolor Ca raul care-si mana trecutu-n viitor.

Deodata vede ca nori se despica In doua si cale ii fac printre ei. Ajunsu-i in culme, sub dansul o clica De vanturi s-alunga prin nouri si-si strica Aripa de stance, se clatin in vai.

Sub el vijelia cea neagra, turbata, Cu caii de fulger, cutreier nebuni Si bate in vanturi, pe nori rasturnata, Ea stancile-ndoaie si grindina fata, Amesteca lumea, framanta furtuni.

Deasupra-i pe bolta albastra, senina, Cald soare luceste si imbla cu drag. Pe-a muntelui stresna de stanci si ruina, Pe-o stea pravalita, cu cartea in mana, Adanc se gandeste puternicul mag.

- Parinte - el zice - si-adanc i se-nchina, Batranul meu tata aici m-a trimis. - Venit-ai? - batranul raspunde - suspina, Pe fata lui trece zambire senina, C-o mana el cartea cea veche a-nchis. -

Vazut-am din carte-mi ca viata batrana Curand se sfarseste - s-asupra-astui gand Uitat-am eu lumea - durere straina In suflet patrunse, cu-aripi de lumina - Si pan? ma uitasem scapa din pamant

Furtuna turbata… Din mii de furtune Ce-asupra pamantului imbla zburand, Sunt cateva cari de mult is nebune, De-aceea legate de pietre batrane Le tin incuiate-ntr-a muntelui fund.

Si pan? m-apucase de tatal tau jele, Bag seama ca una din ele-a scapat, A rupt cu aripa vo cateva stele, Trantitu-le-a-n nouri si-n vanturi rebele Si codrii mei vecinici i-a mai maturat.

Asteapta, copile, sa caut o vraja In carte… Sa chem eu giganticul vant. Pe aripi sa-i puie o mie de maje, S-o lege de stance, sa-i steie de straja In neagra-nchisoare in fund de pamant…

Sopteste; vant falnic furtuna o-nhata, Aripele-i leaga - o baga in stanci, Acolo cu lanturi o leaga de brate; Cu-ncetul a cerului nori se desfata, Incet se-ncretesc peste vaile-adanci.

- Copile, acuma pericol nu este - Urmeaza-mi in munte, in salele-mi mari, Acolo-mi vei spune de tatal tau veste. In viata-ne fost-am Pilad si Oreste - El moare - si-n lume raman singur iar.

Nainte de moarte trimis-a pe tine, Ca vietii-ti sa dau eu batranul meu sfat Si asta desigur facut-a el bine: Primejdii te-asteapta si, fara de mine, Se poate de ele ca n-ai fi scapat.

De-ai fi ca alti oameni, atuncea se poate Ca soarta ta-n bine din rau as schimba, Dar semnul tau nu sta in cartea mea toata. A sortilor stele de mine-s purtate, Da? tu in tot cerul nu ai nici o stea.

De-aceea eu nu pot nimic pentru tine. Scrisoarea-ti menita eu nu pot s-o schimb. Ce e pot preface… Ce-n stele senine Nu-i scris - eu nu pot sti. Sunt scrieri streine Gandite de Domnu-ntr-a sorilor nimb.

Dar pot sa-ti arat a pierzarilor cale, Ca-n ea sa n-aluneci, ca neademenit De-un inger c-ochi verzi, cu trasurile pale, Ce lumii aduce durere si jale De moarte, de care adanc esti iubit.

El zice s-alene coboara la vale, La porti uriase ce duc in spelunci. De stanci prabusite gigantici portale Descuie si intra in mandrele hale De marmura neagra, intinse si lungi.

Pilastri de aur pe muri se coboara, Pe jos sunt covoare tesute-n flori vii Si stele in candeli dulci raze presara Si aeru-i dulce ca-n noaptea de vara Si razele-s calde si trandafirii.

Prin hala cea mare, cu pasure line Ei trec si prin bolte sapate-n granit Ei intra-ntr-o sala cu miroase plina; A murilor marmuri lucind ebenine Ca negre oglinde de tuci lustruit.

Batranul in urma-i el poarta o-nchide. Adanc intuneric i-nconjur-atunci - Pe masa cea mare incet el aprinde Potirul albastru viorelei cei blande, Ea-arunca-n negru-aer raze, vinete dungi.

Pe-un tron, imparatul, de rosa matasa S-asaza, se uita-n marmoreii muri, Batranul alaturi pe-un scaun se lasa Si flori raspandesc adormite miroase Ca mirosul proaspat a verzii paduri.

Si razele-albastre prin sala alearga. Fantastic batranul s-ardica si bland In aer inalta puternica-i varga. Pe-oglinda cea neagra, profunda si larga Incet-incet pare o umbra de-argint.

E vanat la fata ca margaritarul, Pe albii lui umeri aripi se desfac Si luciu c-argintul ii este talarul; In mana lui mica el tine paharul Somniei… Pe frunte-i flori rosii de mac.

Cad pletele, blonde si lungi spice de-aur, Inchisa-n lungi gene privirea lui sta; O cupa cu versuri, cu cifre de maur Ia-n mana batranul - ca sange de taur, Un vin rosu toarna si regelui da.

Vazand umbra alba pe negrul parete, Din tron imparatul genunchie uimit, In vis umbra rade - si lungile-i plete Ca aurul blonde se las raschiete Pe netezii umeri, pe albul ei gat.

- E somnul - batranu-n ureche ii spune - O vorba sa nu spui, caci daca nu taci, Ca visul el piere - cu greu se supune La magica-mi vorba - las stele sa sune, Ca-n tabla cea neagra sa-l prind. - Tu sa faci

Ce-oi spune. O cupa pe margini cu aur El ia si-n ea varsa cristalicul vin. Stau in jurul cupei cu cifre de maur Obscunse vraji scrise… Ca sange de taur E vinul si totusi e clar ca rubin.

- Bea - zice - atunci somnul din muri se coboara Si ochii-ti saruta cu dulce suras; Atunci tu grumazu-i cu bratu-nconjoara, El aripa lui si-o ridica si zboara, Te duce cu dansul in lumea de vis.

Si junele bea si adoarme. Deodata, Pe ochi buze calde si moi a simtit. El bratul si-ntinde si-nlantuie-ndata A umbrei dulci umeri si netezi… Umflata El simte aripa ca-n sus a pornit.

Pe umerii umbrei el fruntea si-o lasa Si-aude suflarea-i cea calda batand Si dus el se simte in lumi luminoase, In corure sfinte, prin stele-auroase Aude cum suna aripa de-argint.

El ochi-si deschide, deasupra lui vede Doi ochi mari albastri, adanci, visatori. A lui fericire el mai ca n-o crede, El gura si-apasa pe blondele-i plete Si fata cea pala i-o mangaie-n dor.

E beat de a visului lunga magie, In brate-i pe inger mai tare-a cuprins Si umbra surade, cu-aripa-l mangaie Si gura-si apleaca in dulce betie, I-apasa pe buze-i sarutu-i aprins.

- Vezi tu - zice umbra - pe-a haului vale: Pamantul cu muntii-i ce fumega stins, Cu mari adormite ce murmura-n jale; Dorm populii, tari si cetatile sale. Deasupra-ti, oceanul de stele intins.

Pamantul departe-ntr-un punct s-a contrage, Caci lumi de departe in puncte se schimb, Dispar a pamantului viziune vage, A stelelor tara curata se trage, Alearga, traieste a astrilor timp.

O stea, un imperiu intins e si mare, Cu sute de tari si cu mii de fiinti. Cetatile mari raspandite-s in soare, Palate de-argint se ridic ganditoare Si regii sunt ingeri cu aripi de-arginti.

Si sufletul liber privirea-i santita O nalta pe stelnicul, marele plai: O patrie noua sublima, iubita, De cantece plina din veacuri fugite - Aici lumea-antica urmeaza-a ei trai.

Vezi steaua ca muntii si-ntoarse si marea Imbland neclintita in vecinicu-i mers. A anilor spat? le destina un soare: La una-i mai mic si la alta mai mare Caci sorii scriu timpu-n acest univers.

Curand vom ajunge pe steaua senina, Pe care in ceruri numesc-o a mea. De visuri, de umbre, de cantec e plina. Curand vom intra in campia ei lina Si-n urma-ti pamantul ramane - o stea.

III

Magul ramas in munte, din el iesi afara, Pe-o piatra detunata el sede peste vai, Priveste. - Codrii mangai cu vant de primavara A lui frunte uscata, adancii ochi ai sai.

Se suie-n varf de munte, o stea din cer coboara - O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc, Pe ea sezand calare, in infinit el zboara, Stelele sclipeau sfinte si-n cale-i faceau loc.

Si rasfirati in spatiu ingeri duceau in poale A lumilor adance si blande rugaciuni Si intinzand in vanturi aripele regale L-a lumii trepte-albastre le duc si le depun.

Pe magul cel puternic ei il saruta-n cale, El trece dus pe steaua ce zboara ca un gand Si cand veni sant, mare, pe-a caosului vale Da drum stelei, s-arunca in haul fara fund.

Deasupra vedea stele si dedesuptu-i stele, El zboara fara preget ca tunetul ranit; In sus, in dreapta,-n stanga lanurile de stele Dispar. - El cade,-un astru in caos azvarlit.

Caci la un punct albastru privirea-i atintita: L-a caosului margini un astru bland usor; Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipita, Zboara ca gandul care l-arunca-n viitor.

Din ce in ce s-apropie de lumea departata, O zi mai are inca s-ajunge-n luna lui. Acolo el rasufla de calea-i departata - De pe-un munte a lunei arunca ochii lui.

Cu ochii plini de lacrimi la acea stea priveste, Ce lumina albastra mergandu-si drumul sau: - Ce linistita-i dansa, in pace ea paseste, O, cum iubesc eu steaua, unde m-am nascut eu.

Mai e-n tot universul o stea plina de pace, Neturburata vecinic de ura, de razboi; In toate Creatiunea gura ei vecinic tace, N-o bantuie griji rele, n-o bantuie nevoi.

E-un om, care pe dansa nefericit se tine, Dar nu-i nefericirea in stea, ci e in el, Dar soartea lui schimba-voi, din rau oi face bine - Cobor acum la astru-mi sa-l mangai si pe el.

Din varf de munte-n luna in spatiu iar s-arunca, In clipa-ajunge-n norii ai astrului natal, Cu-amor el il priveste, cu o privire lunga, In funii lungi el rupe al nourilor voal.

L-intinde, l-impleteste, din el isi face scara, O-arunca-n zarea lunga de flutura in vant, Apoi pe ea cu-ncetul batranul se coboara Pe mare, care-si misca mii valuri tremurand.

Din norii cei mai desi el luase o bucata, Isi face din ea luntre, ce luneca pe val, A marei unde-albastre aluneca-nspumate Si-l duc in leagan dulce, prin canturi de pe mal.

Din insule bogate cu mari gradini de laur, Lebede argintoase aripele-ntinzand Veneau sfasiind apa la luntrea lui de aur Si se-nhamau la dansa si o trageau cantand.

Batranu-n manta-i alba infasurat viseaza Iar lebede-argintoase luntrea bogata trag, Al valurilor cantec pe el il saluteaza - Pe fruntea-i impletita e-o ramura de fag.

Plutind cu repejune sub palida lumina A lunei, ti se pare al marii Dumnezeu, Cantat de inmiirea valurilor senina Si inganat de lebezi in dulce visul sau.

Luntrea, un vis de aur, panza albastra-a marii O sfasie - si-aproape ea vine-acum de mal, Un mal de pietre suie, de stanci frante rebele, Ce stau lovind cu poala in inspumatul val.

Acolo printre stance batrane si schelete, Un templu in ruina, de apa inecat, Pe jumatate murii si stalpii si-i inclina Si sta-n curand sa cada de vreme sfaramat.

In scorburi de parete traieste-un biet calugar Tanar, frumos - dar insa ca umbra el e slab. Din stance naruite, din pietre si din bulgari Facu carari spre fundul al templului arab.

Acolo prigonit sta de visuri si de ganduri. Ce vrea nici el nu stie, se chinuie-n zadar, Doarme pe-un pat de trente ce-i pus pe doua scanduri, Nu bea apa d-izvoare, ci valul marei-amar.

Astfel el vrea viata s-o sfarme, s-o scurteze. De ce? si pentru cine, el singur n-a stiut. Astfel se chinuieste in rugaciuni asceze In cate-o biata arfa din arcul sfaramat.

O arfa de arama cu coarde ruginite, El zbarnaie pe dansa un cantec dezolat. Strune-amortite tremur de mana lui trezite… El cheama cu cantarea-i o umbra ce-a visat.

S-acum el sta in luna pe-o piatra risipita Si cantecu-i in noapte zbura mult dureros, Parea c-asteapta-n aer pe umbra lui iubita S-o vada, astfel ochiu-i tintea intunecos.

Magul pe-o piatra seaca din luntre se coboara. Pe-a valurilor fuga el drumu-apoi ii da - Pe-o stanca-apoi se suie - pe-ascetul il masoara Cu ochiul. Ca geniul vazduhului el sta.

Calugarul il vede, arfa scapa din mana, Pe buze-i trece-un zambet ascet, slabit, amar. El stanca lui o lasa, la mag incet el vine Si mana lui o prinde si-ntreaba cu glas rar:

- Ce-ai mai facut, parinte… Iar ai venit la mine, Crezi tu c-o sa ma mangai pe mine? nu, in veci Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line Cum stancele la glasu-mi surde raman si reci.

O, vino colo-n scorburi ca sa-ti arat fereasta Pe care umbra blanda ieri noaptea a venit Prin stalpii-n prabuseala… prin arcuri sparte… Asta… Pe-aici pe-o scara de-aur ea blanda a intrat.

- De-aceea te-ai retras tu, ii zise magu-atuncea, Sa traiesti in asceze gandind la Dumnezeu, Band apa marii-amara in negrele spelunce - Ca sa domini in tine ispita, geniul rau!…

- Ispita neagra dansa? un geniu rau, o, nu e! Raspunse trist si dulce fantasticul ascet. De-ar veni ceriul insusi aceasta sa mi-o spuie, De-ar spune-o dansa insasi - eu totusi nu o cred.

As crede mult mai iute ca vrea sa ma insele, Ca vrea sa-mi cerce-amorul adanc insa fatal, De-as spune numai chipul cum privirilor mele S-arata - n-ai mai crede ca-i geniu infernal.

Cand ca un vis argenteu pluteste blonda luna Prin marea-albastra-n ceruri, prin somnorosii nori, Cand noaptea-i o regina lunateca si bruna, Cand valuri lovesc tarmii cu spumele racori,

Eu de pe stalpul negru iau arfa de arama, Arfa a carei sunet e turbur, tremurat, Arfa care din pietre durerile le cheama, Din stancile starpite, din valu-nfuriat…

Si cant… Din valuri iese cate o raza franta Si pietrele din tarmuri imi par a suspina. Din nori strabate-o raza molateca si blanda, O raza diamanta cu-albeata ei de nea.

Si raza ma iubeste, mangaie a mea frunte Cu-a ei lumina blanda - o muzica de vis Din aer si din mare cantului meu raspunde, Cantec nascut din ceruri si-al marii crunt abis.

La mijlocul de aer, in sfera de lumina, Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal, Ea prinde chip si forma, o forma diafanina, Inger cu aripi albe, ca marmura de pal.

Si se coboara palid pe drumul razei sale Si se coboara-alene, cu cantecu-mi l-invoc Si haine argintie coprind membrele sale, Prin paru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.

Eu stau uimit si palid… mana-mi involuntara Se misca tremuranda pe coardele de fier, Ce cauta-al meu suflet in acea sfanta oara De la turburii creieri in van eu sama cer.

Cine-ar fi oare umbra aceea argintie Ce vine la cantarea-mi cand cu o ruga-o-nvoc, Cand provocati de arfa-mi raspund valuri o mie, In nopti cand pricep scrisul al stelelor de foc?

Cantand pe a mea arfa salbateca, vibranda, Am pus in ea o parte a sufletului meu. E partea cea mai buna, mai pura si mai sfanta Ce intr-o noapte alba, pe-o raza tremuranda Parasi lemnul putred, zburand la Dumnezeu.

Cand noaptea insa-i calda, molateca si bruna, Atunci o chem din mare, atunci o chem din luna Pe-acea parte iubita a sufletului meu. Si ea venind prin noapte ca o raza de soare Coboara pe-a mea frunte nebuna visatoare, Pan? se preface-n chipul ce l-am visat mereu.

Nu e vre o fantasma nebuna si desarta, E o faptur-aievea, cu gand din gandul meu, Dintr-un noian de raze am intrupat-o eu Si inima-mi o cheama, gandirea-mi o desmiarda Si sufletul din mine e si sufletul sau.

Tot ce-am gandit mai tanar, tot ce-am cantat mai dulce, Tot ce a fost in cantu-mi mai pur si mai copil S-a-mpreunat in marea aerului steril Cu razele a lunei ce-n nori sta sa se culce Si a format un inger frumos si juvenil.

- Nebun ori esti lunatec - batranul murmureaza… E visul tineretii, e sete de amor. Ingerul tau e-o raza si trupul ei un nor… La cantecul tau ?co raspunde plangator Si tu-mpopulezi marea cu suflete de raze Si stelele de cantec le impli visator.

Ia una cate una icoanele palite, Ia una cate una o und-, o stea de foc Si toate sunt nimica… cand toate la un loc Pot in tine visarea si cantul sa-l escite, Mintea sa-ti strice poate al razelor bland joc, Ce se-mpreuna-n aer, care se sparg in nori, Care rasfrang in valuri spumanzi si gematori.

- Si dac-ar fi, ce-mi pasa? Chiar pala nebunie Se poate ca trezita a-nfipt ochii cumpliti In fruntea-mi vestezita, in creieri rataciti Si-n jurul ochilor mei grava ca la stafie Afunde si teribili, lungi cearcane de plumb - Fie asa - eu nu zic… Si totusi, nebunia Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a coprins Imi place - cum imi place visul de raze nins, Imi place cum imi place o umbra argintie. Tu cugeti. Cugetarea cu raze reci patrunde, Loveste chipul dulce creat de fantazie Si acest chip devine palid ca o stafie Si-ndata ce-l privesti tu el sta sa se confunde Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde. Dar eu… eu nu sunt astfel… Mie-mi place visarea. Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos, Inger c-ochi mari albastri, cu chipul luminos… Si iert ca el se stinge, cum aprind lumanarea. Caci n-o aprind… din contra… Ca cel ce-i place-un vis Si chiar trezit de friguri el tine ochiu-nchis, Ca mai departe visul frumos sa il viseze, Asemenea uit lumea si eu… sunt bucuros De pot prelungi inca visul meu radios. De n-ar fugi-nfidelul… O, de ar sta mereu Sa oglindez intr-insul adanc sufletul meu, Cu cantecu-mi ferice simtirea sa-i desmierd Si-n ochii mari si bolnavi fiinta sa mi-o pierd… De n-ar fugi!… dar fuge… Fuge cum luna plina Incearca dupa codri greu capul de-l inclina Si fuge si se duce pe-o raza iar in sus, Se pierde in ruina castelului zdrobit… E sufletul meu palid, e sufletul meu dus Ce paraseste lumea de cer ademenit.