Partea a II-a.

Vara trecută am scris câteva foi menite Țării celei mari care mi-a dat nașterea. Simțiam nevoia ca țara aceia să vadă țara care e a mea acuma prin ochii cuiva care a învățat s’o iubească adânc și să simtă adânc farmecul ei.

Nu numai în acea țară mare de dincolo de Mări schițele mele ușoare au întîmpinat bună primire, și de aceia în această vreme de tristeță națională m’am îndemnat ca încă odată să ieau condeiul, și anume pentru a vorbi despre locurile ce mi-au fost dragi aice.

Cu trezirea primăverii un dor nemărgenit, pe care nu-l pot stăpânì, îmi umple sufletul. Ca prinsul care caută prin zăbrelele fereștii să descopere un colț din cerul

Scoasă din sălașurile mele, ele-mi răsar mai scumpe decât oricând, acele locuri de unde cu sabie și foc am fost surgunită. Ele au ajuns pentru mine Raiul pierdut spre care toți tindem cu dor. De aceia m’am gândit că, în aceste zile de încercare, măcar condeiul mieu ar puteà să vă îndrepte, pe câțiva din cei ce sunteți ca mine, înnapoi spre locuri de care tânjiți.

Sarcina ce am luat-o asupră-mi va fi și amară și dulce, și, dacă poate vorbele mele vă vor atinge sufletul, unii veți încercà să vă amintiți că adesea mi s’a părut a scrie cu însuși sângele inimii.

I.

Dacă sânt mai mult aplecată să vorbesc de munte, de câmp și de șesuri decât de orașe și uliți și să descriu sate, biserici și locuri singuratece, e poate și pentru că artistul din mine m’a făcut întâiu a iubi această țară. Dar totdeauna către cei umili, către țerani m’am simțit mai puternic îndreptată,

Simțiam o dorință de a-i cunoaște pentru a-i înțelege, de a fi primită fără neîncredere în mijlocul lor.

Îmi erà drag de spațiile largi în care locuiau, de mireasma bunului pământ în care-și înfigeau plugul; și am înțeles astfel și poezia prafului care li acoperia munca, neîncetatele lor silinți spre un ideal înfășurat în umbră, pe care nu-l înțelegeau încă deplin.

Nimic nu este în țara aceasta românească pe care să nu-l fi iubit eu. Mai adânc și decât copiii născuți pe brazda ei m’am împărtășit eu sufletește cu șesurile ei întinse, cu nesfârșitele-i drumuri, cu apusurile de soare, cu pajiștele-i umede de roua zorilor, cu pădurile-i adânci și câmpii de grâu copt luminând ca aurul. Mi-a fost drag și de spinul uriaș care în vre-un loc sterp și pietros întindeà spre ceruri frumusețea fără folos a țepoaselor lui brațe. În cursul rătăcirilor mele am ajuns la locuri așà de singure încât păreau a fi la capătul lumii, și am stat acolo de am privit gloria ultimă a soarelui până se coborî

Acuma cea mai mare parte din ce am avut, a trebuit să rămâie în mânile celor cari-i vor fi fiind stăpâni aspri și fără milă, ale celor cari vor fi găsind mijloc de a scoate sânge și din pietre. Dar Dumnezeu vrea de sigur ca aceasta să fie numai o încercare fără trăinicie, ce s’a trimis asupră-ni ca să înțelegem mai bine cât am iubit acea țară și ce scumpă ni-a fost.

N’aveam nevoie să se rupă de la mine ca să-mi dau sama cât mi se legase de inimă acest pământ; totuși dela fereastra adăpostului mieu, orice icoană ce zăceà adormită în sufletu-mi, mi se înnalță înnainte, limpede, minunată. Ci așà sunt de multe, încât abià de știu pe care s’o schițez mai întâiu....

Dar, cum gândurile mi se întorc așà de firește mai degrabă decât oriunde la

Dragă casă a Cotrocenilor goală ești acum.

De mă întorc la voi, Cotrocenilor, cum o să vă găsesc? Cu bucurie mă veți primi voi ori tremurând încă de tot ce ați văzut?

Că tare mi-ați fost dragi voi, Cotrocenilor!

Iarna, vedeam din pat cum răsare soarele asupra orașului. Deprinsă, cum eram, să mă scol din vreme, această serbătoare a colorii a mea erà în fiecare dimineață. Împotriva înfocatei ei străluciri copacii goi își rășchirau ramurile, negre și de tot stolul ciorilor. La anume clipe se ridicau toate în văzduh dintr’o dată, trăgând mișcătoare linii de negru pe bolta portocalie.

Primăvara, mă trezeau păsările cu chiscuitul lor ori trâmbițele casărmilor chemându-mă la primblarea mea călare din fiecare zi. O, cum le cunoșteam de bine pe aceste trâmbiți toate, de puteam spune după sunetul lor deosebit care erà regimentul ce pornia în marș. În tinereța mea,

Sunetele acelea din Cotroceni! Pe toate le știu, și, de aud acum de-odată ceva care samănă cu ele, îmi bate inima și lacrimi îmi răsar pe gene.

Primăvara și în vara timpurie nopțile răsunau de chemarea trâmbițelor; le umpleà și depărtatul lătrat al câinilor; iar de Paști auziam glasuri de fete cântând în cor «Hristos a înviat din morți». Și apoi de jos din oraș sunete vesele de valsuri veniau plutind până la pașnica noastră grădină ca să amestece frivole note cu cântecul privighitorilor ce se îngânau până adânc în noapte. Plin erà văzduhul de mireasma florilor. Dar astăzi toate aceste lucruri nu mai sunt, nu mai sunt așà!

Tot mai aud grăbitul pas al copiilor miei alergând spre mine prin cărările acoperite cu nisip, — cu mânile pline de flori și pletele frumoase fluturând în vânt. Totdeauna, la orice vrâstă, îmi alergau astfel înnainte cu mânile pline de flori, știind cât țin eu și la cea mai umilă dintre plante.

Îi văd cum vin unul după altul, și totdeauna era unul mai mititel ca să iea

Altele erau florile după vreme; întâiu timpuriile viorele, apoi ghiocelul, ori un subțirel toporaș alb; pe urmă vin curpenii de pădure, luminoși ca soarele, apoi lalelele și stânjineii, liliacul și trandafirii, până ce miezul verii îmi aducea crinii albi ca zăpada, cu străpungătoare mireasmă și mari aproape cât și copilul care-i aducea spre mine.

Dar astea s’au dus, s’au cam dus... Mircea zace în mormântul lui rece, și ostași cari nu sunt ostașii noștri stau de sentinelă la ușa casei noastre...

Cotrocenii erau odată o mănăstire ascunsă ’n păduri, care o despărțiau cu totul de oraș. Bătrâna-i biserică tot stă dreaptă la mijlocul curții, încunjurată de castani, cari, când sunt în floare, par împodobiți cu mii de făclii înfipte ’n ramurile lor. Iar, toamna, frunzele li se prefac în scump aur, pe când iarna arborii se sprijină goi și înfiorați de zidurile lăcașului.

Nicio restaurație greșită n’a profanat stilul bisericii. Stă încă neatinsă, păstrându-și farmecul de odinioară, dar, din nenorocire, când s’a rezidit casa din juru-i, nimeni n’a avut gândul de a o face la loc după frumoasele modèle ale bătrânelor mănăstiri din alte părți ale țerii.

Simțiau nevoie să ni clădească un «palat», nebănuind măcar că Domnița venită din locuri așa de depărtate va fi cândva cea mai înfocată admiratoare a unui stil pe care mulți l-au uitat, de pe urma importațiilor mai nouă din străinătate. Astfel arhitectura casei n’are frumuseță, afară de o mică parte pe care, târziu, am adăugit-o noi.

De și am cheltuit multe ceasuri fericite supt acest acoperiș, unde atâția ani mi-a fost casa, acum dorurile mele toate spre biserică merg, unde zace însângerată o parte din însăși inima mea.

Înlăuntrul tainicei tăceri a lăcașului mai mult decât un oaspete nobil și-a aflat odihnă. Nobili oaspeți ale căror nume sunt săpate pe vechile lespezi sepulcrale. Dar, pe lângă acele morminte, este acolo

Cândva ne vom întoarce; atunci o inscripție se va pune acolo, după vechea datină, — și nu vor trebui multe cuvinte căci numai patru ani, așa de scurți, a fost el oaspete pe acest pământ când Dumnezeu l-a chemat aiurea, în mai fericite ținuturi.

Chiar lângă mormântul cel fără nume este o piatră pe care scrie:

«În floarea tinereaților, în vrîsta voiniciei, cumplita moarte au răpit din cinstea boieriei pre tinerel Constandin, odrasla cea aleasă a Radului biv Vel Spătar. Oh jale tânguioasă! Din rodul cantacuzinesc trăgându-și nemurirea, aici cu cinste astrucat, ca pentru pomenire. Douăzeci și doi de ani fiind, pre a lui maică a lăsat pătimind. Leatul cel de la Hristos o mie șapte sute trei întregi și doaozeci. Lăsând suspinuri multe neamului său, și maică-sa întristăciune mare și lacrămi de a pururea, fără încetare, Hristoase Dumnezeule, varsă-ți

Duioase vorbe, pline de răsunetul vechilor dureri, de pot sta deocamdată și pentru celalalt mormânt, unde numele nu e.

Pe unul îl chema Constantin, Mircea era cellalt

În primăvara aceasta, Mircea nu-mi va aduce flori; în zădar ni va înflori grădina; se vor vesteji curpenii, lalelele se vor trece, se vor răspândi trandafirii, locurile iubite nu vor duce crini pe mormântul care nume nu are.

Tot vor cânta privighitorile, și miresme vor pluti iarăși în aier, dar trâmbițile ce vor suna, nu vor mai fi ale oștirii noastre.

«Și de aceia», spune Scriptura, «eu slăvesc pe morții cari sunt acuma morți, mai curând decât pe cei vii... Căci ei n’au văzut fapta rea care s’a făcut supt soare».

II.

Pentru ochiul celui indiferent, este numai puțină frumuseță în câmpiile din jurul Bucureștilor. Ele sunt uniform plane, prăfoase, fără arbori, și când se topește zăpada, adesea ori nu-s decât mari lacuri de mocirlă.

Nu dintr’odată am învățat eu să le țin în samă. Venisem doar dintr’o țară de verzi pășuni și de copaci largi în ramuri, și seaca goliciune a acestor câmpi mi-a fost greu dintru’ntâiu să li-o sufăr. Îmi era dor de pajiști, însetată eram de umbră. Încetul pe încetul mi s’au deschis ochii să văd frumuseți de care la început nu știam.

Fără să țin în samă neîndurările vremii, am călătorit în lungul și largul lor, în toate anotimpurile. Nu-mi păsa nici de ceață, nici de vânt, nici de ploaie; și nici viscolele nu mă puteau ținea acasă, nici fierbintele soare de vară.

Îmi plăcea să rătăcesc departe de drumurile bătute, să descopăr locuri pe care puțini le-au fost văzut vre-odată. Iarna, treceam în saltul calului peste întinderi nemărginite de zăpadă, când cer și pământ se făceau una, când nu păreau a mai fi

Copitele calului mieu lăsau o ușoară urmă după mine, și adesea-mi părea rău că profanez astfel sfințenia giulgiului de omăt fără pată. Și atât de adâncă era în juru-mi tăcerea, că-mi apăsa pe cap ca o povară, mă copleșia cu puterea ei și aproape mă făcea să mă tem. Când și când un zbor de cioare plutiau jos supt bolți, și croncănitul lor făcea și mai puternică singurătatea către care călătorisem, departe așa de mult de locuințile oamenilor.

După lungi luni de iarnă, mare-mi era bucuria de primăvara ce se trezia. Știam unde se pot afla cele mai timpurii dintre flori; drum lung aș fi călărit pentru a culege cei d’intâiu clopoței galbeni, pentru a avea bucuria vre unui covor albastru de viorele într’o pădure hăt hăt departe; îmi era drag de cea d’intâiu nălucire cețoasă de verde pe sălcii, și cunoșteam locuri singuratece unde ele stăteau în cete, lăsând ca plângătoarele lor crengi să se târască peste apele cu mers iute, crescute de zăpezile în topire. Știam de cutare

Stăteam privind îndelung smerita frumuseță a locului, și sufletul mi se mișcà straniu la farmecul atâtor mândreți nemeșteșugite, temându-mă totuși fără voie că erau menite să piară și întrebându-mă cu mirare dacă acei ce ridicaseră lăcașul își dăduseră samă cumva că liniile lui erau neasămănat de gingașe și așezarea lui o bucurie pentru ochiul artistului.

În ani mai noi, adesea am căutat bisericuța aceasta în ruine; dar ea nu mai erà pe fața pământului, cum cele frumoase sunt din nenorocire menite să dispară, căci vremea merge înnainte și nu-i pasă de lucruri a căror osândă e să se facă bucăți și să piară, și mai ales de asemenea smerite lucruri ascunse departe, în locuri

Am mai avut vedenia atâtor sate cu copaci roditori în cea mai deplină înflorire. Văd gloria ramurilor lor pline de flori întinzându-se pe fondul luminoasei bolți, magice ziduri albe peste nesfârșita boltă de albastru...

Într’o zi-mi aduc aminte că am mers din sat în sat numai să sorb în sufletul mieu acea minunată încântare de alb și de vânăt. Păsările cântau, se auzià glasul mieilor, văzduhul erà plin de foile florilor ce cădeau plutind pretutindeni ca fulgi mari de zăpadă.

Un cioban venì încet, săltăreț, ducându-și înnainte oile. Ca un nor în mișcare mergeà cu el un cețos văl de praf, așà încât trecù de mine cum trece un vis, cu dulăii lângă dânsul și cu măgărușul sur purtând desagii goi pe spate și solemn mânând pe cele din urmă.

Se apropià atunci de mine o Țigancă bătrână, pitorescă și murdară, cu toiagul în mână, înfășurată în zdrențe, șchiopătând și despletită. Bătrână ca dealurile erà Țiganca, dar sordida ei siluetă păstrà încă ciudate contururi de frumuseță. O lulea de lut albă-i erà înfiptă în colțul gurii; ea se rânjì la urmă și întinse o mână ciolănoasă în nădejdea să capete un ban.

Baba trecù, și alții veniră la rând pe drum; cară trase de boi cenușii ca piatra, plugari mergând la munca lor și copilași cari cântau și râdeau și erau bucuroși. O mamă răsărì acum, purtându-și pruncu’n brațe, un băiețel târându-se lângă dânsa, iar îndată după aceia un flăcău cu dinții strălucitori pe spinarea calului fără șea.

Pe drumul cu praf alb ei își întindeau șirul, bolta zimbind asupra lor, și de jur împrejur arborii erau în floare și în fiecare ramură păsările cântau. Lumea erà tânără, și inima-mi fericită.

Dar toate acestea s’au dus... S’au ca mai dus!....

III.

Toate ruinele au pentru mine un farmec deosebit. Cum le văd de departe, totdeauna caut să răsbat la ele, cât de rău să fie drumul. Cunosc una, nu departe de București, care a păstrat linii de cea mai mare frumuseță: bătrâna mănăstire Comana.

Zidită între 1601 și 1611 de Radu Șerban Voevod, biserica, înnoită, păstrează încă osămintele acestui Domn, care a fost urmaș vrednic al lui Mihai Viteazul. Ca și acest mare înnaintaș, în Ardeal și-a dat el luptele. A cunoscut amarul înfrângerii și a murit în exil, — dar cenușa i s’a adus tocmai din catedrala Sfântului Ștefan la Viena ca să zacă în răsleața mănăstire pe care o înălțase la un țerm de apă, pe loc așa de singuratec.

Acuma e o ruină, ale cării nobile linii se ridică pe neașteptate spre ceruri; masivă și dărăpănată zace ca un balaur adormit într’un Ținut de lacuri și mlaștini. Un râu cu undele încete se mlădie supt temeliile ei, și marea zidire își oglindește vechea frumuseță în apele ce par a se opri o clipă din mersul lor ca să cuprindă

Aproape uitată e calea ce duce acolo. După topitul zăpezilor e așa de adânc noroiul, încât numai carăle cu boi dacă își încearcă norocul pe acolo, și aceasta adauge încă la melancolica taină a locurilor.

Am fost acolo într’un amurg înflăcărat de vară; văzduhul erà așa de liniștit, că părea atârnat asupra capetelor noastre, iar apele atât de odihnite încât răsfrângerea zidurilor părea o altă clădire răsturnată în ele. Vechii păreți și malul pleșuv pe care stau, erau în aceiaș coloare; nici un copac, nici un pâlc de umbră departe împrejur, dar în râul de jos doi boi albi-cenușii cu puternice coarne întraseră pentru a-și potolì setea de seară. Stăpânul lor stătea de se odihnia lângă dânșii, în mulțămire lină la apusul soarelui; munca zilei și-o făcuseră; pace și uitare se lăsaseră asupra acestui colț de lume tihnit.

M’am cățărat prin toate părțile ruinei, strecurându-mă prin crăpăturile zidurilor, urcând pe răpezi povârnișuri, înfruntând

Pe jumătate căzute sunt treptele care duc la dânsele, înlăuntrul zidirii în chip de turn care-i alcătuește baza, dar din mijlocul stâlpilor se deschide o nemărgenită vedere asupra râului și a multelor mlaștini de dincolo, care se pierd în depărtarea nelămurită a șesurilor.

Primăvara, aceste mlaștini se aprind de irisații ca aurul, nenumărate răți sălbatece se sălășluiesc prin trestii, ispitind vânătorul.

Biserica, din lăuntrul curții, a fost refăcută, pierzându-și astfel frumuseța și farmecul, dar vechile ziduri ce o încunjură au până azi minunatele proporții ale clădirilor din acele vremuri. Pe alocurea îndoitul pridvor de stâlpi, unul de asupra celuilalt, s’a păstrat încă fără întrerupere — dar prin alte părți mândrele construcții de odinioară nu mai sunt decât, un maldăr

De proporții urâte, văpsită în cenușiu și fudulă, biserica, odată de un gust ales, strică, vai!, o armonie, care, altfel, ar fi desăvârșită. Înlăuntru, nimic interesant decât lespedea veche care înseamnă locul unde Radu-Vodă Șerban își doarme veșnicul somn.

Deunăzi o bătălie mare s’a dat de jur împrejurul ruinelor de la Comana. La priveliști de moarte, de zbucium răsboinic și suferință a căutat de sus mănăstirea mândră pe vremuri, ruinată și plină de groază înnaintea născocirilor de astăzi ale omului.

Și ce rămâne acum din draga veche mănăstire? Au nimicit oare bombele culturii ultima ei frumseță, care ca un vis ce se pierde se ținea numai pe jumătate de vremile noastre? Căzut-a foișorul pe stâlpi, cea mai scumpă podoabă a zidirii, împreună cu atâtea altele care s’au prăbușit

Auzit-a, din mormântul său, Radu-Vodă Șerban glasul unor tunuri cum pe departe nu erau în zilele lui și și-a rupt el oare odihna? Sau poate singur în mijlocul haosului a zâmbit de un zâmbet cuminte înaintea sgomotelor fără folos ale acestei lumi, el care a găsit dincolo de Marea Umbră un adevăr pe care nimeni din noi nu-l știe? Că doar o vedenie mai grozavă decât toate bombele năvălitorului n’o fi rupt și patul unde după atâtea rătăciri Vodă a crezut în sfârșit să-și afle răpausul!

Întrebări fără răspuns încă, fiind Comana astăzi între locurile care nu mai sunt ale noastre...

Și e acum vremea când stânjinei galbeni auresc rătăcirile multe ale apelor; dar nu vine una să-mi spuie cum e chipul pe care astăzi râul cu mers încet îl oglindește în apa-i care deunăzi în alt roșu s’a aprins decât de-al soarelui murind.

Nu departe de Comana este un loc al cărui nume-l știe orice Român: Călugărenii, lângă apa Argeșului. Căci aici în zilele de mult trecute Mihai Viteazul a câștigat bătălia-i asupra Turcilor. Povestea spune apriat că vitejia însăși a marelui voinic a dobândit biruința: cu securea în mână s’a aruncat el în vălmășag, răspândind groaza prin rândurile dușmanului.

Munteni, Unguri, Ardeleni, ba până și Cazaci erau sub porunca viteazului Mihai, și toți boierii țării luptau lângă dânsul. În această neuitată bătălie mulți Turci de ranguri mari și-au perdut viața, între alții Pașa de Caramania, iar Marele-Vizir Sinan care era mai mare peste dânșii, a fost rănit și doborât jos de pe cal.

Dar o altă luptă, cu atât mai ucigașă, s’a dat ieri în jurul Călugărenilor. N’au

O cruce veche stă aici, înnegrită și bătută de vremi, de proporții uriașe; sumbra ei frumuseță m’a chemat adesea să-i privesc laturile pline de slove săpate. Sunt rânduri scrise de sus până jos, pe o parte și pe alta, și cuvinte pe brațele răstignirii, — dar nu s’a scris încă și povestea bătăliei ce am dat-o noi la Călugăreni. Și eu nu știu cine va fi s’o scrie, nici în ce cuvinte, dar un lucru, pe acela îl știu; povestea pe care un neam întreg a însemnat-o aici cu sânge și cu lacrimi...

IV.

Peste dealuri și văi, peste câmpi, păduri și șesuri, peste tot ce am iubit și am pierdut, Primăvara va fi sămănând acum înflorita ei mantie plină de făgăduinți. Și pe locurile pe unde au căzut viteji va fi răsărind iarba, încă mai verde poate pentru că pământul a fost hrănit

Cât de mult să-și fi dat drum urii lor asupra țerii noastre, și tot nu vor fi putut opri stînjineii de a-și desfășura floarea de un roșu desăvîrșit, nici lalelele de a țișni ca flacări către soare. Greoiul lor picior nu va fi putut să strivească toată frumuseța de pe lume; distrugerea lor trebue să aibă un capăt; vre-un colț va fi fost cruțat, și cutare pașnice locuri tot vor mai fi crezând că Primăvara aduce cu dânsa obișnuita-i solie de bucurie!

Este o grădină de care mi-i dor, una care mi-e dragă, o grădină în care și înnainte de a fi a mea obișnuiam să rătăcesc. Lungile-i cărări umbroase, potecile-i crescute cu iarbă, apele-i adormite aveau pentru mine atracția lucrurilor din vise. Mă bucuram în singurătatea ei, în

Un boier bătrân pe care nu l-am întâlnit niciodată era stăpânul grădinii; când era tânăr, îi plăcuse locul, și va fi visat vre-un vis aici, în taina copacilor umbroși!

O veche casă tristă se înnalță în mijlocul grădinii, una ce-mi părea stăpânită de ciudate amintiri care o umplu de întunerec. Când boierul acela bătrân a murit, el mi-a lăsat casa și grădina: îndemnat de gândul că-mi era drag de singurătatea ei, a vrut mai bine să fie a mea. Copii n’avea, și se temea că alții nu vor îndrăgi locul scump tinerețelor sale.

Astfel parcul cu frumoșii lui copaci vechi și cu cărările crescute cu iarbă al mieu ajunse a fi, cea d’intăiu bucățică de pământ pe care în numele mieu însumi l-am stăpânit!

Un simț de mândrie-mi cuprinse sufletul, și cu el minunate vedenii de frumuseță. Văzuiu grădina prefăcându-se pe încetul într’un raiu de colori veșnic-schimbătoare. Fiecare anotimp cu floarea lui, așa de larg sădită, încât locuri întregi să fie numai flori.

Mi-ar fi plăcut să fi rătăcit prin câmpii roșii cu stânjinei de toate nuanțele, sămănați cu atâta bielșug că până și pe cărări s’ar fi întrecut a crește în strălucirea lor glorioasă. Cât despre trandafiri, erau să fie atâția, încât și-ar fi întins crengile pline de flori până de-asupra apelor, tărcând malurile cu pete largi de roșu.

Maci ca focul în mândre pâlcuri ar fi chemat ochiul de departe, și mai de vreme zarnacadele fără de număr ar fi acoperit margenea pădurii, dând închipuirea unei zăpezi tărzii, pe când curpenii de aur ar fi umplut crângul cu o strălucire ca și cum pământul tot ar fi fost așternut cu lumină.

Cât despre casa cea veche, fațada ei era să fie schimbată într’o mai dulce simplicitate, căci, de și părăsită într’o grădină năpustită de buruieni departe de vuietul lumii, căutase a-și da un aier de importanță pe care nu o avea cu adevărat. Aveam de gând să-i armonisez liniile, îndepărtând toate sforțările de falsă decorație, prefăcând-o într’o locuință simplă, albă, cinstită, așa cum în mai vechi veacuri era datina să clădească această țară.

Plănuisem și tainice grădinițe căptușite cu piatră și încunjurate de ziduri ca niște curți de mănăstire. Le și vedeam pline de flori în jurul adâncilor iazuri, reci și recoritoare în căldurile de vară. Planurile-mi erau toate gata, zilnic mă plecam asupra lor, clădind vis peste vis. Dar nu începeam lucrul mieu, și veșnic vorba mea era aceasta: «Va fi după războiu».

Și alte visuri hrăniam eu cu drag, mai practice și poate puțin egoiste. Eram să desvolt iubirea grădinăritului printre săteni, orânduind premii pentru cei ce vor cultiva mai credincios vegetale și fructe. Mă gândiam să li împrumut părți din pământul mieu, dacă se vor arăta harnici și destoinici la lucru. Smeritul mieu Copăceni, așa mititel cum este, era să ajungă un colț de civilizație, unde orice om s’ar fi bucurat de munca mânilor sale. Dar și aceasta era să fie după răsboiu..., după răsboiu...

Acuma, grădina mi-a fost smulsă, și nu mai rămân decît visurile... Cu gîndul rătăcesc lîngă dragile mele sălcii pletoase și în jos prin pădurice la podul țerănesc de pe malul apei. Acolo rămân cu ochii la Argeșul care și duce până dincolo de margenile vederii tulburile valuri.

Aud glasurile privighitorilor, zumzetul miilor de albine. Pace este pretutindeni, și liniște. Eu stau singură cu visurile mele...

Îmi aduc aminte o noapte cu puțini ani în urmă, o caldă noapte de vară, adevărată noapte românească, răsunând de lătratul depărtat al cânilor. Eu cu alt cineva din ai miei ne coborâsem la malul apei să ne uităm la Argeșul argintat de razele lunii.

De un cenușiu ca al porumbelului era lumea, și tot așa și bolta însăși. Ca stafii stăteau sălciile în șiruri, întingându-și crăcile lungi în apa care curgea încrețîndu-se peste rădăcinile lor.

Palidă de paliditatea morților, privia de sus luna la tăcerea noastră. Deprinsă cu vraja în care totdeauna ea cuprinde

Cu ochi de foc se uitau stelele la mai înalta ei răspândire de raze, sămânând cerul cu puncte de lumină. Noapte de frumuseță, noapte de pace... Și ce departe-mi erà gândul de vedeniile războiului...

S’au schimbat toate..., toate s’au schimbat. Ce rămâne acum din grădina mea? Parcă știu eu!

I-a fost turburată tăcerea adormită în iarbă de sunetele luptei? Mândrii ei copaci bătrâni au fost ei rupți în bucăți de bombele dușmanilor? S’au cutremurat apele-i adormite de vuietul cel mare al bătăliei? Căci aceasta o știu: chiar pe drumul ce trece pe lângă grădina mea singuratecă s’au aruncat oștile de năvălire asupra orașului nostru.

Topindu-se cu primăvara, ce icoană de pustiire vor fi vădit zăpezile iernii? S’a prefăcut în pustiu adăpostul visului mieu? Ori prin vre-o neauzită minune a fost cruțat

Mă voiu întoarce odată în tainica-i

Câți vor fi gândind așa de casele ce le-au părăsit, de grădinile ce le-au iubit, de visurile ce le-au visat, minunându-se pe urmă dacă lucrurile se vor face din nou ce au fost, dacă inimile vor aveà tăria ce trebuie ca să ridice iarăși ce a căzut...

Dar atâta știu: Dacă ni e scris să ne întoarcem vre-odată la vetrele noastre cele părăsite, vom fi ca o ceată de drumeți, cari, trecând un râu mare, s’au spălat de atâtea care le împiedecau pașii și le făceau ochii orbi. Vom înțelege mai bine prețul lucrurilor ce am avut, le vom iubi mai bine, fie și în ruinele în care le-am găsi.

Greu e de sigur să clădești din nou, dar ce lucru binecuvântat este dacă o facem

Așa să nădăjduim, pentrucă doar «Credința munții îi mișcă din loc». Și de aceia să avem și noi Credința!

Până nu închid acest capitol, vreau să vorbesc de o seară neuitată, seară de vară, chiar înnainte de declarația războiului.

Deși căldura erà copleșitoare, Regele și cu mine rămăsesem în oraș, neputând părăsì Capitala noastră în clipa când nori de furtună se strângeau tot mai negri la hotarele noastre. Un sentiment greu de întunerec se întindea peste toate, inimile erau neliniștite; tulburi, sufletele. Și inima Regelui nu era cea mai puțin tulburată din toate.

Erau zile de așteptare în tremur de inimă. Știam bine că aripa răsboiului plutia acum în preajma țerii noastre, și

Fără odihnă erau nopțile Regelui, somnul fugia de dânsul, sufletu-i era sfâșiat de îndoeală. — Era acesta oare momentul cel bun? Dacă trage sabia, va fi oare pentru binele țării? Cuvântul ce are să spuie, cuvânt care trebuia să taie toate legăturile lui cu ce i-a fost drag odată, cuvântul acesta va duce oare poporul lui la împlinirea Visului de Aur?

Aceasta era problema înaltă ca munții care-i păzia patul noaptea, sarcina grea ca lumea care-i apăsa pieptul și pe care avea s’o ducă, oriunde mergea, împreună cu dânsul...

Ca să facem zilele acestea de nelămurire chinuitoare mai puțin ucigașe, propuneam drumuri lungi spre seară, la ceasul când soarele se apleca spre Apus.

Amândoi aveam un dor ciudat să mergem departe în adâncul Țerii, să rătăcim pe căi multe, să atingem multe locuri, parcă ni-ar fi fost frică de a nu le mai vedea, — toate acele locuri pe care

Ne amintiam aici de o biserică, dincolo de o ruină, de sătucene pe mal de ape, de șesuri ce unduiau până la țărmuri dunărene, de lungi drumuri fără capăt străbătând atâtea așezări, de umbroase colțuri, de pașnice lunci unde ciobanii își păziau turmele. Toate ni erau nesfârșit de scumpe, și îndoit de scumpe la ceasul când așa de aproape simțiam primejdia.

În sara aceia de care-mi aduc aminte căldura era apăsătoare, de te înăbușia aproape, nici o suflare de vânt în aier. Praful ridicat de noi și de carăle ce întâlniam, atârna ca un văl de-asupra pământului; peisagiul întreg era acoperit astfel de ceață ca un pastel de pe care praful colorilor a căzut pe jumătate.

Era în văzduh ceva care gâfăia, care se sbătea, în consunanță deplină cu neliniștea inimilor noastre, ce se simțiau apăsate de emoții prea amestecate ca să se poată rosti în cuvinte. Ne durea de marea dragoste pentru țară și de nesiguranța chinuitoare a lucrurilor ce erau să vie.

Țeranii își strângeau secerișul, carăle veniau cătră noi, unul după altul, prin praf, ca stafii răsărind dintr’un vis, unele pline până sus cu tremurătoare piramizi de paiu aurit, altele cu pătlăgele roșii ca focul, lucii și strălucind ca niște uriașe pietre scumpe. Copilași stăteau pe proțapul scârțiitor, pocnind bucuroși din bice, pe când bărbați și femei mergeau alături cu fețele pârlite de statornica trudă sub arsura soarelui. În șir fără de capăt veniau spre noi, răbdurii și pașnici, — icoană de belșug și mulțămire.

Mașina noastră mânca o leghe după alta, și, totuși nesfârșit ni se întindea drumurile în lungimea lor prăfoasă. Părea că vânam vremea însăși. Nu vorbiam un cuvânt, dar ochii noștri sorbiau orice vedenie dragă, și sufletele noastre erau lacome de lucrurile ce am iubit. Înnainte, tot înainte în amurgul de aur; înnainte, tot înnainte spre apusul soarelui...

Umbrele se făceau tot mai lungi; simțeam noaptea de vară tot mai aproape; niciodată praful nu apăsase mai des aierul nemișcat. Se rotocolea asupra pământului, atârna din ceruri ascunzând zarea; înfășura

Drum fantastic, drumul acela prin praful care avea în sine ca apăsarea unui vis rău, de o potrivă cu prevestirea care ne chinuia sufletele.

De-odată prin ceața care făcea din lumea întreagă o taină, soarele se vădi, mare și strașnic de aproape. Un bulz de foc uriaș, grozav și amenințător, ca o vedenie din visurile frigurilor.

Ne-am oprit o clipă în alergarea noastră tot înnainte, să privim roșia-i frumuseță fantastică, copleșiți de o așa de stranie priveliște, — când iată că din praf un glas se ridica lângă noi: «Soare de răsboiu, soare de sânge, — semn de luptă».

Cine vorbise? Gândurile noastre singure? Ori glas de om?

Ne-am uitat prin valul prafului. Un țeran bătrân sta în preajma noastră, arătând soarele cu degetul lui care tremura: «Soare de răsboiu».

Și am simțit că bătrânul spusese tare însuși gândul ce era în noi...

V.

Deocamdată trebuie să-mi întorc privirea de la șesuri către înnălțimi, către vedeniile marilor munți posomorâți în umbra cărora Regele vostru de până ieri și-a clădit cuibul. Sinaia! Numele ți-e plin de sunetul frumuseței, de sunetul bucuriilor și al durerilor mai apropiate. Sinaia! Locul pe care Regele Carol l-a creat, locul pe care l-a iubit și de care era mândru, locul în care s’a săvârșit.

Odată numai un sătucean lângă o singuratecă mânăstire din Carpați unde Domnul țerii obișnuia să capete adăpost innaintea arșițelor verii, e acuma un înfloritor orășel, plin de vile și în care atâția și-au înnălțat plăcute locuințe. Ispitit de strălucirea codrilor ei, de puritatea aerului ei de înălțimi, de gloria culmilor ei stâncoase, Suveranul României s’a hotărât să-și zidească acolo castelul. Și el și-a avut visul, dar un vis pe care l-a îndeplinit încetul cu încetul, în ani îndelungați.

Sinaia e frumoasă vara, cu grădinile ei strălucitoare de flori, mai întinse și mai trufașe în colori decât oriunde aiurea. Dar nu mai puțin mândră este ea toamna,

Iarna, tăcută și solemnă, ea doarme supt un acoperiș alb de zăpadă, așa de orbitor în scânteierea-i uniformă, încât abia de-i poate urmări ochiul strălucirea.

Răsărind din tot acest alb nesfârșit, brazii stau ca uriași, purtând răbdători pe umerii lor o povară ce ar strivi pe oricari alții, și numai cei mai tinerei, când prea mare li este sarcina, se pleacă puțintel înnainte, îndoindu-și vârfurile.

Pădurile sunt, primăvara, o minunată biserică înnaltă de frunze străvezii. Adesea am rătăcit călare sub fermecatul amestec de aur și verde al foilor ce abia se desfac din muguri. Păsările cântau. Jos era un singur covor de smarald, pătat de brebenei și palide viorele vinete, adunându-se cu miile supt copitele calului mieu.

Cum îmi plăcea mie să călăresc peste șesuri larg întinse, tot așa îmi plăcea să sui muchi de munți, silindu-mi calul pe cărări pe care puțini le-au străbătut vre-odată. M’am cățărat pe drumuri prăpăstuite, care nu erau decât urme de

Nu știu dacă mi-a fost mai drag de codrii cei mari primăvara, vara sau toamna, căci totdeauna ei au fost plini de o măreție care nu se poate asămăna cu nimic ce aș fi cunoscut aiurea.

Nicio secure nu lovise puternicii lor brazi, și, când furtuna dădea jos un trunchiu, el zăcea unde căzuse, putrezind în bielșugul pământului, temelie glorioasă a florilor ce vor veni, departe de năvala ciupercilor asupra puterii lui sfărâmate.

Mi-a plăcut de diminețile de toamnă, când munții înalți alcătuiau un fond de albastru închis pentru desfrâul de galben palid, de arămiu și rugină, când bolta era atât de curată, încât părea un steag fluturând asupra cerurilor într’o zi de bucurie națională și când pădurea de-asupra era aurie, și tot aurit jos.

Mândră era simțirea de a putea merge drept înnainte în galop prin toată această serbătoare a colorii, departe, departe de locuințile oamenilor, departe în singurătatea unde eram singură cu natura și singură cu Dumnezeu!

De o măreție mai austeră erau drumurile mele pe culmi de munte, când, după lungi ceasuri de suiș drept, atingeam vârful și puteam să mă uit de sus la lumi pe care mi se părea că le-am cucerit, de câte silinți făcusem ca să biruiu înnălțimi ca acestea.

Mi s’a întâmplat să-mi pierd drumul prin nouri și să călăresc ceasuri întregi minunându-mă unde eram, fără a vedea înnaintea mea alta decît fantastice clădiri de neguri. Bucuroasă eram de simțul singurătății desăvârșite, în cunoștință că atât de aproape îmi erau bolțile încât cu neputință mi-ar fi fost să nu le văd. Mă simțiam ca omul cel d’întăiu pierdut în lumi care nu-și căpătaseră încă liniile lor hotărîte. Ceața care plutia în jurul mieu părea aburi ce nu s’ar fi ținut nici de cer, nici de pământ, apoi deodată se ridica, și mă treziam uitându-mă la priveliști cunoscute, care se întindeau atât de departe supt picioarele mele, încât sămănau a fi visuri de care slab îți mai aduci aminte când te trezești din somn.

Une ori săriau la mine dulăi sălbateci, lătrând turbat în jurul calului, și tăcutul

Îmi aduc aminte de un drum ciudat, cînd norii erau mai jos decât mine și călătoriam încet între două lumi. Tocmai sus mă urcasem aproape de ceruri, dar colo jos lumea oamenilor era ascunsă vederii mele de o deasă perdea de negură. Singură eram, la o parte de cei ce trăiesc, necunoscute pământuri desfășurându-se tot înnainte la dreapta mea, la stânga mea, în nesfârșite valuri, cît îmi vedeau ochii.

Bolta de-asupra era un nesfîrșit coviltir de albastru, dar în adânc erau oameni cari-și făcuseră case, cari trudiau și iubiau și urau; în adâncuri, acolo toate erau înfășurate în aburi.

Silindu-mi calul care tremura, drept la margenea prăpăstiei, am aruncat o privire în fund. Un simț de spaimă m’a copleșit: lumea în care trăisem se prefăcuse într’o imensă căldare din care aburi uriași se ridicau ca fumul...

Calul sforăia și se învârtia împrejur,

Aceasta e Sinaia de care mi-a fost drag, Sinaia mea! Sinaia muntelui, a pădurii, a râului în spume, a farmecelor de primăvară, a gloriilor de toamnă, lumea clopoțeilor albaștri învălurați, a uriașelor depărtări, a puternicelor stînci care sfidează pe oameni, a tăcutelor adâncuri pline de umbră și de întunerec; lume de frumuseță — adevărată lume a lui Dumnezeu!

Dar era și altă Sinaie, ușurateca Sinaie căutătoare de plăceri, de rochii frumoase, de pălării și de ghete moderne, Sinaia care n’avea decât grija să se adune în cete, mai bucuroasă de vorba zădarnică și de scandalul străzilor de unde plecase decât de singurătățile cele mari unde Dumnezeu era aproape. Une ori obișnuiam să mă cobor și la Sinaia aceasta, zimbind de micile ei plăceri în care se desfăta, amestecându-mă uneori între cei în veșnică serbătoare cari veniau de jos din oraș pentru câte o zi. Aveam un simț de

Dar era și o a treia Sinaie, Sinaia bătrînului Rege Carol, marea Sinaie mândră pe care o făcuse el bucată cu bucată de a lungul a mulți ani, Sinaia care era mândria lui, bucuria și odihna lui.

De obiceiuri sobre, îngăduindu-și lui însuși numai puține plăceri, el găsise o ușoară oprire din lucru în acest singur loc care-i era mai drag pe lume. Acesta era lăcașul inimii lui: atâta o îndrăgise, încât numai cu greu se putea smulge dintr’însa ca să meargă aiurea. Călătoriile fiind grele în zilele tinereții lui, el niciodată n’a făcut parte din acei cari se mișcă ușor dintr’un loc într’altul.

Odată pe an se strămuta de la București la Sinaia, și acolo rămânea până

În cei douăzeci și doi de ani câți i-am trăit împreună, am văzut castelul din Sinaia schimbându-se la față mai mult decât odată. Necontenit Regele născocia vre-o îmbunătățire, cu bucuria cu care părintele se bucură de sporul copilului său. Ceasuri întregi era el în stare să rătăcească prin mândrele încăperi unde an de an grămădise comori neprețuite. Picturi de maeștri vechi, mobile bătrâne, prețioase vase, covoare răsăritene și arme de felul cel mai rar. O viață și-o cheltuise ca să strângă toate aceste neprețuite lucruri, căci era un om care trăia pentru alții, cheltuind numai puțin pentru el însuși.

Regina lui bătrână îl tot îndemnà să clădească necontenit, căci este un eres: că acela care-și isprăvește casa moare în anul când a isprăvit-o.

Tot așa de scumpe ca și castelul și comorile de multe feluri erau grădinile pe care le sădise și pădurea dincolo de

După ideile mele mai libere de viață, Regele bătrân avea puțină înțelegere a simțului adevărat al vieții de țară; pentru lucrurile neprevăzute, pentru capricii ori gusturi mai deosebite el n’avea înțelegere plăcându-i mai bine de ce se făcea în fiecare zi exact în aceiaș ordine. Era un fel de măreție solemnă în datinele dela Sinaia, care mă supăra puțintel cîte-odată în tinereța mea; în ciuda splendorii lucrurilor care mă încunjurau aveam uneori ca un simț că aș trebui să-mi destind aripele și să zbor într’o mai vastă lume, cu zări mai largi, unde mai mult drum s’ar deschide fantasiei! Ca una care niciodată n’am avut plăcere pentru restricții,

N’a fost niciodată un om mai auster, mai simplu, mai fără gând de sine, trăind pentru opera lui. Un sfânt n’ar fi trăit o vieață de mai mare abnegație. Nu eram totdeauna de aceiași părere, dar fiecare an ne împrieteniam mai mult.

Când mă gândesc la bătrânul Rege Carol, totdeauna la Sinaia îl caută întăiu gândurile mele: acolo, între lucrurile care-i erau dragi.

Reginei i se îngăduise numai o mică parte în chibzuirea planurilor castelului; ideia ei de viață fiind înfocat romantică, erà consultată rare ori în ce privește lucruri

Ea visà de zilele când erà tânără și plină de visuri, când își adusese copila ca să trăiască în smerita mânăstire albă de pe culme. Castelul, în frumuseța lui necontenit crescută, n’a înlocuit niciodată pentru dânsa acele depărtate zile când o bucurie de mamă trăià în inima ei!

Acum s’au trecut toate!... Mărețul castel al Regelui Carol a căzut în mânile dușmanilor, care-l respectă, cred eu, pentru că și el a fost unul din seminția lor... Dela moartea lui n’am mai locuit noi într’ânsul ca unii cari ne țineam strâns de datinele casei noastre mai mici și mai vesele; trebuie doar câțiva ani până să-ți deprinzi viața în lăcașuri pe care alții le-au părăsit, și nu într’o zi te înveți a trăi împreună cu spiritele celor cari au fost.

Acuma însă dușmanul o să ne ajute

Ursita a îngăduit Regelui Carol să moară în casa pe care a iubit-o. Obosit și uneori desgustat, el a putut să se întindă liniștit în patul său, a închis ochii spre somn și nu s’a mai trezit, părăsind pentru totdeauna această lume de osteneli și turburare, în care nu avuse decât un singur ideal: gloria țerii sale și binele poporului său.

Îmi aduc aminte de fața lui în dimineața aceia când zăceà mort în pat. Palid, dar extraordinar de neschimbat, erà tocmai cum fusese în totdeauna, numai cât, când am venit lângă dânsul, pentru întăia oară n’am primit prietenosul zîmbet de bună venire. El se odihnea: fapta lui erà îndeplinită, și, la un ceas când el și poporul său nu mai puteau urmărì același vis, marele Rege și-a închis ochii și a păstrat veșnica tăcere, lăsând altora să deslege ultima întrebare, singura care se luase din mânile lui.

M’am uitat lung la frumoasa-i față bătrână stând acolo în liniștea-i

Sinaia a plâns toată ziua în care creatorul ei a fost dus pentru totdeauna din casa lui. Cerul erà acoperit, copacii picurau de ploaie...; încet pe un afet de tun îl coborau de pe munte. Steagul în trei colori, pe care-l onorase, îi înfășurà sicriul și deasupra stăteà severa coroană de oțel pe care o câștigase pe câmpul de luptă...

Sinaia se va fi trezind acum la frumuseța celui mai fraged verde al primăverii dar, când am văzut-o mai în urmă, erà îngropată în zăpadă, parcă ar fi vrut să-și ascundă gloria în coviltir.

Era puțin înnainte de căderea Bucureștilor. Îmi murise copilul, și, în cea d’intăiu agonie a durerii mele, am mers din loc în loc, cercetând pe răniți, sârguindu-mă să găsesc mângâiere la suferința

Auzisem că erau câțiva răniți la Sinaia și în alte locuri de-a lungul drumului, și, cu toată asprimea vremii, într’o dimineață de Novembre am pornit spre munți, ajungând acolo cu multă greutate, căci, după ce mă luptasem anevoie prin noroiu fără nume, mașina a fost prinsă la jumătate de cale într’un strașnic vifor de zăpadă, fără a mai spune că toată calea erà cuprinsă de mii de transporturi militare care o zugrumau.

Numai în sanie am ajuns în sfârșit acasă; omătul erà așà de adânc, încât abià de au putut suì muntele cei doi cai iuți.

De sus de pe culmi, bubuitul tunului se auzia la intervale regulate, întovărășire sinistră la gândurile mele melancolice. Îndoindu-se sub greutatea zăpezii, ramurile îmi atingeau aspru capul, cum treceam.

Neschimbat supt învelișul de iarnă, castelul Regelui Carol păreà că doarme pașnic. Indiferent față de lupta care se purtà în vale jos, el stăteà parcă ar fi așteptat senin întoarcerea acelora a căror mândrie fusese....

Apăsată de năcazul pe care-l duceam pretutindeni cu mine, mă simțiam ca un spectru care cercetează adăposturile tinereței sale. Toate erau așa de grozav de familiare, numai eu mă simțiam așa de crud schimbată! Când la pragul ușii mele n’am văzut pe nimeni care să-mi deschidă, mi se părea că sunt numai o parte dintr’un vis ciudat prin mijlocul căruia trecea glasul tunului care chema spre o solie grozavă, pe care numai pe jumătate o înțelegeam. Servitori năcăjiți, cari abia m’au recunoscut, așa de puțin se așteptau să mă găsască stând ca un drumeț înnaintea ușii mele înseși, mi-au dat în sfârșit drumul, întorcând cheia cu mâni ce tremurau.

Casa era cum fusese totdeauna; nimic nu fusese luat, dar o groaznică liniște se întindea asupra tuturor acestor lucruri care fuseseră cândva voioase. De ce venisem eu oare? Ce nădăjduisem să mai găsesc? Ce folos să te întorci astfel într’un loc care va fi curând predat, într’o casă prea plină de amintiri despre lucruri care au fost odinioară?

Ca un străin m’am strecurat prin ganguri cu vuetul pașilor miei înșiși

În odaia care-mi era mai aproape, am stătut o clipă; mi-am apăsat inima cu mâna: parcă auziam un glas subțire, drag mie odată, și un picior mărunțel care-mi venea în cale!

Și de-odată s’a făcut iar vară. În flori se prefăcuse zăpada de afară, și acolo, supt fereasta mea, micuțul se juca în bucurie nevinovată. Pe cap purta o înnaltă coroană de pene, o mică secure de luptă o ținea în mână, cum i se părea lui că e un Indian Roșu, groaznic, care cu strigăte de îndemn năvălia să atace coliba în care stăteam supt copaci. Și necontenit, cum venia iute spre mine, din ochii lui scăpăra un zimbet de mândrie copilărească, iar de pe buzele roșii se desprindeau aceste cuvinte: «Mircea vine la mama; vine la mama».

Atâta viață era în vedenia mea, încât a trebuit să trec degetele mele pe pleoape ca să-mi dau samă că era un lucru din trecut! Ceva care niciodată, niciodată

Și de sus de pe munți tunurile mă amenințau, mă amenințau cu glasul lor.

Întorcându-mă, am fugit de tot ce fusese și numai poate să fie!...

Am pornit-o repede pe scări, afară din casă, departe, departe!... Mai bine între răniți și morți decât în casa pe unde umblă stafii! Departe, departe! Departe de acel picioruș care suna călcând pe rana deschisă din inima mea, departe de raza acelui zimbet de copil pe dinți albi ca zăpada; departe, departe la cei năcăjiți... Locul mieu nu mai era aici... Toate acestea erau ale trecutului, ale vremurilor de pace și de mulțămire... Acuma era războiu, războiu!

Și de de-asupra culmilor tunurile urmau să mă amenințe, și glasul lor era glasul Peirii.

VI.

După ce am vorbit de locul unde Regele Carol a trăit, a iubit și a lucrat, simt acum nevoia de a mă întoarce spre

Ca și cei cari erau să-l urmeze, Regele Carol a iubit adânc vechile monumente ale țerii sale. În zilele d’intâiu ale Domniei lui, el a descoperit îndată care erau cele mai mari comori de artă și s’a pus pe lucru să le restaureze pentru a le păstra, a le scăpa astfel de căderea în ruine.

Mare călăreț în tinerețea lui, făcea distanțe nesfârșite călare, mijloc de călătorie care adese ori, în zilele când șoselele erau rare, formà singura cale pentru a atinge locuri depărtate. Alte ori mergea ceasuri întregi peste dealuri și văi într’o caretă trasă de opt sau zece din călușeii voinici ai țerii acesteia.

Cât de dese ori nu mi-a povestit de asemenea rătăciri, când cerceta cele mai depărtate colțuri ale acestui pământ! Atunci ochii îi scânteiau, descripțiile lui ajungeau vioaie, un zimbet luminà gravitatea obișnuită a feței sale, — așa de dragă îi era amintirea acelor zile de călătorie și descoperire

Îmi vorbise de primiri pitorești în depărtate mănăstiri de munte, unde călugărițe sau călugări îl primiseră cu veselul sunet al clopotelor, când, peste covoare cu colori vii, țesute de mânile lor înseși, îl duseseră în bisericile lor pentru ca să audă nesfârșite cântări în cinstea lui, în timp ce țăranii din satele vecine se adunau din toate părțile ca să-i dea flori și să-i sărute mânile, cum trecea.

Arăta cum cete de călăreți din sate, pe aspri căluți, alergau călări să-l întâlnească, cu steaguri în mână. Săltând cu strigăte de bucurie lângă careta lui, ei îl acopereau de praf, pe când surugiul lui însuși biciuia din răsputeri caii cei mulți dați în sama-i, încercând să întreacă pe cei ce se luptau alături ca să-i iasă înnainte. Își aducea aminte cum a trecut prin vad râuri fără punte, cum a fost scuturat pe drumuri abia începute, — și-i plăceau aceste amintiri, vorbind de dânsele cum vorbește omul de bucurii ce se țin de un trecut pierdut pentru totdeauna.

Când și eu, mai târziu, am cercetat

Cu cât înnaintez în viață, cu cât mai mult simt prețul emoțiilor și sensațiilor care învie sufletul, cu atât mai adâncă se face înțelegerea mea pentru lucrurile pe care le-au simțit alții.

Iubind această țară, cum o iubesc, îmi dau sama, recunoscătoare, de faptul că el, care a fost înnaintașul nostru, ni-a arătat calea.

Firește că fiecare vrâstă își are gustul ei, și cineva poate să admire și să prețuiască fapta altuia fără a fi pe deplin înțeles cu metodele prin care ea a fost îndeplinită. În zilele noastre, de pildă, ni place mai bine să păstrăm vechile monumente în ființă decât să le clădim din nou piatră cu piatră, cum s'a făcut cu unica bisericuță de la Curtea-de-Argeș, reconstruită în desăvârșirea ei fără păreche de André Lecomte.

Eu, care-s o înfocată închinătoare a tuturor lucrurilor vechi, sunt de părere

Este ceva în patima veacurilor pe care n’o poate atinge nicio îmbunătățire modernă; o armonizare de linii și coloare, o dulce rotunzire a unghiurilor, o îmblânzire a tot ce e crud, pe care numai vrâsta o poate produce.

O clădire care a stat în curs de ani fără număr se face una cu pământul pe care se sprijine, și ea pare să se ție de înseși lucrurile crescute din mijlocul naturii, să fi răsărit din pământ fără ajutor de om, să fi prins rădăcină ca pomii și plantele ce o încunjură, potrivindu-și chip și coloare după cer și loc.

Adesea am încercat să mă lămuresc eu însumi de ce o zidire veche, chiar fiind în ruină, dă o mulțămire așa de desăvârșită ochiului, și am ajuns la încheierea că tocmai din cauza acestei armonizări între natură și zidire și a îndulcirii acesteia neimitabile a conturului și unghiurilor. Sunt prea hotărâte colțuri în casele

Școala noastră cea nouă este să schimbăm cât se poate mai puțin din edificiul bătrân, să păstrăm cu scumpătate fiecare veche piatră sau cărămidă. Căutăm a împiedeca zidurile cele vechi de a cădea, a păzi frescele originale de umezeală și mucegaiu, dar totuși ni place mai bine să păstrăm patina bătrîneței, să nu ștergem opera îndeplinită de praful veacurilor, care, cu un meșteșug neimitabil, face, cum am spus, mai blând ceia ce odinioară va fi fost crud și mult mai puțin armonios.

Dar André Lecomte, cu o răbdare nebiruită, a studiat documentele de odinioară, le-a cântărit serios, de ajunsese a fi nesfârșit de învățat în ce privește stilul, forma și gustul, apoi, când tot sufletul îi era plin de ceia ce avea de gând să facă, se apuca să dea jos lucrurile vechi și să ridice pe cele nouă, cu o perfecție extraordinară,

Cei mai învierșunați protivnici ai lui Lecomte n’ar zice că nu ajunsese a fi un deplin maiestru în meșteșugul lui. Nu era linie, nu era podoabă, nu era amănunt, care să nu fi fost studiat adânc și adânc meditat; el întrebuința numai materialele cele mai prețioase și mai adevărate; fiecare parte, și din lăuntru, și din afară, era adusă la îndeplinire cu o subtilă pricepere, dar pretutindeni ce era vechiu fusese înlocuit prin ceva nou!

Eu n’am văzut niciodată biserica de la Curtea-de-Argeș cum fusese înnainte de restaurarea ei. Se spune că în jurul ei stătea o bătrână mănăstire, din care nu rămân urme decât în vechi stampe de la începutul veacului trecut. Acuma biserica se înnalță în desăvârșirea ei singuratecă, juvaier răsăritean de alb, albastru și aur, pe un fond de umbroase dealuri. De sigur o clădire minunat și straniu de frumoasă, dar știu pe mulți cari jălesc forma de odinioară...

Regele Carol și Regina Elisaveta țineau la acest sfânt lăcaș mai mult decât

Acuma se odihnesc unul lângă altul acolo, acești doi tovarăși, acești doi muncitori din greu, acești înnaintași cari au trecut prin multe furtuni și vicisitudini ale vieții. De dânșii cu adevărat se pot spune cuvintele Scripturii: «Zilele vieții noastre sunt de trei ori douăzeci, și zece; dar, dacă omul e așa de tare încât să ajungă și la de patru ori douăzeci de ani, puterea lui nu mai este decât muncă și năcaz, și curând trece din viață, și ne-am dus».

Bătrânul rege Carol a fost cel d’intâiu așezat în lăcașul care a fost pentru dânsul comoara ostenelilor. Nu s’a săpat o boltă supt biserică, ci sicriul său a fost lăsat numai supt lespezile de marmură, chiar lângă aceia cari au fost întăii ctitori ai lăcașului în al XVI-lea veac; Neagoe Basarab și, poate, soția sa Milița.

S’a orânduit a se face o piatră pentru mormântul Regelui Carol, o piatră în stilul acelor vechi lespezi care înseamnă unde se odihnesc Voivozii morți cu atâția ani în urmă. Modelul era gata, dar războiul

Vai, acum numai cununile puse de dușman îi acopăr mormântul, căci Curtea-de-Argeș, cu atâtea alte, comori, a căzut în mânile lor lacome!

Adesea m’am minunat eu ce vor fi simțit cei doi adormiți în mormintele lor când sunetul oștirilor năvălitoare li-a turburat liniștea, sunetul oștirilor oamenilor chiar cari odinioară fuseseră frați și veniseră acum să distrugă toată opera celor cari se odihnesc! Să nădăjduim că somnul li va fi fost așa de adânc, așa de veșnică pacea lor, încât nici vuietul bătăliei care se înfuria de jur împrejurul scumpei lor biserici n’a putut să li turbure odihna. Dumnezeu, în mila lui, i-a lăsat să închidă ochii înnainte de a fi văzut o așa de întunecată zi și li-a cruțat lupta pe care vrâsta lor nu i-ar mai fi îngăduit s’o poată sprijini. Au închis ochii la vreme, lăsând pe cei mai tineri și mai tari să întâmpine furtuna care, lor, li-ar fi zdrobit inimile.

Adese ori binecuvintez pe Cel de sus, care a îngăduit celei ce a fost Carmen Sylva să întâlnească din nou pe soțul ei înnainte de a bate ceasul fatal.

Așa de deplin credea ea în nezguduita putere a neamului ei, în dreptul dat lui Dumnezeu de a fi stăpân al lumii, încât în adevăr prea crudă i-ar fi fost lovitura!

I s’a dat totuși să trăească un an de frumuseță, dând din bielșug la toți cei în nevoie, cum fusese totdeauna bucuria ei. Încunjurată de atâția cari venerau nobila ei bătrâneță și căldura unei inimi mari, ea a pus astfel cununa unei lungi vieți de muncă și abnegație. O măreață figură de demnitate și milă, așa a rămas ea în mintea celor cari au cercetat-o, și în adăpostul ce-și alesese pentru sine lângă mormântul soțului ei.

Femeie de o puternică pasiune în tot ce iubia și ura, având atâta entuziasm cât acei cari încep abia viața, mare muncitoare, gânditoare mare, ea avea adesea nevinovăția copilului. Impresionabilă și idealistă infocată, ea nu vedea totdeauna lucrurile sau oamenii potrivit cu adevăratul

Trăia pentru alții. Mâna-i era totdeauna gata să dea, urechea să asculte, ochiul să verse lacrimi pentru durerea altuia.

Era într’însa ceva din furtunile naturii; avântul ei era tot așa de vijelios ca și desperarea ei; trecând de la o emoție la alta, ea târa pe alții după dânsa, înflăcărându-li închipuirea, turburându-li gîndul.

Adesea eram ispitită să o asămăn cu un râu mare, ale cărui ape aveau nevoie să fie așezate în albia lor, — imensă putere prea puțin țermurită și risipind astfel mult din ceia ce ar fi putut fi întrebuințat mai cu folos. Prea plin de fantazie, prea înalt în cursul său îi era sufletul pentru această lume de proză a oamenilor. Adesea își cheltuia ce avea mai bun pentru oameni nevrednici, pierzându-și cuvintele în urechile celor cari nu erau în stare, nici a le prețui, nici a le pricepe.

De sus pănă jos în negru, o văd cum era în anul din urmă al vieții, impunătoare

Legată, în toată viața ei, de un tovarăș și auster și sever, fusese necontenit silită a-și înfrâna impetuozitatea, a-și preface ideile și gusturile după normele aceluia cu care trăia. Regele ca și Regina erau amândoi harnici, muncitori, dar el avea răbdare, metodă și plan, pe când Carmen Sylva era numai impuls și aprinsă dorință de lucru, gata să se arunce în orice întreprindere fără cea mai ușoară pauză de meditație.

Când, după o lungă viață de abnegație, ea și-a pierdut în urmă călăuzul și domnul, era însăși tocmai la capătul drumului

Cu mișcătoare simplicitate de suflet ea s’a întors spre cei mai tineri cari-i luaseră locul în luptele vieții. Mulțămitori am fost că i s’a dat să fie între noi anul acela, de i-am putut arăta iubire, grijă și atenție, încunjurându-i zilele din urmă cu tot ce-i putea da mângăiere sau plăcere.

Îi era dragă biserica unde doria să se odihnească odată lângă Regele Carol, în fiecare dimineață mergea la mormîntul lui, pe cînd preoții cântau sfânta slujbă. Ca un chip săpat în marmură neagră stătea ea în largul jeț lângă mormântul acoperit cu flori, deschizând larg ochii săi aproape fără vedere, nedeosebind nimic din lucrurile în jurul ei, ci urmărind numai vedeniile lungii vieți ce avuse pe pământ; odihnită acum, cu mânile încrucișate pe piept, așteptându-și sfârșitul... Credincioasă înfocată, ea privia moartea ca o zi de izbăvire.

Palatul episcopal unde dorise a-și

Ea sădi trandafiri în jurul lui și începu să viseze de tot binele ce era să facă locuitorilor de acolo. Ca una care niciodată n’avuse voie a-și face planurile ei, era ca un copil care, găsind de-odată o ușă deschisă, sare în lumina razelor care-i orbesc ochii.

Cu iubire mișcată-i urmăriam ideile. Strânși în jurul ei lângă larga-i vatră, îi ascultam visurile căci, bătrână și obosită cum era, ea tot visa de minunile ce ar voi să facă. Captivându-ne prin farmecul glasului ei veșnic tânăr, ea ne ispitia să-i urmăm vedeniile de poet, în măsură ce-și clădia palatele din nouri, unul mai presus de altul, tot mai sus, tot mai frumos, căci nimic nu-i era cu neputință și nimic prea vast! Cu adevărat de mirare era sufletul ei, care o ducea dincolo de toate supărările, într’o lume unde nu mai ființau piedeci, margeni sau hotare. O lungă viață de părăsire a speranțelor și iluziilor n’o învățase să se îndoiască de puterea ei însăși și nici să piardă încrederea în inimile oamenilor.

Tot o văd așezată lîngă foc, în față cu bătrânul stareț al lăcașului, amândoi în jețuri cu speteze înnalte; două impunătoare figuri în veșminte negre. Cărți erau risipite în jurul ei, și oricine vénia s’o vadă era dator să lucreze ceva, căci cu mânile încrucișate nu putea să sufere pe nimeni. Ori o văd în nopțile cu lună stând supt portal și privind la liniile de vis ale bisericii, pe care o argintia mistica radiare a lunii. Cu mânile pe piept, ea își rostia extazul, spuind adesea necontenit aceleași cuvinte, chemându-ne și pe noi ca să împărtășim cu dânsa aceiași bucurie peste fire. Inima ei veșnic tânără se răspândia, anii nu mai aveau greutatea lor, într’un nesfârșit val de rapsodie poetică cuvintele se revărsau din buzele ei, și iarăși pornia să clădească necontenit palatele ei din văzduh, a căror năruire n’o făcuse niciodată a se descuraja în silințile de a le începe din nou și iarăși din nou.

Parcă ar fi fost ispitită de glasul poetului ei, luna își tot lungia razele pănă atingeau locul unde stătea ea ținând pe ascultători supt farmecul închipuirii sale;

Și iarăși o văd cum sta în prag așteptând sosirea noastră. Fără margeni era bucuria ei de oaspeți și, când te primia, parcă niciun alt musafir n’ar fi fost mai binevenit decât tine.

Aruncându-și brațele înnainte cu un gest larg pasionat, ea te înfășura în îmbrățișarea ei: așa ar putea cineva să-și închipue pe mama noastră Țărâna strângându-și copiii la piept. Era în ea ceva de o sete veșnică, o flacără ardea în sufletul ei, pe care nimic din apele vieții nu fusese în stare să o stîngă!

Așa văd eu pe femeia aceia mare care a fost întâia voastră Regină. Ținea mult la voi, chiar dacă erau ceasuri când părea că se desparte de voi, având alte gânduri și alte visuri. Inima ei era vastă și plină de furtuni. Iar acum se odihnește.

Lung i-a fost drumul, tragedia părea că-i urmărește pașii. «Caracterul este ursita.» Nu-i păsa de lucruri pașnice și

Acuma se odihnește supt povara florilor pe care mâni de dușman le-au presărat pe mormântul ei. Unul lângă altul zac în locul acela Regele bătrân și bătrâna Regină; tăcuți zac în locul acela, având cununile dușmanilor pe mormintele lor...

Eu nu știu ce poate să fie asemenea cu simțirea celor ce se odihnesc supt florile prietenilor de ieri cari au venit însă ca un râu negru să înnece toată opera mânilor tale. Dar mi se pare că povara aceasta trebue să fie nesuferită și că în faptul nopții trupurile lor trebue să se ridice ca să arunce acele cununi ce-i înnăbușă, acele cununi care sunt muiate în sângele voinicilor căzuți, fii ai lor de odinioară...

VII.

Atâtea amintiri se strâng în mintea mea, atâtea icoane, de nu știu la care să mă opresc.

Dragă țară! Te văd în strălucirea-ți felurită, și scumpă-mi este fiecare vedenie, pe orice cale mă întorc să văd locurile care s’au ținut de inima mea, locurile pe care doresc să le chem înnaintea acelora cari ca și mine sunt surguniți pe o bucată de vreme din ele.

Văd șesurile voastre, pădurile voastre, munții voștri, dealurile și văile voastre. Văd lungile voastre drumuri, cu cară încete, care se mișcă de-a lungul lor în răbdător șir fără sfârșit. Văd luncile voastre pline de farmec lângă râuri și ape, văd verdeața ierbii supt sălciile unde nenumăratele turme vin să pască. Văd Țiganii răzleți așezându-și corturile în amurg, când fumul dela focurile lor se ridică în albastre șfichiuri spre cerul de un roșu auriu.

Văd ceața de praf care în liniștite amurguri de vară plutește asupra lumii secerișului ca o întinsă negură înnălțându-se din singuratece lagune. Văd bătrânele cruci de piatră la colțuri de drum, străji păzind răbdător anume locuri ori asemenea cu pustnici foarte bătrâni cari nu mai au nimic a face cu fiii oamenilor.

Văd pe plugari întorcându-se dela munca lor cu albele cămăși scăldate în sudoare, pe când copilași în haine tărcate aleargă lângă dânșii prin praf, iar deasupra tuturora bolta desfășură colorile ei cele mai minunate înnainte de a se lăsa spre odihnă. Aud necontenita bătaie a cânilor răspunzându-și, cu stăruitoare chemări, lătrând într’una până departe în noapte. Prin ușile deschise ale căsuțelor văd focul vetrelor, ca de vrajă în strălucirea lui roșie. Văd pe țerani strânși în jurul lor, umbre care se odihnesc după ce fapta zilei a fost îndeplinită.

Simt străbătătoarea mireasmă a pădurilor, ca în vremile când în amurg străbăteam călare umbra lor, și văd covorul de vinete flori sălbatece care acopăr cu farmec pașnicile lor luminișuri. Aud în ramuri freamăt de aripi turburat de înnaintarea mea neașteptată. Simt pătrunzătoarea pace din amurg, cînd acei cari au muncit se întorc încet la lăcașurile lor...

Îmi place mai bine să mă gândesc la șesurile din vară, când li este mai mare bogăția, când auriile mări de grâu se întind în bielșugul coacerii supt imensa

Vedenii după vedenii se desfășură înainte-mi acuma când scriu. La fiecare îmi place să mă opresc; aș vrea să zugrăvesc un nesfârșit șir de icoane; dar trebuie să aleg în mijlocul lor pe una sau pe alta, ca să rătăcesc fără capăt, neoprindu-mă nici la râu, nici la vale, nici la Mare...

Marea, Marea! De șes, de deal, de munte, am vorbit; lăsați-mă să mă odihnesc o clipă pe malurile ei, ale Mării!

Ca una care am fost născută într’o insulă, Marea păstrează pentru mine o atracție pe care nimic n’o poate întrece. Dragă-mi este orice înfățișare a ei; cu însuși sufletul dintr’ânsa sunt deprinsă. Pe corăbii cu pânze am plutit pe valurile ei, cu puterea aburilor am străbătut-o, am

Iubitul port mic al Constanței mi-a fost odată plăcere și mândrie, între multe năcazuri amare, și pierderea lui a fost una din cele mai dureroase pentru noi. Doar numai printr’ânsul aveam atingere cu nesfârșitele ape spre care tinde orice țară. Una care nu atinge nicăiri Marea trăiește numai pe jumătate! Constanța nu e mare sau escepțional de largă, alăturată cu alte porturi, dar nouă ni-a fost de însemnătate deosebită; cu interes, cu mulțămire ne-am uitat zi de zi la creșterea ei. Îi cunoșteam corăbiile, ofițerii, marinarii; îi cunoșteam sunetul fiecărui semnal, rostul fiecărui steag; și în cele mai încurcate colțuri am străbătut ca să le cercetăm; pe vreme liniștită și în vijelie am pornit de acolo spre luciu.

Marea noastră mulțămire era să vedem cum întră și pleacă vasele, și un veșnic interes era să descoperim ce steag poartă pe dânsele.

Bătrâna Regină Elisaveta împărtășia

Mă întreb dacă mai stă în picioare căsuța cea iubită unde și eu am trăit în atâtea rânduri. Apele se băteau de temeliile ei, goelanzii zburau în nori albi în jurul coperișului, soarele făcea să scapere scântei din geamuri, și în zilele de furtună vântul urla, dând târcoale zidurilor.

Îmbrăcată toată în alb, bătrâna Regină putea fi văzută totdeauna pe terasă, într’un jeț comod, cercetând cu ochii obosiți zările largi, pe când un dor tot așa de larg ca și dânsele îi umplea sufletul acela care părea totdeauna neîmpăcat. Vuietul Mării îi întovărășia gândul, și albele pânze plutind pe ape i se păreau atâtea iluzii care-i părăsiau sufletul una câte una...

Noaptea, ea se ridica de mai multe ori din pat ca să salute corăbiile în plecare ori să întâmpine pe cele care-și făceau întrarea în port. Marinarii cunoșteau bine figura ei albă ca zăpada, și Constanța erà mândră de iubirea pe care i-o păstra ea.

Purtând grija unei vieți mai active, eu nu stăteam necontenit în acelaș loc ca să cercetez cu ochii Marea. Pe vastele întinderi de nisip lângă Mamaia mă luam călare la întrecere cu vântul, silind adesea împotrivirea calului să între adânc în apă, până ce valurile țișniau asupra mea ca asupra unei stânci singuratece. Mă desfătam în furia lor nepotolită, și adesea era pentru mine o adevărată veselie însăși forfotitoarea spumă albă în care stăteam. Înfiorat, calul sforăia, căutând să scape, pe când zborul de goelanzi albi ne încunjura, țipând în jurul capetelor noastre.

În zilele de mare liniște apa era albastră ca floarea de cicoare, vast câmp de azur pe care razele se sfărâmau într’o scânteietoare masă de diamant.

Așa de lung e țermul dela Mamaia, de nu i-am ajuns niciodată la capăt; se tot întindea înaintea mea ca un nesfârșit drum de argint.

Atâtea căruțe își învârtiau încet roatele pe țermul acesta, mânate de neamurile amestecate ce locuiesc în Dobrogea; Turci cu largi turbane și supuse fețe răbdătoare.

Dobrogea e o țară cu așa de vaste întinderi, cu drumuri așa de nemărgenite, încât caii, firește, trebuie să-și aibă un rost mare, și de aceia se întâlnesc atâția dintre ei deosebit de frumoși în acest colț al țerii, zdraveni, bine căliți și focoși. Soarele se răsfrângea în părul lor luciu, bine îngrijit. Cu ochi cari cunosc mă minunam de netedele lor forme, de șoldurile lor puternice, de frumoasele lor picioare sprintene. Pătrunzătoare priviri de prețuire aruncau și țeranii la calul mieu pur-sang în plin galop; fiecare-și întorcea capul ca să urmeze și să admire cum putea merge. De atâtea ori am schimbat zimbete de firească simpatie cu acești necunoscuți mie.

Mai mult decât odată am întâlnit lungi șiruri de căruțe care purtau femeile Turcilor, înfășurate în hainele lor întunecate, care-și descoperiau o clipă fața ca să se

Fierbinți, vântoase, pustii și fără capăt cum sunt, șesurile Dobrogii au un farmec de melancolie pentru acei cari le cunosc bine. Noi toți aveam o deosebită grije pentru firea lor neobișnuită și rătăciam prin multe unghere, descoperind cele mai neauzite sătucene, făcute din lut, cu sprintenul turn al moscheilor țâșnind ca săgeata spre cer.

De feluriți ce sunt, locuitorii Dobrogii țin necontenit viu interesul călătorului, care nu știe nici odată ce chipuri poate întâlni, nici la ce neașteptate locuinți poate ajunge.

Am străbătut în sate depărtate, unde Rușii dintr’o sectă bizară își clădiseră mănăstiri

O curioasă impresie mi-a rămas din aceste adunături de case uitate de lume: o impresie de praf și de salcâmi înfloriți, de clopote ce sună și de mulțimi tărcate, cu fețele cele mai puțin potrivite între ele. Un amestec de bordeie de pământ și de bisericuțe încunjurate de umbră, de căsuțe albe, cinchite, de câni ce latră și de cai cari trezesc zvârlind din picioare nouri de praf.

Un drum larg trece de obiceiu prin satele acestea; sure, uscate și crăpate de căldură, casele se întind pe amândouă laturile în mijlocul dumbrăvilor acelor salcâmi cari sunt singurul copac în stare a prinde rădăcini prin locuri așa de seci și fără apă. În luna când sunt înfloriți, aierul e numai un balzam care îmbată; copleșiți de greutatea florilor lor, arborii se pleacă supt ploaia albă.

Mult îmi place mie Turcul tăcut pe care-l întâlnești în cele mai multe locuri din Dobrogea, care te primește puind mâna întâiu pe inimă, apoi pe frunte, care se uită lung la tine cu o bunăvoință lină, fără nici o curiozitate, fără nici o mirare care stă pe pragul casei și nu pare vreodată să aibă ceva de făcut; prietenos, simpatic și pitoresc, mie de sigur mi-ar părea rău să-l văd că a dispărut.

La o distanță respectuoasă, lumea lui femeiască stă în aceiași atitudine, cinchită ca niște cioare de-a lungul păretelui, privind de departe scene în care nu cutează să-și iea partea; dar, dacă te apropii de dânsele, ele te întâmpină cu o zgomotoasă plăcere, încunjurându-te cu strigăte care iese așa de adânc din gât, de nu le poate prinde o ureche europeană. Dar copiii se amestecă laolaltă cu cercetătorii și merg după tine oriunde te miști; mai ales sunt încântătoare fetițele cu șalvarii lor largi de bumbac, cu codițele lor supțirele și unghiile văpsite frumos în roșu.

Satele prin aceste părți sunt rare și departe unele de altele, drumurile sunt poate cele mai nesfârșite din toate drumurile

Pe aceste drumuri nesfârșite de atâtea ori am străbătut în acel Ținut care fusese al nostru numai de puțină vreme; și două locuri îmi rămân în amintire ca în deosebi atrăgătoare și pline de farmec.

Unul a fost orășelul Balcic și cellalt îngusta peninsulă Caliacra, un colț singuratec de pământ înnaintând în Mare.

Balcicul este un târgușor pitoresc, despre care ai zice că se rostogolește în valuri. În grupe murdare căsuțele lui turcești se cațără pe povârnișurile răpezi, ca și cum ele ar sta să lunece pe încetul, atrase de apele de desupt.

O stradă prăpăstuită scoboară la un port în miniatură; stânci pe amândouă laturile, stânci de piatră cenușie, ciudat

Numai odată am fost acolo, dar am o amintire vie a înfățișării lui neobișnuite, a mulțimii îngrămădite de fețe din toate spețele, a locuințelor ei mărunte, încântător suite una în capul celeilalte, așa încât păreau că numai cu greutate stau sprijinite pe niște coaste atât de răpezi și rupte.

La Caliacra am ajuns în amurg; soarele se cobora de o parte în Mare, pe când de cealaltă se ridica luna, un corn subțire, răsfrângându-și veșnica paliditate pe unda în mișcare.

Aici pământul cade în ziduri drepte ca stâncile, dar zidurile acestea sunt de pământ, nu de piatră. Sunt roșii la coloare și, în lumina soarelui ce scădea, părea să ardă de vre-un foc din lăuntru, care făcea din ele o frumoasă priveliște ce nu se mai poate uita.

Pământul e pietros, flori necunoscute răsărind din mijlocul bolovanilor și acoperind locurile goale dintre dânșii cu coloare și viață. O cărărușă duce prin această lume stâncoasă la un far, care, în singuratecă mândrie, privește de sus larga

Locul acela, ceasul, singurătatea au lăsat o adâncă întipărire asupra sufletului mieu. Visam să clădesc o culă albă ca zăpada, tocmai sus pe cel mai depărtat colț de pământ, acolo unde uscatul nu mai era decât un cap îngust, spălat pe amîndouă laturile de apă.

Parcă vedeam forma ei fără pată răsărind pe veșnic schimbătorul albastru al bolții și al Mării, închipuire de apusuri și răsărituri de soare care ar fi partea mea în acest loc și de nopți când valurile ar fi o taină de argint supt recea lucire a lunii. Mă închipuiam privind de sus într’un cerdac cu stâlpi la miile de goelanzi învârtejindu-se în jurul zidurilor mele, amestec de aripi albe pe bolta de safir, ori, noaptea, ca niște umbre mișcându-se în fuga lor nesfârșită și umplând întunerecul

Deocamdată, stând pe o stâncă, cu fața către neastâmpărul veșnic al Mării, trăiam în această iluzie, știind totuși bine că era unul din acele visuri pe care le visezi într’o seară, când frumuseța s’a furișat în inima ta...

Alt loc plin de poesie chiar lângă Constanța este insula căreia i se zice: a lui Ovidiu.

Legenda cărturarilor pretinde că poetul surgunit care cunoscuse tot felul de cinste la Curtea împăratului August, a venit să-și mângăie inima în acest ostrov acoperit de sălcii și uitat de Dumnezeu, care nu e decât o fărâmiță de pământ pierdută în mijlocul unui lac întins pe care-l desparte de Mare numai o îngustă linie de nisip. Un loc singuratec mai trist decât acesta nici în visuri nu se poate înfățișa: sălciile mari, care au prins rădăcină în tărâmul lui, îi sunt singura podoabă, iar singura frumuseță o vastă privire asupra valurilor.

Am adus pe Carmen Sylva în acest

Regina cu părul alb rătăcia pe cărările pe care se presupune că a călcat omul acela marele în veacuri trecute, cercând să-și închipuie cum vor fi fost gândurile unuia care de pe culmea faimei sale fusese aruncat departe de orice cinste, trecere și dragoste. Închipuirea ei ușoară de înflăcărat clădia din nou trecutul; cu ochii plini de lacrimi ea trăia din nou năcazul aceluia al cărui noroc îl înnecase așa de crud Soarta.

O mare roată de lemn, pe care crescuse iederă era odată întrebuințată pentru a aduce apă. Chiar acuma, în putreziciune înceată, stă în mijlocul ostrovului, dând o neobișnuită înfățișare de părăsire locului acestuia. Fără îndoială că roata este de dăunăzi numai, dar, așa părăsită și plină de mustrare cum este, ea te-ar face să crezi că se ține de o vreme când

În zilele lui Ovidiu, Constanța purta numele de Tomi, și era o cetate însemnată, în legătură strînsă cu coastele Asiei Mici. Mai târziu un episcop stătea aici, și unul din șirul lor, Ioan din Tomi, a fost un scriitor latin cunoscut la începutul evului mediu. Din această Tomi au plecat într’o zi la Roma călugări cari aveau despre rosturile Mântuitorului păreri deosebite de ale Bisericii din Bizanț și cari mergeau la Scaunul credinței drepte pentru a cere acolo să se recunoască adevărul dogmei lor celei nouă; Sfântul Părinte nu voi să-i audă, silit la aceasta și de plângerile Împăratului răsăritean de care atârnau, dar atunci monahii de la Marea Neagră avură cutezanța să spuie că vor chema poporul roman el însuși ca

Numele de astăzi al orașului, de Constanța, din Constantia veacului al IV-lea, i-a venit poate prin Constans, Împărat din Răsărit care a clădit-o din nou în acest veac, și, în al VI-lea ea era cunoscută încă drept un centru însemnat al provinciei Scythia Minor, stăpânită de Iustinian. Mai târziu e pomenită numai întâmplător de Genovezi în portulanele lor maritime, ca o șchelă de oprire.

Ținutul din jurul Constanței, căreia Turcii îi zic Chiustenge, e bogat în ruine antice, dintre care unele au fost desgropate abia dăunăzi.

Una din localitățile cele mai însemnate care au fost descoperite sunt rămășițele unei cetăți cu poeticul nume de Istros, de curând scoasă la lumină între Constanța și gurile Dunării.

Istros trebuie să fi fost un important port de Mare; puternice cheiuri de marmură au fost scoase din pământ acum de curând acolo, dar astăzi locul e despărțit de Mare printr’o vastă întindere de pământ.

Încetul pe încetul, un om cu pricepere scoate aici interesante temelii vechi de puternice ziduri, de temple și băi, o lume întreagă de veche civilizație, bucurie adevărată pentru aceia cărora li place să răscolească în trecut.

Am cercetat Istros într’o aprinsă zi de toamnă — drum lung, foarte lung, — ca să ating o vastă întindere de pământ cu o supțire linie de Mare tot mai departe, un loc nisipos, mlăștinos, pe alocurea fără ridicături, acoperit trist de o ciudată buruiană mică roșie, care o pătează ici și colo cu pete mari de sânge. Sălaș de poesie melancolică, singuratec, șters, expus nemilostiv și soarelui și vântului, fără case, fără pomi la patru leghi depărtare de jur împrejur, ci numai dune de nisip învălurându-se tot înnainte până la Mare.

În căldura arzătoare m’am cățărat pe ruine, călăuzită de entusiastul om de știință care a pornit să facă săpăturile în acest loc.

Eu nu sunt o mare cunoscătoare a vechilor pietre, cunoștințele mele științifice nu sunt adânci, dar închipuirii mele vioaie îi place să-și clădească din nou lucrurile

Istros! Pare că numele are în el un sunet de veche splendoare, un ecou care în deosebi farmecă urechea. Văd pânze mari plutind spre dânsul pe Marea albastră, la ceasuri când soarele cade, pânze de toate colorile și de toate formele, ca niște păsări fantastice care vâslesc încet din aripi întorcându-se spre cuiburile lor. Nu știu care au fost comorile pe care le-au adus ele în port, dar îmi place să visez că’n umbra ruginită a pânzelor acestora erau îngrămădite în movile grâne aurii și portocale pe bord, că oameni cu fața întunecată aduceau scumpe mătăsuri din Răsărit cu colori strălucitoare în care nevestele și fetele bogaților negustori își înfășurau frumuseța care numai prea repede va ajunge lucru al trecutului! Îmi

Dar toate acestea sunt numai vedenii de artist! Căci eu nu știu mai la urmă nimic despre Istros, ci numai ruinele ce am văzut: câteva zdravene ziduri pe care le-a acoperit pământul, câteva coloane căzute dintr’o biserică ori templu de odinioară, temelia băilor romane, câte un mândru bloc de marmură care a trebuit să facă parte din cheiu și ici și colo un hârb de pământ pe care l-am ținut în mânile mele, câteva țăncușe de sticlă pe care însăși mi le-am cules de pe pământ și care stăteau în palma mea irizate, minunate și fragede ca aripa sfărâmată a unui fluture...

Unul din monumentele cele mai bine cunoscute, care s’a găsit nu departe de Constanța, e Adamclisi sau Biserica lui Adam, «a Omului», un uriaș monument de marmură fără valoare artistică deosebită, dar de proporții enorme, ridicat în amintirea cuceririi lui Traian asupra Dacilor. Pietrele lui sculptate, cum e obiceiul în asemenea monumente, înfățișează tipuri de luptători, Daci și Sarmați, cari săvîrșesc eroice fapte de răsboiu. Era o mare zidire rotundă încununată de o gigantică platoșă și de un coif, cam grosolane din punct de vedere al artei, dar destul de interesante ca să fi trezit multe discuții cu privire la însemnarea ei și epoca în care a fost ridicată. Profesorul german Furtwängler era de părere că ar fi fost un monument din veacul al IV-lea, ridicat în amintirea unei biruinți asupra Goților. Dar teoria aceasta n’a fost admisă.

O cetate crescu în umbra impunătorului monument, și liniile ei pot fi deosebite încă, precum și temelia marii basilice, care trebue să fi fost cândva o frumoasă zidire mai nouă.

Ca una care n’am fost la Adam-Clisi, nu pot decât să trec răpede asupra descrierii unui loc pe care nu l-am avut supt ochii miei chiar, și să mă grăbesc spre un alt punct de lângă Mare, unde săpături de drumuri au scos dăunăzi la iveală alte monumente care se țin toate de acele vechi vremuri: orășelul Mangalia.

Acuma un locușor încurcat și părăsit, ea a fost odată un port de Mare în zilele bătrâne. Mai puțin înfloritor decât Istros, era totuși o localitate însemnată, cunoscută în acele zile de demult supt numele de Kallatis.

Și aici s’au desgropat ruine vechi, rămășițe de temple sau biserici, de case care odată trebuie să fi fost bogate. Urne de o gingașă făptură și vase pentru apă au ieșit la lumină, precum și enorme oale de pământ, masive și impunătoare, care de bună samă se întrebuințau pe vremuri pentru a păstra untdelemnul; ba s’au găsit chiar mici figuri de teracotă, asemenea cu acelea din Tanagra, de și mai puțin bine și artistic lucrate.

Un Muzeu mic lîngă Mare adăpostește ce s’a găsit mai de preț: numai un

Mangalia este un oraș dobrogean caracteristic: adunătură de case de piatră joase, cu acoperișuri de olane în neorânduială, ea se deșiră pe un pământ neegal, pănă jos pe țerm, care este șes și fără sfârșit, mărgenit de partea uscatului cu lacuri ce se pierd în zare. Lacurile acestea au izvoare sulfuroase, și unele băi rustice au fost ridicate în apropierea unuia din ele, căci apele au însemnate puteri de însănătoșare.

M’am purtat cu luntrea ceasuri întregi pe acest lac care se sucește și se învârtește. E când îngust, când lat, și capătă atâtea înfățișări deosebite, încât la început crezi că este o adunătură de lacuri deosebite; dar la un capăt nu ajungi niciodată, ci luntrea poate luneca necontenit fără oprire ori piedecă.

Sterpe și goale-i sînt țermurile, amintind

Ici și colo un smochin pitic răsare dintre pietre, smochin pe care vântul ce nu se oprește niciodată, nu-l lasă să se ridice la vre-o înnălțime, ci rămîne stropșit asupra pământului, ca și cum el ar căuta dureros cu crengile lui ca șerpii un sprijin în mijlocul pietrelor rostogolite. O întreagă lume de taină singuratecă părăsită și uitată de Dumnezeu, trezind în minte icoana pustiilor ce încunjură Marea Moartă.

Chiar lângă malul Mării se înnalță o bătrână moară de lemn cenușiu, linia ei cinchită ridicându-se singuratecă și răbdătoare pe fondul bolții. În zilele de liniște e numai o cutie de lemn putredă fără vieață și fără înțelegere, dar, când bate furtuna, viața se trezește în roata ei, și atunci pare o uriașă floare a soarelui fără coloare, sucindu-se și învârtindu-se neodihnit. Pentru că în aceste Ținuturi de lângă coastă, roțile morilor de vânt nu sunt din aspru lemn mort, ci alcătuite din nenumărate mici pânze ca aripile,

Am văzut odată țermul de la Mangalia la ceasul apusului. Priviam spre Mare; lumea erà ațipită de liniștea nopții apropiate; numai Marea se zbătea la picioarele mele în veșnica ei frământare neînduplecată. La spatele mele soarele cădea tot mai jos, razele lui din urmă aprinzând o strălucire minunată valurilor în năvala lor. Întunecată era fiecare umbră,

Apoi amurgul veni, și toate se făcură cenușii; noaptea înnainta, ștergând supt pașii ei orice coloare.

Dihanie ciudată, moara de vânt stătea singură de mal, cu odihnă în roata ei, lucru întunecat, fără viață, așteptând însă apropiatul ei ceas de muncă...

Astfel una după alta, icoanele felurite ale coastei noastre de acolo se ridică înnaintea ochilor minții mele, și prea multe le văd ca să fiu în stare a vorbi de ele de toate.

Une ori era numai o trecătoare sensație, pe care o crease lumina sau umbra, uneori numai o neașteptată vedere de frumuseță descoperită între pietrele rostogolite

Une ori era vre-un apus strălucitor colorând cerul întreg cu flăcări de sânge, sau o furtună care răsăria asupra Mării încrețind apele, biciuind valurile până la culmi de mânioasă spumă neagră, ori o îngânare de vuiet după vijelie, când toată lumea era de plumb, când pământ și mare păreau stoarse în odihna după luptă.

Ca într’un vis de departe îmi aduc aminte de o noapte cu lună. Ziua îmi fusese turburată, năcazul venise asupra mea într’o formă neașteptată, și, ca și cum și ea ar fi simțit împreună cu mine, Marea însăși era răscolită, și fața ei care se ridica în suspine era ca o inimă mare,

Și mi-a venit pofta să plutesc pe înflorata massă scânteietoare de apă, să merg într’o luntre măruntă departe, departe către Mare, înnaintând pe cărarea de argint însemnată de lună asupra undelor.

Cu adevărat fantastică a fost această călătorie pe valuri, barca suindu-se pe creasta fiecărui asalt pentru a se cufunda, parcă n’ar mai fi voit să se ridice din adâncul ei de apă, coajă de nucă pe genunea care se ridica. Nicio lumină la cârmă, niciun hotar, nicio îndreptare, nicio margine, ci numai de desupt, fermecătoarele ape frământate, spumegătoare, vuind, cu un fel de irizare opacă și greoaie; de-asupra, vasta imensitate a cerului, depărtată, palidă și senină, o cupolă de un cenușiu șters, cu luna atârnată în mijloc, ca o uimitoare candelă, și luntrea mea cea mică mergând înnainte, tot înnainte pe drumul însemnat de raze...

Și așa mi-a fost mie dragă Marea!

VIII.

Dacă nu sunteți obosiți de rătăcirile mele de la șes la Munte, din muncele la Mare, v’aș duce puțintel colo jos, pe țermul Dunării, acel râu mare și nobil care este una din mândriile Țerii.

Apele nu-i sunt chiar așa de albastre cum spune cântecul, dar sunt largi și curg măreț, ducând atâtea corăbii, rostogolindu-se pe lângă atâtea sate și atâtea orașe.

Am plutit în toată întinderea ei, câtă se ține de o singură țară, de la Porțile-de-Fier până în acea ciudată regiune plană care este gurile ei. Un ținut de lacuri și de mlaștini și de ape veșnice, de canaluri și de trestii și de bătrâne sălcii, un Ținut care pe alocurea face pe cineva să se gândească la ce va fi fost lumea înnainte ca apele să fie despărțite de uscat. Și, pentru această nebiruită ispită pe care o simt totdeauna față de sălbatece locuri, singuratece și întinse, mai mult colțuri de acestea m’am pus eu să le înfățișez.

Nicio hartă precisă a acestor ape încurcate n’a rămas în mintea mea, dar o văd întreagă în icoane, cum îmi este obiceiul. Văd scânteieri iuți ale locurilor care

În iahtul nostru am plutit prin mijlocul Dunării fără a ne opri în locuri mai fericite, ca să stăm numai acolo unde lumea era așa de liniștită de păreai a fi ajuns la capătul ei.

Când mă gândesc la acestea, o simțire de visătoare mulțămire vine asupră-mi și pentru o bucată de vreme alung orice gând de bătălie și de luptă, orice știință despre aceia că și aici s’a înfuriat tunul, că pentru o clipă aceste locuri ca și atâtea altele nu mai sunt ale noastre, ca să rătăcesc măcar în gând de-a lungul acestor canale sure-verzii, mărgenite de sure-verzii sălcii.

De fapt aceasta este o lume de sălcii; ele sunt stăpânele aici; le găsești cu miile; ținând la răveneală, li place să crească unde n’ar prinde rădăcină nici un alt copac. Pe vremuri din an când țara încunjurătoare este înnecată, ele stau, ca să zic așa, până la genunchi în apă, de nu li se mai vede nimic din trunchiu.

Luntrea mea a fost vâslită ceasuri întregi prin aceste canale mărgenite de sălcii, în umbra frunzișului tremurător, până la lacuri așa de largi, încât sămănau cu Marea.

Pretutindeni sălcii, bătrâni străjeri, păzitori ai acestor ape singuratece, veghetori tăcuți ai anotimpurilor care trec, sura linie de nomol pe trunchiurile lor arătând ridicarea și căderea valurilor. De multe feluri în noduroasa lor alcătuire și vechi de zile, ele par că și strâng mânile ciolănoase într’o desnădejde împietrită deasupra apelor care veșnic curg asupra picioarelor lor.

În toate atitudinile, ele se apleacă asupra acestor ape, parcă ar căuta răsfrângerea însăși pe care mișcarea curentului necontenit o turbură. Unele se întind

E și o lume de făpturi înnaripate, căci toate felurile de păsări se sălășluesc în mijlocul acestor bălți. Când apele sunt înnalte, poți străbate cu luntrea prin umbra pădurilor înnecate

Lunecând din aceste canaluri nesfârșite în umbra plină de taină a pădurilor înnomolite, adesea am tulburat pacea acestor colonii înnaripate. Cea dintâiu detunătură a puștii vânătorului face să se ridice păsările cu miile din cuiburile lor, umplând văzduhul cu bătaia aripilor și fricosul sunet al țipetelor ce scot. Atmosfera întreagă se face vie de pe urma bietelor ființe înspăimântate care se învârt și se sucesc pe sus, fugând încoace și încolo în spaimă fără nume, — lume a tăcerii al cării sfânt farmec a fost sfărâmat pe neașteptate de apropierea omului.

Canalurile mărgenite de sălcii duc, precum am mai spus, spre întinse lacuri acoperite în parte de papură și de nuferi, iar în parte, fiind așa de întinse, asemenea cu Marea.

Razelmul este cel mai larg din aceste lacuri: când vântul din cutare parte suflă, fața lui este așa de aspră, încât luntrile mai mici nu îndrăznesc să-i înfrunte valurile. În toate apele acestea pescarii au pradă bogată. Pe alocurea Statul a organizat pescării cu cele mai bune rezultate, pe lângă aceea că peștele este neprețuit ca hrană pentru săraci.

În cea mai mare parte, pescarii sunt Lipoveni, Ruși dintr’o anume sectă. Molâi uriași cu părul bălan, au un tip care nu se schimbă niciodată; pretutindeni îi cunoști ușor după ochii lor albaștri, după bărbile lor în floarea mierii și după cămășile lor roșii care se văd pretutindeni fluturând ca niște maci gigantici în luntrile lor negre cu fundul lat.

Îmi mai aduc aminte de o primire minunat de pitorescă undeva, prin aceste părți pline de vis ale Dunării.

Iahtul nostru se oprise odată cu seara în pașnicele ape largi ca ale unui lac. Soarele se apropia de margenea zării; departe un rând albăstriu de muncele mărgenia cerul; o moscheie albă ca zăpada, cu sprintenu-i turn sârguindu-se cătră ceruri, se răzima de fondul tabloului ca duhul unei clădiri; enigmatică și plină de taină ca o rugăciune în liniștea serii.

Cu miile țeranii vâsliseră în luntrile lor ca să ne întâmpine. Râul părea viu de atâta lume! Și, cum țeranii se îmbrăcaseră în colorile cele mai vii, apa sămăna cu o grădină de flori enorme

Era un vuiet de glasuri, o fluturare de luminoase năframe, strigăte de bucurie și zgomot și un zumzet al ațâțării sufletești.

Luntrile erau vesel împodobite cu flori, unele dintre care căzuseră în apă, și aceasta le ducea înnainte pe valurile ei, tăcut, hoțește.

Iahtul nostru se oprise; mărunta flotă de luntri se grămădi spre noi, plină de bărbați, de femei și de copii de felurite neamuri, dar mai ales Lipoveni, ale căror femei poartă cele mai strălucitoare cituri pe care le-au țesut vre-o dată războaiele.

Asupra acestei priveliști pline de atâta coloare, de voie bună și de bucurie se întindea puternicul aur al soarelui apuind, care lumina toate cu o strălucire aproape de spaimă, în puterea ei. Pe urmă, deodată, din toată această fluturare, mișcare, îmbulzire, o luntre se desfăcu, având la cârmă în picioare o figură curioasă. Înnalt, într’un lung veșmânt negru, un om cu crucea în mână, un om cu părul lung, care strălucia ca un metal brunat în lumina

Pe apă el plutia cătră noi în luntrea lui cu fundul lat, și lumina părea că l-a ales pe dânsul anume, oprindu-se cu dragoste asupra lui; tot mai aproape venia, țiind sus crucea care strălucia și scânteia ca un juvaier magic în mâna lui.

Această ciudată ființă atinse iahtul nostru: el nu vorbia vre-o limbă ce am fi putut înțelege, dar îmi întinse crucea să o sărutăm, binecuvântându-ne întru aceasta cu dulci cuvinte rusești. Crucea nu mai sămăna acum să fie un strălucitor juvaier, dar și de aproape părul acestui om era minunat; în valuri mari i se desfășura pe umeri o bogăție de aur lucios: nici înnainte, nici pe urmă n’am mai văzut plete cu atâta strălucire în ele.

Ori încotro se ducea, mergeau cu dânsul doi țerani în cămăși roșii, cântând fiecare imnuri; adânci și sonore li erau glasurile, ridicându-se solemn spre ceruri. Unul ducea o cățuie pe care o mișca încoace și încolo, cellalt apăsa pe inimă o Biblie, o Biblie cu paftale de argint...

Soarele scădea pe încetul, umbrele celor trei ciudați oaspeți se întindeau lungi și negre cum e cerneala de-alungul copertei. Pe amândouă malurile râului, ca niște străji uriașe, sălciile sure-verzii stăteau de pază...

Din iahtul nostru am făcut multe incursii, și acolo am adunat neșterse priveliști, pe care niciodată nu le voiu uita.

Supt copaci, unde umbra era mai deasă, unde taina plutia, ca un lucru de față pe care-l simți, dar nu-l vezi, creșteau ciudate flori, înnalte, de o coloare ca a soarelui; din sumbre adâncimi țișniau stele de aur tinzând lacome către lumina care cu scumpătate se strecura prin ramuri. O lume fermecată, o lume de tăcere, în care frumuseța domnia singură, aproape de temut, în pacea ei ațipită.

Nesfârșite erau aceste păduri de sălcii în apă, căci ceasuri întregi luntrea mea luneca prin umbra care părea veșnică; cântecul păsărilor plutia cu mine, amestecându-se cu muzica din șoapta frunzelor, și pretutindeni, în apă, aceste înalte flori

Pe urmă luntrea-mi întra în lacuri largi, din cea mai adâncă umbră într’o așa de mare strălucire, încât era aproape o durere pentru ochii, în vaste întinderi de apă, tăiate ici și colo de înguste limbi de uscat, în care arbori uriași se înrădăcinaseră, și acești arbori erau locuința regalilor vulturi cu aripile roșietece, cari-și puseseră scaun în ramurile cele mai înnalte, tăcuți domni ai văzduhului și spațiului.

Acești singurateci monarhi ai lumilor de apă mă fermecau mai mult decât toate; ceasuri întregi aș fi putut să mă uit la dânșii, marea lor austeritate ținându-mă supt un farmec uriaș.

Era ceva în zborul lor, ceva în felul cum își destindeau aripile mari, lăsând să-i ducă aierul fără vre-o silință sau mișcare din partea lor, care-mi părea mie însăși întruparea grației, puterii și maiestății unite, — fiind așa de tăcut, așa de ușor, așa de extraordinar de puternic.

Îmi aduc aminte că am văzut o păreche dintre acești Voevozi înnaripați, al

Tulburată de apropierea noastră pe neașteptate, părechea înnaripată se ridicase din cuib și tăia cercuri largi de jur-împrejurul copacului prăpădit, dar fără grabă ori vre-un semn de frică în afară. Mișcările lor rămâneau pline de maiestate, și totodată era în ei ceva blând și catifelat, ceva măreț de calm, ceva care se ținea de înnălțimile veșnice ori de zările fără hotare în care frica n’are înțeles și vremea nu se mai socotește.

Cum luneca luntrea mea, văzuiu cele două mari păsări așezându-se pe capătul cel mai depărtat al unei crengi uscate, și liniștea lor se făcu de odată asemenea

Pe alte înguste limbi de uscat, cruțate de năvala apelor, am văzut cete de vite sure care păreau a călători pe fața apelor una după alta, pretutindeni urmate de răsfrângerea lor, care mergea pe același drum, ceată de stafii la picioarele lor. Nedeprinse cu năvala omului, își ridicau capetele să ne privească trecând, pe când soarele smulgea scântei din imensele lor coarne, larg desfășurate.

Am văzut ostroave verzi, acoperite cu sălcii pe care le tăiau întinderi de iarbă îmbielșugată, din care ciobani slabi, nepieptănați, își mânau turmele, îmbrăcați ei înșii în cojoace mari, cari-i făceau să samene cu oile pe care le păziau; ființe omenești pe jumătate sălbatece, ai căror ochi nu păreau să vadă decât depărtările

Stând drepți ca statuile, cu mânile amândouă încrucișate pe capătul toiegelor înnalte, ei se uitau lung fără mirare sau curiositate la străinii cari dăduseră busna într’o singurătate ai cării stăpâni erau singuri ei.

Uimitor de ursuzi erau acești ciobani, cu fața tăbăcită de intimperii, cu pletele încâlcite supt largile pălării de pâslă, abia binevoind să răspundă dacă-i întrebai, de păreau să fi pierdut și pofta și puterea de a vorbi.

Oile erau mai prietenoase decât paznicii lor; se întâmpla adesea că, având încredere în gândul mieu bun, ele îmi prindeau iarba din mână, pe când omul sălbătăciilor se uita lung — ursuz, anost și botos, — neschimbându-și niciodată atitudinea, țapăn de parcă ar fi crescut din pământ.

Noaptea, ciobanii aceștia se strâng în jurul luminii focurilor. De departe am văzut umbra fețelor lor trecând încoace și încolo înnaintea flăcărilor. Bucăți de

Noaptea parcă-și ținea suflarea să asculte, și stelele tremurau sus, unde nu le atinge nimeni, minunându-se de acea notă stranie de dor nestins care se luptă în tot ceia ce cântă pământul!

Altă bucurie pentru mine erau nuferii cari creșteau cu miile în aceste lacuri uitate de lume. Flori de basm, albe, fără pată și tainice, deschideau stelele lor mari înmiit întru veșnica închinare a soarelui. Dar, în zilele nouroase, ei rămâneau strânși, închiși, plini de ciudă, nevădind nimic din frumuseța lor norilor cari ascundeau de la dânșii lumina cea mare de care doriau.

Noaptea, pe lună plină, nici nu-i vedeai.

Soarele fiind acela pe care-l iubiau, ei nu voiau să-și dea farmecul în brațele vre-unei alte lumini, ascunzând auster petalele

Și-i găsiam pretutindeni, ca niște grădini de farmec făcute de Firea singură: între trestii tăcute și tăinuite, locuri de desăvârșire ca în vis, pe care le cuprindeam numai într’o clipă ce zbura și apoi pieriau, după ce făcuseră să pătrundă în sufletul mieu vedenii nouă de frumuseță și pace, pe care zgomotul și ostenelile oamenilor nu le pot turbura.

Adesea părăsiam iahtul nostru pentru lungi excursii înlăuntrul țerii, trecând prin sate cu totul necunoscute, cu nume care-mi atrăgeau urechea prin neobișnuitul lor sunet turcesc: Anadolchioiu, Casapchioiu, Sofuliar, Caramnrat, Bairam Dedè și așa mai departe, — ca să cercetăm departe de cale mănăstiri în care călugărițe și călugări trăiau în singuratecă despărțire de lume.

Și în aceste ținuturi, altfel fără viață, asemenea obști sfințite găsiau mijlocul de a-și alege locuri în care toată frumuseța țerii părea să se fi adunat, făcând din

Nu se poate spune bucuria și vioiciunea cu care eram întâmpinați la sosirea neașteptată la vre-una din aceste mănăstiri.

Din toate părțile, ca păsări negre, maicile alergau părăsindu-și căsuțele, clopotele erau puse în mișcare, flori se culegeau și, cu multe dovezi de mulțămire, cu mult zgomot și cu deosebită ceremonie eram duși îndată la biserică, unde se aprindeau lumânările, și bâzâitul nesfârșit al cântărilor începeau în cinstea noastră, monotone melodii nasale îngânate în colțuri întunecate de călugărițele însăși.