Front matter

MARIA REGINA ROMÂNIEI

ȚARA MEA

TRADUCERE DIN ENGLEZEȘTE DE N. IORGA

EDIȚIA III

EDITURA LIBRĂRIEI PAVEL SURU, BUCUREȘTI.

SIBIU

TIPARUL TIPOGRAFIEI ARHIDIECEZANE.

Această carte a fost scrisă la epoce deosebite. Partea întâia a văzut lumina într’un ceas când simțiam că răsboiul se apropia de hotarele noastre și, știind în ce parte ne vom hotărî, am pregătit o serie de schițe ușoare pentru a fi trimise în Anglia când ne vom fi declarat aliații ei.

România e puțin cunoscută marii Împărății de peste mări, și doriam să fie condeiul mieu acela care va vădi unele din frumusețile ei țerii mele de naștere. Cu intenție nu am pomenit în volumul întâiu nume, cu intenție am trecut atât de repede dela una la alta, căutând ca în cât mai puține cuvinte să vrăjesc atmosfera șesurilor noastre întinse, a nesfârșitelor noastre drumuri prăfoase, a munților și pădurilor noastre, a satelor noastre smerite, a pitorescelor noastre biserici și a pașnicelor noastre mănăstiri, a lunilor noastre de căldură și de frig. Mai voiam și aceia: să fac a se cunoaște sufletul, de o melancolie stranie, al poporului nostru.

Într’un timp cu totul deosebit a fost scrisă partea a doua. Grozava depresiune a înfrângerii

Simțind cât de desnădăjduit era năcazul poporului meu, întrebaiu pe profesorul Iorga ce pot face pentru sufletele lor în acest ceas de întunerec. «Descrieți-le locurile pe care le-au pierdut», i-a fost răspunsul. «Ați scris o carte pentru țara nașterii Voastre; acuma e vremea să scrieți una pentru țara a cării nenorocire o împărțiți». Îndemnată de cuvintele cuiva care credeà că aș puteà să mișc inimile oamenilor cu condeiul meu, am făcut o a doua serie de schițe, și le-am făcut la un ceas când toți râvniau să-și amintească, să spere...

Li-am spus numai despre ce-mi erà tot așà de scump ca și lor, și pot spune că s’au cetit larg cărticelele mele. Fiind scrise în zile de năcaz, ele au mers drept la inimile acelora pentru cari fuseseră scrise, ajutând să întărească acea simțire de încredere între mine și poporul mieu pe care nădăjduesc că nimic nu o va puteà nimicì.

Erà numai o biată ediție tipărită pe hârtie de războiu, dar în multe mâni a ajuns...

Mi s’a spus că acei din Ardeal, aceia pe care i-am așteptat așa de îndelung și cari așa de îndelung ne-au așteptat pe noi, ar vreà să cetească și ei cartea mea; de aceia se tipărește o nouă ediție în țara lor, care e și a noastră.

Cândva poate, dacă Dumnezeu mă ajută să trăiesc, voiu scrie altă carte, o carte despre

Dacă această a treia parte va venì vreodată la lumină, simt ca și cum sufletele celor cari au murit pentru idealul nostru ar sta lângă mine, simt ca și cum mânile lor de umbre mi-ar călăuzì condeiul. Ar fi scrisă pentru cei vii întru pomenirea morților.

Dar presentul singur e al nostru; viitorul zace în mânile lui Dumnezeu. Și, fiindcă acea carte visată nu s’a înfăptuit încă, trimet aceste două cărticele fraților noștri de peste munți, sperând că vor primì cu simpatie ceiace cu atâta iubire s’a scris.

I.

Regina unei țeri mici!

Aceia cari sunt deprinși a vedea cârmuitori ai unor țeri mai mari înțeleg prea puțin ce înseamnă aceasta.

Înseamnă muncă și griji și nădejde, și multă trudă pentru slabă ispravă. Dar larg e câmpul, și, dacă inima are voie bună, mare e opera.

Când eram tânără, gândiam că totul e muncă, muncă pieptiș în sus; dar anii cari trecură au adus altă cunoștință, o cunoștință binecuvântată, și acuma știu.

Țara aceasta e mică, e nouă, dar e o țară care mi-e dragă. Îmi trebuie ca și altora să li fie dragă; de aceia ascultați

Odată eram pentru acest popor o străină; acuma sunt una dintre ei, și, pentru că vin de atât de departe, am fost mai mult în stare să-i văd cu însușirile lor bune și cu neajunsurile lor.

Țara lor e o țară rodnică, o țară de întinse șesuri, de grâu învălurat, de codri adânci, de stâncoși munți, de râuri care în primăvară vuiesc de ape spumegate și care vara nu sunt decât leneșe șuviți de apă pierdute între pietre. O țară unde țeranii muncesc supt un soare care arde, o țară neatinsă de murdăria fabricelor, o țară de extreme, unde iernile sunt de ghiață și verile ard ca în cuptor.

Legătură intră Răsărit și Apus.

La început era o țară străină. Drumurile ei prea prăfoase, prea fără de capăt șesurile ei. A trebuit să mă învăț a-i vedea frumusețile și a-i simți nevoile cu inima mea.

Puțin câte puțin străina a ajuns a fi una din ei, și acuma i-ar plăcea ca pământul nașterii sale să vadă acestălalt pământ cu ochii Reginei lui.

Da, puțin câte puțin am învățat să înțeleg acest popor și, încetul pe încetul, el a învățat să mă înțeleagă pe mine.

Acuma ne încredem între noi, și astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, împreună vom merge spre un mai mare viitor.

Iubirea mea de libertate și de zări întinse, iubirea mea de aier liber și de cărări necălcate m’a dus la multe descoperiri. Îmi plăcea să călăresc singură ceasuri întregi ca să ajung la vre-un sat pierdut, ca să dau de vre-o biserică în ruine stând între crucile ei rustice pe vre-un mal ori să mă aflu la cutare loc în vremea apusului, când boltă și pământ erau să fie scăldate în roșu înflăcărat.

O, apusurile românești, ce minunate sunt!

Odată călăriam încet spre casă.

Ziua fusese arzătoare, aierul era greu de praf. În nesfârșite valuri de aur ars

Cât cuprindeam cu ochiul, câmpii de grâu și alte câmpii de grâu, pierzându-se ’n zări într’o linie palidă. O ceață albastră plutia asupra lumii, și cu dânsa o mireasmă de rouă și de sămânță ce coace se ridica ușor din pământ.

La capătul drumului era o fântână, cu cumpăna-i lungă țintind ca un deget uriaș spre cer. Lângă dânsa o veche cruce de piatră hâită într’o parte ca de oboseală, o cruce înnălțată odată cu fântâna întru amintirea cutăruia care murise....

Pace mă înfășura; calul mieu nu făcea nicio mișcare: și el era supt farmecul de amurg.

De departe, o cireadă de bivoli venia încet spre mine pe lungul drum drept: un alaiu urât de bestii care puteau să fi aparținut vremurilor înnainte de potop.

Unul câte unul înnaintau, acoperiți de noroiu, răbdurii, hâținând trupurile lor hâde, purtând masiv capetele lor cu coarne grele, ochii lor goi de înțelegere zgâiți

De supt copitele lor se ridicau nouri de praf, întovărășindu-li orice pas. Soarele apuind îl prindea, prefăcându-l într’un fum aprins. Era un văl de lumină întins asupra acestor dobitoace de povară, o glorioasă aureolă de raze înnaintând cu dânșii către odihna lor.

Stătuiu pironită pe loc și mă uitaiu la dânșii cum treceau pe lângă mine, unul câte unul.... Și în seara aceia o perdea pare că a fost trasă de ’nnaintea atâtor taine. Prinsesem înțelesul vastei și rodnicei câmpii.

Douăzeci și trei de ani am cheltuit pănă acum în această țară, fiecare zi aducând bucuria ei sau năcazul ei, lumina ei sau umbra ei; cu fiecare an interesul mieu pentru dânsa s’a făcut mai vast și înțelegerea mea s’a adâncit; am ajuns să știu unde era nevoie de mine ca să ajut.

N’am să mă apuc a povesti de așezămintele țerii mele, de politica ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alții au făcut aceasta

M’am purtat printre cei mai umili. Am întrat în căsuțele lor, li-am pus întrebări, am prins în brațele mele pe pruncii lor.

Li-am vorbit limba cu stângăcie, făcând multe greșeli, dar, de și străină, nicăiri, între țerani, n’am întâmpinat neîncredere ori bănuială. Erau bucuroși să-mi vorbească, bucuroși să mă lase să întru în căsuțele lor și în deosebi să-mi vorbească de năcazurile lor. Totdeauna de năcazurile lor au să povestească cei sărmani, dar aceștia o făceau cu o demnitate deosebită, vorbind de moarte și de sărăcie cu o resignare stoică, numărând mormintele copiilor lor așa cum altcineva ar număra pomii sădiți în jurul casei.

Săraci sunt, neștiutori sunt țeranii aceștia. Părăsiți sunt și plini de eresuri, dar este o mare nobleță în rasa lor. Sunt cumpătați la mâncare și mulțămiți cu puțin, puține sunt nevoile lor, dorințele lor suntun vis mare îl hrănește cu dragoste fiecare din ei în inima sa: el dorește să fie stăpân pe pământ, să aibă în sama lui ogorul pe care-l lucrează; dorește să-l poată numi al său. Aceasta mi-a spus fiecare din ei și ei toți; era cântecul veșnic al tuturor cuvintelor lor.

Când am văzut întâiu un sat românesc, cu colibele-i mărunte ascunse între pomi, singurele colțuri verzi pe nemărgenitele câmpii, abia de puteam crede că familii întregi pot locui în case așa de mici.

Păreau casele pe care le schițam în copilărie, cu o ușă la mijloc, o ferestruică de amândouă părțile și fum mergând undeva în rotocoale din coperișul buhos. Adesea aceste coperișuri par prea grele pentru asemenea căsuțe; par că le zdrobesc, și ușile date în lături li dau o înfățișare de parcă ar striga după ajutor.

Seara femeile stau torcând din furcă pe praguri, pe când turmele vin spre casă tropotind moale prin praf și dulăii latră furios, umplând de zarva lor tot văzduhul.

Nicăiri n’am văzut atâția dulăi ca într’un sat românesc, — grea încercare pentru cine călărește pe un cal neastâmpărat.

Cât e noaptea de mare, cânii latră îngânându-se. Nu se opresc nicio clipă; e un zgomot nedespărțit de noaptea romănească.

Totdeauna mi-a plăcut să cutreier satele acestea. Am făcut așa în orice timp al anului, și nu e lună care să nu-și aibă farmecul.

Primăvara, sunt pe jumătate îngropate ’n pomi, o Mare spumegând de flori albe, din mijlocul cărora coperișurile rotunde ale colibelor răsar ca niște nouri mari cenușii.

Galițe, gâști și purceluși se joacă ici și colo pe praguri; zambile timpurii și păpădii galbene cresc în voie prin curțile nemăturate, unde oale de forme ciudate și luminoase bucăți de scoarțe rupte zac în pitorească neorânduială.

Printre toate acestea copiii cu ochi negri se găsesc pe jumătate goi în fericită libertate.

Niciodată n’am fost în stare să înțeleg cum familii așa de îmbielșugate, fără

Iarna, satele sunt acoperite de zăpadă; fiece căsuță e o albă grămăgioară învăluită; toate colțurile sunt rotunzite, așa încât coliba pare să fie împachetată în vată.

Nu-și dă nimeni osteneala să înlăture nămeții. Zăpada rămâne unde a căzut; săniuțele sar peste ridicăturile ei, făcând drumuri tot așa de învălurate ca o Mare bătută de furtună!

Țeranul român nu e niciodată grăbit. Timpul n’are niciun rost în socoteala lui de viață. Deprins cu zări nemărgenite, el nu așteaptă să ajungă într’o zi la capătul drumului.

Vara, carăle, iarna săniile se mișcă de-a lungul acestor nesfârșite drumuri, încet, supus, cu o neobosită răbdare.

Trase de cai mărunți, slabi, săniile de lemn trec peste zăpada neegală; țeranul stă pe jumătate ascuns între grămezile de lemne și căpițele de fân ori de coceni,

Și de-a lungul acestor drumuri carăle țeranilor se trudesc, unul după altul, în șir fără capăt, prin norii de praf. Dacă noaptea le apucă pe drum, boii sunt desjugați, carăle trase lângă șanț până ce zorile răsârind amintesc țeranilor că mai sunt multe poște pănă să ajungă la țintă.

Când plouă, praful se face noroiu; drumul se face atunci numai o apă!

România nu e o țară de colori tari. E o ciudată unitate în zările-i largi, în drumurile-i prăfoase, în țeranii ei îmbrăcați în alb, în carăle ei aspre de lemn. Pănă și boii și caii par a se fi contopit în cenușiu sau în coloare murgă, așa încât să se facă una cu acel soiu de visătoare

Numai apusurile prefac toate aceste nuanțe de umbră într’o neașteptată minune de coloare, revărsând asupra pământului și cerurilor valuri de aur minunat. Am văzut clăi de fân schimbându-se în piramide aprinse, râuri în panglici de foc și fețe sarbede, obosite aprinzându-se ca de o miraculoasă strălucire.

Un ceas fugar, ceasul acesta al apusului, dar totdeauna el năvălește asupră-mi ca o veșnică făgăduială trimeasă de Dumnezeu din ceruri.

Poate că, iarna și toamna, aceste apusuri sunt mai glorioase, când pământul e obosit, când munca lui de un an e isprăvită sau când el doarme supt strălucitoru-i giulgiu de zăpadă, păzind în sânul său recolta ce va să vie.

Cu totul altfel decât satele de la câmp sunt cele din munte.

Căsuțele sunt mai puțin sărăcăcioase, nu așa de mici, coperișurile de stuh sunt înlocuite cu cele de tablă, care strălucesc

Toamna e vremea potrivită ca să cercetezi aceste sate din muncele; toamna, când copacii sunt o înflăcărată strălucire, când anul ce trage de moarte aruncă o ultimă sforțare de frumuseță înnainte să-l învingă frigul și zăpada.

De multe ori am fost primită din inimă în aceste sătucene, țeranii ieșindu-mi înnainte cu mânile pline de flori. La cel d’intâiu semn de apropiere a trăsurii mele, cete de călăreți rustici vin în goană ca să mă întâmpine, săltând grăbit pe căluții lor zburliți, purtând stegulețe ori ramuri înflorite și chiuind de bucurie. Se țin hojma de trăsură, ridicând nori de praf. Ca și stăpânii lor, caii mărunți sunt nebuni de aprinși; totul e zvon, coloare, mișcare; sălbatec aleargă bucuria pe pământ.

Clopotele satului sună, glasurile lor sunt pline de voioșie; și ele-ți strigă: bine-ai veniț! Cete de femei îmbrăcate vesel și de copii se revarsă din case,

Biserica se află ’n de obște în mijlocul satului; acolo Doamna trebuie să-și lase trăsura, și, încunjurată de o mulțime iute, fericită, e dusă spre sfântul lăcaș, unde preotul o primește la ușă cu crucea în mână.

Ori încotro se duce, mulțimea o întovărășește; nu e stângăcie, nu e sfială, dar nu e nici îmbulzeală ori strivire. Țeranii români rămân plini de demnitate; rare ori ei sunt gălăgioși în bucuria lor. Li trebuie să se uite la cineva, să-l atingă, să-i audă glasul: dar nu arată mirare și curiositate, numai puțină. De cele mai multe ori expresia feței lor rămâne serioasă, și copiii lor se uită lung la om, cu fețe grave și ochi mari plini de expresie.

Numai călăreții aceia în goană ajung a face zgomot în voioșia lor.

Sunt curioase datini la țerani, eresuri ciudate. România fiind o țară de secetă, e noroc să ajungi cu ploaie: e semn de

Une ori, când mergeam prin sate, țerancele puneau donițe mari pline de apă înnaintea pragului; un vas plin e semn de noroc. Ele varsă chiar apă înnaintea piciorului cuiva, tot din pricina acestui straniu eres, că apa e belșug, și, când vine fața luminată între ei, trebuie să i se facă cinste în tot felul.

Am văzut fete înnalte, frumoase, ieșind din casele lor ca să mă întâmpine cu cofe pline ochi pe cap: la apropierea mea, stăteau pe loc, stropii lunecându-li pe față ca să arăte bine că vasele sunt cu adevărat pline.

E bine să întâlnești un car plin de grâu sau de fân care ți iese ’n cale; dar un car deșert e semn sigur de nenoroc.

De multe ori, pe unde am fost, locuitorii s’au strâns în jurul mieu, sărutându-mi mânile, marginea hainei mele, căzând în genunchi parcă ar fi voit să-mi sărute piciorul, și mai mult decât odată ei mi-au adus pe copiii lor cari-și făceau cruce înnaintea mea ca și cum aș fi fost o icoană într’o biserică.

La început era greu să primești fără a te înroși așa un omagiu, dar pe încetul m’am deprins cu aceste manifestații loiale; pe jumătate umilită, pe jumătate mândră, înnaintam printre ei, fericită că mă aflu în mijlocul lor.

Ar fi cu neputință să vă descriu tot ce am văzut, auzit ori simțit pe cale între acest popor simplu, cu inima caldă; atâtea priveliști vii, atâtea scene mișcătoare au rămas întipărite în inima mea. Am rătăcit prin sate pierdute în locuri uitate, pe șesuri fierbinți; m’am cățărat până la umile căsuțe cuibărite laolaltă pe coaste de munți. Am ajuns la plăcute sălașuri mărunte ascunse între brazi uriași. Pe țermuri de Mare pierdute am descoperit sătucene unde Turci locuiau în singuratecă răzlețire; lângă Dunărea largă am rătăcit printre târguri puțintele, locuite de pescari ruși, al căror tip se deosebește așa de mult de al țeranului român. De la întâia vedere recunoști neamul lor: uriași înnalți, cu bărbi frumoase și ochi albaștri, cu cămășile roși ce se văd cât de colo.

Mai ales în Dobrogea aceste nații felurite se îmbulzesc: pe lângă Români, Turci, Tatari, Ruși, pe alocurea și Nemți, trăiesc pașnic unii lângă alții.

Am fost într’un sat din Dobrogea, care era în parte românesc, în parte rusesc, în parte nemțesc, în parte turcesc. Am mers de la un capăt la altul, cercetând atâtea căsuțe, întrând în fiecare biserică, isprăvindu-mi încunjurul la mica moschee rustică, tapisată cu covoare veștejite, și acolo, într’o mulțime de Turci de rând, am ascultat slujba lor ciudată, din care n’am înțeles nimic. O femeie care nu e voalată n’are drept să între în sfânta incintă; dar un nume regal deschide atâtea uși, și atâtea regule severe se calcă în bucuria de a primi un oaspe așa de neobișnuit.

Într’o arzătoare zi de vară am venit într’un orășel locuit aproape numai de Turci. Împărțiam bani mărunți între săraci și cei fără sprijin și mă purtam de ici colo. Era acuma rândul poporației musulmane; de aceia cercetam locurile cele mai nenorocite, cu mânile pline de bani.

Așa li-a fost de mare bucuria la venirea mea, încât scopul cel adevărat al visitei mele a fost aproape uitat. M’am găsit încunjurată de un roiu de femei aprinse, în haine ciudate, ciripind o limbă neînțeleasă mie.

Îmi ziceau: Sultană, și fiecare-și simția nevoia de a mă pipăi; puneau degetele pe hainele mele, mă atingeau pe spate, ba o bahadârcă bătrână m’a apucat de bărbie. Mă duceau din colibă ’n colibă, din curte ’n curte. M’am găsit despărțită de tovarășii miei, rătăcind într’o lume pe care n’o mai cunoscusem până atunci. Mă târau cu ele printr’un labirint de mici colibe clădite din lut, de grădini ridicul de mici, de ogrăgioare dosite, făcându-mă să întru în locuințele lor, să pun mâna pe copiii lor, să mă așez pe scaunele lor. Ca un zbor de cioare se certau și se băteau după mine, puindu-mi întrebări, copleșindu-mă cu bune urări, la care nu puteam răspunde decât cu o mișcare din umere și zâmbete.

Femeile musulmane mai sărace nu sunt de fapt voalate. Ele poartă largi nădragi de bumbac și peste dânșii un fel de mantie pe care și-o tot țin supt nas. Croialamauve, — chiar și negrul hainelor lor nu e cu adevărat negru, ci a luat nuanțe ruginii, care se amestecă plăcut cu mediul în floarea noroiului în care locuiesc.

Când se îmbracă pentru drumuri mai lungi, portul lor e în de obște negru, cu o pânză albă ca zăpada pe capetele lor, așa fel înfășurată încât ascunde toată fața afară de ochi.

Nespus de pitoresce și de tainice sunt aceste întunecate figuri când vin către tine, atingând ușor păreții și purtând în de obște un băț greu în mâni; este în ele ceva biblic, ceva care duce pe om îndărăt spre vremuri foarte depărtate.

În acea caldă dimineață de vară de care vorbesc, am căutat să scap o clipă de năvălitoarele mele din cale-afară de

Ispitită irezistibil de umbra-i tainică, am străbătut în tainița de lut, găsindu-mă într’un aproape desăvârșit întunerec. La capătul cellalt o ferestuică lăsa să străbată o slabă rază de lumină.

Bojbăindu-mi drumul, dăduiu de un pătucean de zdrențe și pe acest culcuș al miseriei descoperiiu o femeie bătrână-bătrână, — așa de bătrână, încât ar fi putut să fi trăit pe vremea zinelor și a vrăjitoarelor, vremi ce nu mai au a face ca vălmășagul și zvonul de astăzi.

Aplecându-mă

De-asupră-i, atârnând de un cuiu ruginit la îndemâna ei, era o oală de lut neagră, de o formă ciudată. Toate în jurul bahadârcei acesteia erau în floarea pământului: fața ei, locuința ei, zdrențele care o acoperiau, locul pe care sta. Singura

Puind ceva bănuți între cârligatele-i degete osoase, am lăsat pe această ciudată ființă bătrână în sama tovarășului ei alb ca zăpada, și, întorcându-mă la lumina soarelui, avuiu simțul că, o clipă, mi-a fost dat să rătăcesc prin veacuri fără număr spre zilele de odinioară.

De la început România

Cântecele lor sunt triste, încete danțurile lor, petrecerile lor rare ori aprinse,

Cântecele lor sunt plângeri îndelungi; ariile ce cântă pe fluierile lor plâng fără sfârșit aspirația lor și dorul care se pare a rămânea veșnic nemulțămit, a nu cuprinde nici nădejde, nici îndeplinire.

Tot pentru aceia sunt puține case foarte vechi: abia de este vre-un castel ori vre-un mare monument rămas din trecut. De ce nevoie să se clădească frumoase case dacă în fiecare zi dușmanul putea să năvălească asupra țerii și să ardă totul până la pământ!

Una ori două ciudate vechi clădiri s’au păstrat din acele vremuri de năvălire: solide, înnalte zidiri cu un cerdac deschis, tocmai în vârf alcătuit din puternici stâlpi scurți, și, ici colo în imensa adâncime a zidurilor,

Am trăit într’una din aceste ciudate case. Cerdacul, care fusese odinioară o întăritură, s’a prefăcut acum într’un simplu balcon, și din mijlocul stâlpilor stârciți o plăcută vedere se putea căpăta asupra dealurilor și șesului. Odăile de dedesupt erau mici, joase, neregulate, cu ziduri mari groase; o scară de lemn dreaptă ca una de funie ducea la aceste încăperi.

Și pe din afară și pe din lăuntru zidirea era dată cu var, și atât de primitivă-i era construcția, încât căpătase încântătoarea înfățișare că ar fi fost modelată cu degetul unui olar. Nu erau unghiuri tăioase, ci ceva rotunzit și neegal la colțuri pe care nici o casă nu-l poate avea. Totul era încununat de un acoperiș lat de șindilă, cenușiu, cu lumini de argint.

Dar înnainte de toate vechile mănăstiri ale acestei țeri au păstrat comori din trecut.

Chiar de la început, aceste colțuri răzlețe de frumuseță m’au atras mai mult decât orice; nedescriptibil e farmecul pe care-l aruncă asupră-mi, aproape neînțeleasă desfătarea cu care-mi umplu sufletul!

Ca și în multe alte țeri, călugării și maicele din România știu cum să aleagă cele mai încântătoare locuri pentru lăcașurile lor de pace.

Am călătorit dela unul din ele la altul, descoperind multe tesaure ascunse, cercetând pe cele mai bogate și pe cele mai sărace, pe cele de un acces ușor și pe cele ascunse departe în văi de munte, unde piciorul călătorului numai arare ori rătăcește.

La unele am putut ajunge numai călare, urcându-mă peste dealuri și văi, peste pasuri pietroase, urmată de cete de țerani în veșminte albe, pe căluți zburliți, ciufuliți, dar având piciorul sigur ca al caprei de munte.

Odată într’amurg, dupăce o zi întreagă călărisem peste munți, dăduiu pe neașteptate peste unul din aceste depărtate lăcașuri, cu păreții albi, de un pitoresc straniu,

La apropierea mea clopotele începură să sune, glasurile lor clare și răsunătoare proclamându-și bucuria către ceruri.

Trecuiu pe supt portalul acoperit în curtea încunjurată de ziduri. Înnainte de a fi putut să mă cobor, am fost încunjurată de un negru roiu de maice schițând smerite gesturi de salutare, făcându-și cruce, căzând în ghenunchi și apăsându-și frunțile pe pietrile de jos, apucându-mi mânile ori părți din îmbrăcămintea mea, pe care le sărutau, pe când strigau și murmurau, șoptind vre-o rugăciune.

Uimită de așa o întâmpinare, am fost luată de supțioară de maica stariță, o venerabilă bătrână tremurândă, a cării față era așa de încrețită de vârstă ca un câmp brăzdat de plug.

Pe jumătate ducându-mă, pe jumătate acățându-se de sprijinul mieu, mă conduse prin ușa deschisă a bisericii. Din vreme în vreme-mi sărută pe furiș umărul și într’un

Toate celelalte maice se îngrămădiau după noi ca un stol de păsări cu penele negre, vălurile lor întunecate plutind în vânt, iar clopotele sunând într’una, în zvon de bucurie.

În lăcașul umbrit făcliile aprinse erau ca roiuri de muști luminoase într’o pădure întunecată. Călugărițele se așezară de-a lungul zidurilor, veșmintele lor negre făcându-se una cu umbra, așa încât numai fețele lor reieșiau, făcute și mai eterate prin tremurătoarea lumină a candelei.

Cântau, — bucuros aș spune că era frumos cântecul lor, însă n’ar fi tocmai adevărat. Nu ca în Rusia, cântarea în bisericile românești e departe de a fi melodioasă: ele bâzâiau pe nas cântări trăgănate, adesea repetate, de loc armonioase și care nu par să aibă cuvânt de-a ajunge vre-odată la capăt.

Dar, oarecum, în seara aceia, în pierduta mănăstire de munte, departe de casele oamenilor, acolo, în paraclisul cu tavanul jos, plin de aceste figuri îmbrăcate’n

Mai pompoase erau primirile de care m’am învrednicit în mănăstirile mai mari.

Acolo toți călugării veniau în alaiu să mă întâmpine: o procesiune de ființi cu veșminte negre și bărbi lungi, de aparență austeră, întunecați la față.

Luându-mă de braț, părintele stareț mă ducea solemn prin biserica bogat împodobită, pe când o sumă de copilași aruncau flori cum treceam.

Nu sunt peste măsură de aspre regulele mănăstirești în România

Sfintele ziduri dădeau găzduire de trei zile celor ce treceau pe acolo; aceasta

Sunt două feluri de mănăstiri în această țară; ori o mare zidire, unde călugării și maicele sunt uniți supt acelaș coperiș, ori o sumă de case mici adunate pe un spațiu larg în jurul bisericii centrale.

Numai cele d’intâiu sunt interesante din punct de vedere al arhitecturii, și unele din cele pe care le-am cercetat sunt de o perfecție aleasă în proporție și formă.

Mai presus de toate celelalte una din aceste mănăstiri mă atrage spre sine, căci cu adevărat e de neînvins farmecul ei.

O mănăstire, albă, singuratecă, ascunsă departe în regiuni de păduri mai verzi și mai dulci ca oricare altele în țară. Perfectă e forma bisericii sale, albe ca zăpada rândurile de stâlpi care-i încunjură

Oriunde merg, acolo călugărițele mă primesc cu o mișcătoare bucurie, pe jumătate mirate că poate cineva care e așa de sus să se îngrijească de un loc așa de simplu. Mă duc adesea acolo, oricând pot, căci a aruncat un straniu farmec asupră-mi, și adesea trebuie să mă întorc iarăși la păreții ei albi.

Clădirea alcătuiește un dreptunghiu în jurul bisericii, trei laturi din care, sunt alcătuite de o îndoită colonadă, un rând peste altul, cel de sus formând un cerdac deschis mergând de jur împrejurul întregului. În dosul acestor stâlpi sunt chiliile maicelor: mici bolți, odăi mici, date cu var, umile și tăcute....

Largă e biserica, nobilă în linii, bogată în sculptură, având în frunte un vast pridvor acoperit care se sprijină pe stâlpi de piatră bogat sculptați. Ca și interiorul

În lăuntru, biserica e înnaltă, întunecoasă, mistică, zugrăvită întreagă cu sfinți ciudați la față, cari se uită fix la tine ca și cum s’ar mira că sunt tulburați din singurateca lor tăcere și pace.

Multe comori zac între aceste ziduri: vechi icoane, lespezi de mormânt în ruină, o catapeteasmă minunat săpată, aurită și zugrăvită cu o neasămănată îndemânare, toate colorile fiind veștejite și armonisate de meșterul tuturor artelor, — Timpul.

În colțuri de umbră candele greu bătute cu ciocanul, atârnând de lanțuri de sus, răspândesc o lumină tainică asupra icoanelor îmbrăcate cu argint pe care l-au lustruit atâtea evlavioase sărutări. De fapt un sfânt lăcaș, îndemnând sufletul să se ridice mai presus de lucrurile pământului acestuia...

Ultima lature a pătratului e închisă de un zid înnalt, cu o ușă la mijloc, care se deschide asupra unei înguste cărări ce duce spre o a doua biserică, mai mică, tot

De jur împrejur, păduri de fag pe dealuri joase, undulând; ca fond la acestea, munții: albaștri, înnegurați, cu neputință de atins, alcătuind o barieră împotriva lumii din afară...

Un loc de frumuseță, un loc de odihnă, un loc de pace... Multe rituri de frumuseță răsar înnaintea ochilor mici când mă gândesc la aceste ascunse case de rugăciune. Nenumărate sunt acelea pe care le-am cercetat în cele patru colțuri ale țerii, și iarăși îmi întorc pasul spre ele ori de câte ori pot.

Ar fi greu de spus care sunt cele mai interesante: comunitățile monahale sau

Îmi aduc aminte de o mănăstioară cuibărită la picioarele unui munte amenințător, încunjurată de păduri de brad, întunecoase și tainice. Drumul într’acolo era întortochiat, pietros, greu de făcut, dar locul el însuși era un mic raiu de liniște, încunjurat de livezi, verde și odihnitor ca un vis de pace.

Ciudați călugări bătrâni îl locuiau: pustnici tăcuți, îngropați departe de lume, stafii de umbră, aproape siniștri în răzlețirea lor, cu ochii lor cari au luat căutătura locuitorilor de păduri nedeprinși să se mai uite în ochii oamenilor.

Fără zgomot ei mă urmau oriunde mergeam, cu capetele plecate, dar urmărindu-mă cu privirea de supt sprincenele stufoase, mânile fiindu-li ascunse în largile mâneci ce atârnau: pare că umbre întunecate îmi pândeau fiece pas.

M’am întors de am privit în fețele lor obscure: cât de departe păreau a fi! Cine erau ei? Care li era povestea? Care fusese copilăria lor, speranțele lor, iubirile

Dar unul era printre ei, înnalt și drept, cu fața palidă, uscată ca a unui sfânt. Nu știam numele lui, nimic din trecutul lui, dar avea o față nobilă, și mi s’a părut că în ochii lui puteam ceti visuri care nu erau numai visurile acestui pământ.

Nu pot vorbi, vai! de toate mănăstirile ce am văzut, dar de una trebuie să pomenesc, căci în adevăr e un rar colțișor de lume.

Ascunsă în gura unei peșteri, pierdută în cea mai sălbatecă regiune de munte, este o bisericuță ciudată, așa de mică, dar așa de mică, încât trebuie să-ți pleci capul că să-i treci pragul; pare să fie o jucărie, lăsată să cadă acolo de vre-o mână de uriaș și uitată. E numai un paraclis de lemn, mic, supțirel, păzit de puțini albi călugări bătrâni, ființe așa de vechi și de

Niciun drum nu duce la acest lăcaș; trebuie să-ți cauți calea pănă acolo pe jos sau călare, peste prăpăstii de munte și peste stânci piezișe. Acolo zace, la întrarea întunecoasă a peșterii, singuratecă, sură și veche, ca o taină ascunsă ce așteaptă a fi descoperită.

Dincolo de bisericuță prăpastia se întinde, întunecată și întortochiată, mergând în misteriosul întunerec, drept în inima pământului. Când ajungi la capăt, se aude un gâlgâit de apă: un izvor, rece ca ghiața, iese aici bolborosind din adânc, curat și răcoritor ca izvoarele din grădinile Edenului.

Am aflat de îndrăgostiți cu patimă cari vin să fie cununați la această biserică, în ciuda asprimilor drumului, în ciuda barierelor posomorâte, așa încât să fie uniți pe viață în acest loc depărtat unde mulțimile nu se pot aduna.

Pe calea la această biserică, nu departe de gura peșterii, stă un mic cimitir singuratec, plin de cruci de lemn. Aici călugării cari și-au isprăvit viața singuratecă

Mi se pare că, în ciuda singurătății, n’ar fi trist să fii îngropat într’un loc ca acesta...

Odată călăriam prin zăpada ce se topia. Calea ce urmam, ca toate drumurile romănești, era lungă, lungă, nesfârșit de lungă, pierzându-se în depărtare, făcându-se una cu bolta fără coloare.

Era o zi de depresiune, o zi de desgheț, când lumea e cum îi mai rău.

Jur împrejurul mieu câmpiile netede se întindeau așteptând ceva care nu venia. Peisagiul părea să fie fără orizont, să n’aibă margeni; totul era monoton uniform, fără viață, fără lumină, fără veselie. Tăcere apăsà asupra pământului, tăcere și tristă odihnă.

Cu frâul lăsat în voie și capul plecat înnotam cu calul mieu prin noroiu. Nu mergeam nicăiri anume; un fel de toropeală sau nepăsare venise asupra noastră, în consunanță cu melancolia zilei.

O ceață umedă atârna ca un văl veșted chiar de-asupra pământului; nu era o ceață deasă, ci flutura ca un abur.

Deodată auziiu un sunet jalnic venind spre mine din depărtare, ceva cum nu mai auzisem înnainte.

Trăgând frâul, stătuiu pe loc la marginea drumului, mirându-mă ce o să văd.

De fapt neașteptată era procesia care, ca un vis straniu, venia spre mine din ceață.

Înnotând prin zăpada în topire înnaintau doi băiețași purtând între ei o tavă rotundă supțire pe care se afla o colivă; după ei venia un preot bătrân cu crucea în mână, îmbrăcat pompos în podoabe veștede: roșii, de aur și albastre. Veșmântu-i greu era tot stropit și murdărit, părul lui cel lung și barba nepieptănată erau de un cenușiu murdar, ca și drumul pe care mergea. Un bătrân trist, neavând altă expresie decât a miseriei pe palida-i față căzută.

Îndată după el urmà un car aspru de lemn, tras de boi ale căror nasuri atingeau aproape pământul; răsuflarea lor făcea nourași în jurul capetelor, prin cari ochii luciau cu o nerăbdătoare neliniște.

Din acest car se auzise sunetul cel trist. Ce putea să fie? Atunci de-odată am înțeles!

Un sicriu neted era pus în mijlocul carului; în juru-i stătea un număr de bătrâne, gemând și plângând, ridicându-și glasurile într’un cântec trist, care răsuna ca o bocire prin aier. Părul lor alb era zburlit și valurile lor negre fluturau în jur ca smocuri de fum.

După car mergeau patru Țigani bătrâni, cântând arii jalnice pe vioarele lor țipătoare, pe când glasurile femeilor luau refrenul pe altă scară. Niciodată n’am auzit un bocet mai trist, nici un zgomot mai lugubru. Îndată după Țigani venia o ceată de rude desculțe, țiind lumânări aprinse în mâni. Flăcările șubrede păreau aproape rușinate că ard așa de slab în melancolica lumină a zilei.

Trecând, aceste ființi obosite ridicară fețe palide, privindu-mă cu ochii jalnici

Mult timp după ce această stranie vedenie dispăruse, am stat privind la drumul unde urmele picioarelor lor rămăseseră întipărite pe zăpada topită. Fusese totul numai o halucinație, creată de melancolia zilei?

La întorsul calului mi se înfățișă o umbră răsărind mare la o distanță scurtă pe drum. Ce putea să fie? Era o zi de triste apariții?

Nu fără greutate făcuiu să se apropie calul de acel loc; zău cred că une ori caii văd stafii!...

Apropiindu-mă, am băgat de samă că aceia ce înspăimântase calul meu nu era decât o înnaltă cruce de piatră. Monumentală, acoperită de mușchiu și misterioasă, stătea singurică, asemenea cu un străjer ce ține veșnică pază asupra

Plângea oare crucea bătrână, plângea pentru că o singuratecă îngropare trecuse pe acest drum?...

Trebuie să vorbesc puțin de aceste ciudate cruci vechi pe care, pe toate drumurile ce le-am străbătut, le-am întâlnit, în orice parte a țerii.

Pănă acum n’am dat bine de rostul lor, dar mi-s dragi: ele par așa de bine în consunanță cu caracterul întru câtva melancolic al țerii!

În de obște ele stau la marginea drumului, une ori în singurătate impunătoare, une ori în grupe; une ori sunt din piatră ciudat săpată; une ori sunt de lemn, crud zugrăvite de figuri de sfinți arhaici.

Fără îndoială aceste pioase monumente au fost înnălțate ca să însemne locurile unde s’a petrecut ceva: poate moartea vre-unui erou sau numai omorul unui singuratec călător care nu era menit să ajungă la capătul drumului său...

De cele mai multe ori stau lângă puțuri, purtând numele acelora cari, gândindu-se la drumeții setoși, au ridicat aceste mijloace de adăpat în locuri depărtate.

Ciudate la făptură, ele atrag ochiul de departe; țeranul își descopere fruntea înnaintea lor, șoptind o rugăciune pentru morți.

La răscruci, am dat une ori peste dânsele strânse câte zece supt un coperiș; când se află în așa de mare număr, sunt cioplite din lemn. Formele și mărimea lor sunt felurite: unele, sunt grozav de înnalte și de zdravene, acoperite original cu șindilă; adesea desemnul lor e încurcat, și mai multe cruci, ieșind una din alta, fac o alcătuire curioasă, zugrăvită peste tot cu colorile cele mai tari, pe carele soarele și ploaia răpede le îndulcesc spre o plăcută armonie.

Ocrotite de tovarășele lor mai mari, multe cruciulițe se grămădesc alături: cruci rotunde și cruci pătrate, cruci care sunt supțirele și drepte, cruci care par a se pleca smerit spre pământ...

Pe drumuri singuratece aceste dovezi rustice de credință au un farmec ciudat.

Dar, mai presus de toate, crucile de piatră săpată mă ispitesc. Le-am descoperit în tot felul de locuri: unele sunt de o rară frumuseță, acoperite cu inscripții care șerpuiesc în minunate desemnuri.

Am dat de ele pe câmpii pustii, pe margeni de drumuri prăfoase, la capătul pădurilor întunecate, pe singuratece cline de munte. Le-am aflat pe ape pierdute lângă Mare, unde porumbeii valurilor se rotiau în jurul lor, desmierdându-le ușor cu vârful aripilor.

Multe leghi de cale am călărit ca să am alt punct de vedere asupra acestor simbole misterioase, pentru că ele-mi umplu sufletul totdeauna cu o puternică dorință de liniște; ele sunt așa de solemn impresionante, așa de tăcute, așa de liniștite...

Una mai ales mi-a fost scumpă inimii. Stătea singură singurică într’o singurătate demnă, pe un câmp gol, privind amenințător la un smoc de scai cari-și suciau tulpinele spinoase în umbra brațelor ei.

Nu-i știam povestea, nici de ce păzia la un loc așa de singuratec; pare că fusese acolo de la însuși faptul vremii. Obosită de zădarnica veghere, se apleca ușor într’o parte, și în amurg umbra-i sămăna straniu cu umbra unui om.

Nimic nu e mai mișcător pitoresc decât cimitirele de sate; cu cât sunt mai umile, cu atât mai mult desfătează ochiul artistului.

Adesea sunt puse împrejurul bisericii de sat, dar une ori se află chiar de-o parte. Totdeauna le caut, plăcându-mi să rătăcesc prin poetica lor desolație, simțindu-mă așa de departe, așa de departe de zvonul și graba lumii noastre zgomotoase.

De sigur că aceste mici locuri de înmormântare nu sunt păzite și îngrijite ca în țeri cu mai bună rânduială. Gropile sunt împrăștiate între buruieni și urzici, une ori scai cresc așa de des lângă cruci, că le ascund pe jumătate vederii. Dar, primăvara, pănă nu e naltă iarba, am găsit pe unele din ele aproape îngropate în

Țeranul român e protivnic oricării silinți fără folos. Ce trebuie să se întâmple, se întâmplă, ce trebuie să cadă, cade. Deci, dacă o cruce se rupe, de ce să cătăm a o ridica, — las’o să zacă!, iarba o va acoperi, florile se vor grămădi în locul ei.

În dimineața de Vinerea Mare rătăciam printr’unul din aceste cimitire de sat. Spre mirarea mea găsiiu că aproape fiecare mormânt era luminat cu o supțire făclioară, a cării flacără ardea palid, incapabilă de a se întrece cu lumina soarelui. Lângă aceste luminițe spectrale erau bucăți de oală pline cu cenușe încă puțintel aprinsă, care trimitea rotocoale fine de fum albastru în liniștitul aier de primăvară. În această zi de jale, cei vii vin să facă onoare morților lor, după datină, în consunanță cu Legea lor.

Ciudată priveliște, de fapt toate aceste mici flacări nesigure între mormintele ’n

O bătrână o găsiiu în dimineața aceia stând locului lângă una din acele făclii, — o făclie așa de umilă și de supțire că abia putea să rămâie dreaptă; dar mama bătrână o păzia cu brațele încrucișate parcă ar fi îndeplinit în tăcere vre-un rit.

Apropiindu-mă de dânsa, m’am uitat să văd cât de mare era mormântul ce păzia, dar nu putuiu descoperi nici un fel de mormânt. Galbena luminiță sta umil lângă un mănunchiu de dediței. Tot ceia ce fusese cândva un mormânt fusese de mult făcut una cu pământul.

Pânza din jurul capului bătrânei era albă, albă ca înfloriții cireși cari dădeau veselie acestei grădiniți a lui Dumnezeu; albe erau și florile care creșteau lângă prinosul de dragoste al bătrânei.

— «Cine e îngropat aici?», întrebaiu.

— «Unul dintre ai mei», răspunse ea. «Era fetița fetei mele; acum se odihnește».

— «De ce nu se mai vede mormântul?», mi-a fost întâia întrebare.

Drept orice răspuns dădu din umeri, și ochii întunecați se uitară în ai miei; o desăvârșită resignare era ceia ce cetiam în adâncurile lor.

— «De ce să mai ții un mormânt curat dacă preotul satului dă voie boilor lui să pască între morminte?»

Mă uitaiu la ea cu mirare. «Nu se poate opri o neorânduială ca aceasta?»

Iarăși dădu din umeri. «Unde e omul care să poată opri o neorânduială ca aceasta?»

Iarăși dădu din umeri. «Unde e omul care să poată opri? Vita trebuie să aibă și ea unde să pască».

Văzuiu că socoate aceasta ca un lucru firesc și că acela ce zăcea supt pământ putea fi cu adevărat nepăsător la aceste copite care treceau sus, atâta vreme cât de Vinerea Mare este cine să-și aducă aminte și să aprindă o făclie asupra inimii sale!

În noaptea de Vinerea Mare, se fac lungi slujbe în orice biserică sau paraclis din țară.

Pline de farmec mistic sunt și aceste adunări de țerani în jurul umilelor case de rugăciune ale lor. Bărbați, femei și copii se strâng laolaltă, fiecare purtând o făclie. Cei ce nu află loc înnăuntru stau afară, în mulțimi răbdătoare.

Cu adevărat o frumoasă priveliște.

Din fiecare fereastră de biserică lumina se revarsă, pe când triste cântece plutesc către cei ce așteaptă dincolo de ziduri. În fruntea lăcașului sfânt sute de mici flăcări bătute de vânt, care luminează fețele celor ce, în extas, ascultă sunetele slujbei ce se săvârșește înlăuntru.

Datina cere ca în nopțile de Vinerea Mare flori să fie aduse de închinători, flori care se așează cu evlavie pe o icoană brodată a lui Hristos răstignitul, ce stă pe o masă în mijlocul bisericii.

Fiecare credincios aduce ce poate: un mănunchiu de verdeață, o ramură de flori, o mână de zambile făcând noaptea dulce de mireazma lor, sau numai câteva simple viorele strânse la marginea drumului, cei d’intăiu dragi soli ai primăverii.

Când slujba s’a sfârșit, în lungi șiruri închinătorii se întorc pe acasă, fiecare și

Nu mai strălucește acum lumină din fereștile bisericii; totul e cufundat în întuneric, biserica însăși se desface ca o uriașă massă de umbră de-asupra bolții.

Dar cimitirul de alături e o grădină de lumini! Au căzut oare toate stelele din ceruri ca să mângăie pe cei ce zac supt brazdă? Ori sânt numai luminițele care ard vitejește, ard necontenit pentru cei morți?...

Sânt unele minunate biserici vechi în țară, impunătoare clădiri, bogate și venerabile, pline de comori cu îngrijire păstrate din trecut.

Le-am visitat pe toate bisericile acelea, cercetând asupra istoriei lor, admirând proporțiile lor perfecte, examinând de aproape scumpele lor broderii, sculpturile lor, candelele lor de argint, crucile lor smălțuite, Evangheliile lor legate ’n aur.

Dar, în ciuda frumuseții lor, niciuna din zidirile mai mari nu mă atrage așa de puternic ca aceste bisericuțe de sat pe

O parte din țară e mai ales bogată în aceste gingașe mici clădiri; e o parte care-mi e foarte dragă. Nicio cale ferată nu profanează văile ei liniștite; nicio îmbunătățire modernă n’a distrus simplul ei farmec. Aici mâna civilisației n’a stricat nicio frumuseță originală; niciun pictor binevoitor n’a atins veștejitele fresce de pe vechii păreți. Un colț de pământ și-a păstrat personalitatea: fiind greu de atins a rămas neschimbat, nedespoiat.

Securea n’a dat jos glorioasele-i păduri, speculatorul întreprinzător n’a clădit hâde oteluri, nici locuri de distracție; nicio înștiințare monstruoasă nu desfigurează verzile-i livezi, clinele-i roditoare.

De aceia și cele mai mărunte bisericuțe au fost păstrate. Stau răspândite în locuri cu totul de neașteptat: cățărate pe vârfuri de dealuri prăpăstuite, ascunse în văi împădurite, adesea oglindindu-și gingașele siluete în râuri ce curg la basa lor.

Înnalți brazi, ce se văd de departe, înfipți ca străji înnaintea pridvoarelor, sânt semnele ce arată locurile unde stau.

Acești brazi păreau că-mi fac semn făgăduind că voiu găsi comori ascunse la picioarele lor; ei se desfac lămurit, întunecați, din peisagiu, pentru că e un Ținut unde pădurile sânt de fag, nu de brad.

Adesea am călătorit leghi ca să ajung la ele, peste cărări pietroase, peste terenuri de mocirlă, prin râulețe pline de zvon și peste povârnișuri fără de capăt, și niciodată n’am fost înșelată; întunecatele străji nu m’au chemat niciodată în zădar. Cele mai drăguțe mici ziduri le-am descoperit în aceste locuri cu totul răzlețe.

Unele erau total de lemn, de o coloare caldă, ca pânea neagră de curând scoasă din cuptor, coperișurile lor enorme dându-li înfățișarea de uriașe mușinoaie crescând în pământ rodnic.

În de obște este o clopotniță deasupra, dar la unele clopotnița stă de sine în fruntea bisericii, și e de cele mai multe ori de o făptură delicios de gingașă.

De nedescris e coloarea pe care o iea lemnul vechiu. E totdeauna în armonie

Pădurea e adânc întunecată, cu lumini sure care sânt une-ori ca argintul. Mușchiu verde căptușește adesea deschizăturile dintre ramuri, dând întregului o moale înfățișare de catifea care mulțămește ochiul.

Înlăuntru, aceste lăcașuri rustice sânt copii ca o jucărie a modelelor mai mari; toate sânt mărunte, dar orânduite în același chip. La bisericile ortodoxe altarul e despărțit de restul clădirii printr’un părete săpat și zugrăvit care atinge aproape acoperișul și e în de obște încununat cu o cruce enormă. La partea de jos a acestor despărțiri sânt chipurile sfinților celor mai venerați. Sânt trei ușițe în acești păreți; în vremea unei părți din slujbă aceste uși rămân închise.

Femeile n’au dreptul să pătrundă în Sfânta Sfintelor dincolo de catapeteasmă.

Frumoase icoane am găsit eu adesea în aceste bisericuți vechi, aduse aici fără îndoială din altele mai mari, când așa numite îmbunătățiri izgoniau dintre zidurile înnoite comorile vechimii, care erau privite de acum înnainte ca prea sărăcăcîoase ori prea șterse.

Îmi aduc bine aminte cum într’o seară, după ce m’am suit pe un drum fără capăt, am ajuns în sfârșit la piciorul brazilor cari-mi făceau semn de departe și cum am atins ușa deschisă a sfântului lăcaș în clipa chiar când soarele scăpătà.

Ziua fusese umedă, dar acest ceas din urmă înaintea întunerecului își încerca frumuseța ca să răscumpere pentru posomorâri mai timpurii.

Sătenii, gâcindu-mi gândul, trimiseseră un țeran bătrân să deschidă biserica. La apropierea mea, sunetul unui clopot mă ajunse, zvonindu-și salutarea în aierul de seară.

Ultimele raze ale soarelui atingeau aurii clădirea când fuiu la ușă. Ca niște flacări ce joacă, ele străbătuseră înnăuntru, răspândind glorioasa lor lumină asupra

Erà o priveliște minunată!

Pe prag stătea un țeran bătrân, tot în alb, cu mânile pline de ramuri de cireș înflorite, pe care mi le întinse când se plecă să sărute margenea rochiei mele.

Înlăuntru, degetele iubitoare ale bătrânului aprinseseră multe lumini, și aceleași flori fuseseră puse pios în jurul celei mai sfinte din icoane, aceia pe care orice credincios trebuie s’o sărute întrând în biserică.

Lumina soarelui biruia lumânările, dar ele păreau să făgăduiască a-și urmà după putință gloria când marele părinte se va fi dus spre odihnă... Stând într’un colț de umbră, lăsaiu minunata pace a lăcașului să-mi străbată sufletul, lăsaiu farmecul sfintei case să mă încunjure ca un văl de odihnă.

Soarele dispăruse; acum luminițele reieșiau, tari puncte de lumină împotriva năvălitorului întunerec.

Greu îmi erà cu adevărat să mă smulg de acolo; dar timpul, care nu respectă emoțiile omenești, mergea înainte!

Afară, lângă ușă, o cruce de piatră enormă sta ca o stafie

Felurite de fapt sânt formele acestor biserici țerănești. Când nu sunt de lemn, ca acelea pe care tocmai le-am descris, ele sânt mai mult date cu var, linia lor de căpetenie fiind solizii stâlpi cari sprijină, în față, pridvorul. Abia de va fi o biserică românească fără acest pridvor; el dă caracter întregului, e izvorul de căpetenie al împodobirii. Uneori stâlpii au frumoase capitèle săpate; uneori sunt numai zdraveni sprijinitori, dați cu var ca și restul bisericii.

Gingașe cu adevărat sunt clădirile pe care vre-un meșter cu inima smerită le-a zugrăvit de sus până jos cu sfinți slabi la față, în strălucite veștminte. Am văzut cele mai ciudate podoabe de acest fel: întregi procesiuni de figuri arhaice în atitudini țapene, ilustrând întâmplări din sfintele lor vieți. Atunci și stâlpii din față sunt

Coperișurile sunt totdeauna de șindilă, cu largi streșini ce înnaintează, de cea mai caracteristică formă.

Am văzut o biserică în mijlocul unui câmp de porumb. Coperișul căzuse înlăuntru, păreții erau crăpați, pe alocurea căzând în ruină, înnaltă floarea soarelui se ițiia la fereștile-i fără cercevele și păsările-și făcuseră cuiburile între grinzile bolților ei dărâmate. Era de plâns, cu adevărat, să privești așa o desolare; dar niciodată n’am văzut o mai magică priveliște.

Păreții erau încă acoperiți cu fresce, colorile fiind aproape nevătămate; catapeteasma bogat săpată arăta încă semne de auritură; abia erau stricate multele-i chipuri de sfinți. Zdravenii stâlpi cari despărțiau o parte de alta stăteau tari și neatinși, afară numai că pe alocuri învelișul lor de tencuială căzuse.

Unic în adevăr era farmecul acestei ruine. Albastra boltă de de-asupra-i era coperiș, și solemnii sfinți se uitau de sus

Nu știu de ce o comoară ca aceasta a fost lăsată să cadă în bucăți, — poate că nu e vreme să se caute de vechi ruine într’o țară unde așa de mult e de făcut! În adevăr, biserica era de o rară putere de fascinație, expusă astfel luminii zilei dar supărător era gândul că, de nu va fi răpede acoperită, drăguțele fresce vor cădea cu totul.

Era un chip al Maicei Domnului care în deosibi mi-a atras atenția; se uita la mine din fondul ei de aur cu ochi mari, patetici. Pe genunchii ei stătea Pruncul Isus, țapăn ridicat, cu o mână întinsă spre binecuvântare; copilul era slăbuț, cu o ciudată față palidă și ochii cu mult prea mari pentru această față.

Nu mă puteam smulge din acest loc de închinare părăsit: iarăși și iarăși o cercetam de jur împrejur, sorbind în sufletul mieu icoana ei.

La urmă am lăsat-o, dar de multe ori m’am întors ca să prind o ultimă priveliște.

Floarea soarelui stătea în grupe înnalte, cu capetele plecate spre biserică de parcă voià să se uite înnăuntru; un sbor de porumbei albi ca zăpada se rotiau în juru-i, aripile lor fără pată scânteind în lumină. Aceasta am văzut-o la urmă; zidurile ruinate și, plutind asupra lor, acești porumbei albi ca zăpada.

Mi-ar plăcea mai mult să vorbesc despre aceste bisericuțe. Pentru mine acest subiect e plin de nesfârșit farmec; dar sunt multe lucruri de care trebuie să mai spun, așa încât cu părere de rău mă întorc la alte scene.

Cei mai singurateci locuitori ai României sânt ciobanii, mai singurateci și decât călugării în chiliile lor, căci călugării se strâng în congregații, pe când ciobanii petrec luni întregi singuri numai cu cânii lor pe pustii vârfuri de munte.

Adesea rătăcind călare pe culmi am dat de acești paznici tăcuți, sprijiniți pe bâtele lor, așa de liniștiți de ar fi putut să fie chipuri cioplite în piatră.

Marea boltă albastră era a lor, și minunata

Acești singurateci locuitori ai muntelui ajung aproape de o coloare cu stâncile și cu pământul de care sunt încunjurați.

Poartă mantii enorme, făcute din pieile oilor turmei, căzute pe cale. Aceste veștminte buhoase li dau o înfățișare sălbatecă, ce nu samănă cu nimic din ce-am văzut vre-odată; și băiețașii poartă aceste extraordinare veșminte, care-i acopăr de sus pănă jos, ferindu-i de ploaie și de vânt și chiar de prea arzătoarele raze ale soarelui. Singurul lor adăpost sânt bordeie, pe jumătate supt pământ, ale căror acoperișuri sânt făcute din brazde, așa încât la o distanță mică abia de le poți deosebi. Aici, în tovărășia dulăilor lor, ei petrec lungile luni de vară, până ce frigul

Sunt făpturi cu aspre căutături acești ciobani, aproape tot așa de nepieptănați ca și dulăii lor. Singurătatea pare să li fi pătruns în ochi, cari te privesc fără simpatie, ca și cum ei ar fi pierdut obiceiul de a-i opri asupra feței oamenilor.

Grea primejdie pentru drumeți sânt acești dulăi sălbateci, și adesea stăpănii lor se uită la năvala ce dau nenorocitului intrus, fără să miște un deget întru apărarea lui.

De sigur că adesea un suflet de preț se poate gâsi între acești străjeri ai muntelui înnalt. El va povesti atunci lucruri vrednice de auzit, căci natura va fi fost învățătoarea lui, glasurile sălbătăciunilor vor fi întrat în inima lui.

Mai puțin nesociabil e păstorul care-și mână turma pe pășuni mai verzi.

Nu e atâta de singuratec; chiar când nu trăiește cu un tovarăș, el primește vizitele trecătorilor; expresia lui e mai puțin posomorâtă, ochii mai puțin aspri, și ariile ce cântă din fluier au o notă mai dulce.

Aici cojocul e înlăturat, dar atitudinea ciobanului e pretutindeni aceiași: ori pe vârfuri pustii de munte, ori pe grase pășuni lângă limpede râu, ori pe arzătoarele șesuri ale Dobrogii, unde cale de mai multe leghi împrejur nu se vede nici un copac, ciobanul stă, uneori ceasuri întregi, cu amândouă mânile supt bărbie, răzimat în bâtă. Nu ține samă de vreme, se uită țintă înnaintea lui, și ceasurile trec încet peste capul lui.

Odată am avut o curioasă impresie. Călăriam pe niște dune fără sfărșit lângă Mare. Nimic nu mă putea încânta decât peisagiul ce se întindea înnaintea mea: Marea era de o liniște moartă, sămănând cu o oglindă de albastru stropit de puncte luminoase; nisipul țermului era alb și scânteietor; valuri de căldură se ridicau din pământ, arzându-mi fața; lumea întreagă părea că gâfâie. Eu singură mă mișcam pe această imensitate; ale mele erau bolta, Marea și nisipul.

Cu toată căldura înnăbușitoare, calul mieu sălta voios, fericit că simte nisipul moale supt copite. Aveam simțul că merg printr’un pustiu.

De-odată calul se împotrivi, sforăi din nările lărgite; îl simțiiu că tremură supt mine; sudoarea-i răsări pe tot trupul; se opri subit și, învârtindu-se pe neașteptate împrejur, nu mai voi să înnainteze. Nu se putea vedea nimic decât un șir de movile de nisip joase, încovoindu-se, și ici și colo având un smoc de iarbă, tare ori o rădăcină de levent maritim plecat supt covârșitoarea căldură. Dar și eu aveam un simț nestăpânit, ciudata impresie că era un lucru care sufla, ca și cum pământul însuși s’ar fi sbătut supt piciorul nostru. Oarecum împărtășiam temerea calului. Ce putea să fie?

În ciuda împotrivirii calului, porniiu înainte, țiind strâns frâul, când la fiecare clipă încerca să se întoarcă împrejur.

Atunci văzuiu apărând în zare ceva straniu: o linie misterioasă care unduia peste una din movile, ceva care avea viață. Avuiu neteda percepție că sufla, ba chiar că-și trăgea suflarea.

De-odată un om răsărì de undeva și stătù, o pată neagră, în fața căldurii bolților ce păreau a clocì lumea. Omul acela erà un cioban. Atunci pricepui și rostul

Copleșite de căldura toropitoare, oile se strânseseră la olaltă, cu capetele întoarse înlăuntru, căutând adăpost una dela alta. Neaflând ușurare, gâfâiau suferința lor tăcută.

Ciobanul stătù nemișcat, privindu-mă drept, cu o nepăsare împietrită.

Cred că niciodată până atunci și niciodată după aceia n’am avut un mai pătrunzător simț de nesuferită căldură...

Oriunde i-am întâlnit, pe munți ori în câmpie, pe pășuni verzi ori în pustiuri sterpe, acești tăcuți păstori mi s’au părut a fi adevărată întrupare a singurătății, a tainei, a lucrurilor nespuse.

Prin singuratecele lor veghi între sălbătăciunile fără rost, de sigur că ei s’au întors la o mai de aproape înțelegere a naturii; poate că au descoperit stranii taine, pe care nimeni din noi nu le știe!

Toamna și la începutul primăverii, păstorii își mână turmele înnapoi la munte. Îi afli căznindu-se încet pe drumurile mari:

Trecătoare vedenii ale sălbătăciei, umbre întoarse din singurătăți, despre care nu știm nimic. Oamenii cu fețele duse pe gânduri și ochi ce văd departe, oile cu capetele plecate vin către tine de departe, trec, se depărtează și au dispărut, lăsând în urma lor pe cale mii și mii de urme mărunte pe care vântul sau ploaia răpede le șterge...

Este un neam rătăcitor, cunoscut în orice țară, un neam încunjurat de taină, a cărui obârșie n’a fost niciodată stabilită limpede, un neam care și în zilele noastre e nomad, mișcându-se necontenit, mișcându-se din loc în loc. Oriunde rătăcesc, Țiganii sunt priviți cu neîncredere și bănuială; sunt știuți ca hoți; fețele lor negre și dinții scânteietori atrag și răsping totdeodată. Este un farmec fără nume în ei, și totuși străini sunt oriunde merg.

Totuși sunt locuri în România unde acești Țigani s’au așezat în margenea satelor ori târgurilor.

Aici, în mijlocul murdăriei de nedescris și a neorânduielii, ei sunt adunați laolaltă în colibe gata să cadă și în bordeie, pe jumătate goi, încunjurați de copii ce se ciorovoesc și de dulăi sălbateci. Tainițele lor sânt acoperite cu ce au putut prinde: tinichele vechi, scânduri rupte, zdrențe, bulzi de pământ, bucăți rupte de scoarțe; nu sânt cuvinte pentru a înfățișà murdăria ce-i încunjură, abjecta miserie în care roiesc.

Niciodată n’am putut descoperi dacă totdeauna aceiași Țigani trăiesc în aceste locuri ori dacă, după un timp, unii se duc, lăsând tainițele lor fără nume altor drumeți, cari se așează pe o vreme și apoi pleacă, făcând loc celorce vor să mai vie.

Sânt aplecată a crede că uneori aceste sălașuri sânt locuri de adăpost, unde hordele

Nesfârșit mai pitoresce sunt taberele de Țigani. Acest neam ciudat își înfige corturile în tot felul de locuri. Pe câmpii întinse întrebuințate ca pășune, pe malul râurilor, adesea pe ostroave în mijlocul albiei apelor sau în margenea pădurilor.

Pe cale vin, nu în trăsuri acoperite, cum îi vedem în țeri mai blânde, ci în cară stricate, trase de cai slabi, pe jumătate morți de foame, uneori de catâri ori de răbdători măgari cenușii.

Pe aceste care, în mijlocul unui amestec nedescriptibil de prăjini, de scoarțe, de acoperișuri de cort, de oale, de tigăi și de alte multe, întregi familii își află locul; mame și copii, bunice și moșnegi, băiețași și tineri mai de vârstă, fără să li pese de nenorocitele dobitoace care mai că-și dau sufletul de atâta povară.

Se opresc unde pot, uneori unde li se impune, căci multe locuri sunt oprite, și nimeni nu dorește să aibă pe pungașii aceștia prea aproape de casă.

Pentru mine aceste tabere au fost totdeauna un nesfârșit izvor de interes. Oricând am zărit de departe siluetele corturilor țigănești, n’am lipsit să merg acolo, și am cules impresii fără număr între acești străini vagabonzi. Adesea am așteptat să se descarce carăle; cu mult zgomot și multă gâlceavă, parii de cort sunt înfipți în pământ, zdrențe descolorate de tot felul sânt întinse asupra lor, fiecare familie ridicând coperișul supt care va ocroti o clipă veșnica-i neodihnă.

De atâtea și atâtea ori am rătăcit printre corturile acestor horde flecare și certărețe de cerșitori, asediată de sutele de mâni oacheșe care cereau gologani, încunjurată de fețe întunecate cu ochii strălucitori și dinți albi ca zăpada. Pe jumătate umili, pe jumătate aroganți, ei calicesc bani, răzând între acestea și dând din umeri, scormonindu-mi hainele, strecurându-și mânile în buzunarele mele; une ori mi se păreà aproape că m’a năvălit un roiu de albine.

Când eram călare, mai că mă dădeau jos de pe cal, copleșindu-mă cu stranii binecuvântări, care adesea sunau ca blăstăme sau imprecații.

Dar o dorință pe care o strigau după mine erà totdeauna primită recunoscător de inima mea: erà dorința de «noroc bun» pentru cal. Fiind nomazi, ei prețuesc valoarea unui cal bun, și de oarece totdeauna calul meu mi-a fost prieten, o astfel de invocație nu mă puteà lăsà nemișcată; în zilele acelea gologanii ce i-am sămănat printre ei erau dați cu o mână mai bucuroasă.

Cele mai frumoase tipuri le-am descoperit în mijlocul acestui popor; la orice vrâstă ei sunt neînchipuit de pitoresci, ba chiar așa de mult încât une ori păreau că s’au pregătit cu gândul la efect.

Am văzut bahadârce culcate în corturile lor, plecate asupra oalelor în fierbere, mestecând mâncări misterioase cu bucăți de bețe rupte. Nicio vrăjitoare bătrână din poveștile de zine ale lui Andersen ori din «Nopțile arabe» nu poate sta la întrecere cu aceste ciudate făpturi bătrâne înfășurate în zdrențe veștede care odată au fost strălucitoare, dar care acum erau tot așa de murdare și de vechi ca și ființele bătrâne pe care numai pe jumătate le acoperiau.

Falnice fășii de stofă erau răsucite ca turbane în jurul capetelor lor și de subt ele șuvițe de păr sur atârnau în nepieptănată neorânduială peste ochi. În de obște o lulea de lut alb era înfiptă în colțul gurii lor, căci și bărbați și femei fumează; de fapt, fumul străbate atmosfera în jurul lor, mirosul tabacului amestecându-se cu acela mai străbătător al focurilor aprinse cât e tabăra de mare.

Aceste bătrâne vrăjitoare sunt membrii respectați ai triburilor. Blăstămurile ce strigă fac rânduială între tineri, aruncă o oarecare teamă între copiii ce se ceartă gălăgios, cari aleargă aproape goi, cerșind cu zgomot, făcând tumbe în praf, rostogolindu-se în picioarele trecătorului. Acești pungași sânt o grea încercare pentru răbdarea cuiva, dar în același timp un izvor de nesfârșită desfătare pentru ochi, căci neobișnuit de frumoși sânt unii din acești mici sălbateci, jimbați, urlători, în floarea pământului; mici statui de bronz cu capete crețe, buhoase, cu ochii mari încunjurați de șuvițe indescriptibile, une ori așa de lungi și de cârlionțate, de par a fi pene negre la pleoapele lor.

Întâmplător, o cămașă ruptă îi acopere prea puțin, ori brațele lor sunt băgate în haine cu mult prea largi, mânecile fluturând infirm pe mânile lor, dându-li înfățișarea unor momâi chemate la viață. Niciodată nu sânt mai încântători decât când sar în sus cum i-a făcut Dumnezeu, având ca singură podoabă un șir de mărgele strălucitoare la gât.

Acești mici vagabonzi în floarea pământului vor alerga poște întregi după trăsură sau calul cuiva, calicind bănuți cu palmele întinse, tânguindu-și necontenit aceiași plângere.

Foarte frumoase sunt mai ales fetele tinere: drepte, de o statură deplină, cu șolduri strâmte și gingașe mâni și picioare. Orice zdreanță-și sucesc în jurul trupului plin de grație se preface într’o podoabă care le prinde. Se vor acoperi cu orice lucru de preț discalificat pe care-l vor culege pe drum. Une ori prețioase vechi bucăți de broderie își vor isprăvi zilele pe trupurile acestor atrăgătoare ființi, crescându-li farmecul, dându-li înfățișarea unor regine cerșitoare. Cingători strălucitoare ce se învârt în jurul șoldurilor și

Supt falnicele cârpe pe care le leagă de capetele lor atârnă șuvițe de păr de amândouă părțile feței, — șuvițe care sunt împodobite cu tot felul de bani, cu bucățele de sticlă colorată și de metal ori cu farmece de o ciudată înfățișare sau cu medalii sfinte care se ciocnesc la mișcările lor. În jurul gâtului lor atârnă lungi șiruri de strălucitoare mărgele care scânteie și lucesc pe pieile lor de coloarea bronzului.

Fetele acestea arată puțină sfială. Sunt zgomotoase și îndrăznețe, nerușinate cerșitoare, cărora puțin li pasă dacă prin cămășile lor rupte gât și sân iese pe jumătate goale la razele soarelui.

Cu dinți albi strălucitori ele râd la tine, cu mânile ’n șolduri, cu capul răsturnat, o lulea albă înfiptă îndrăzneț în colțul gurii.

Nedescris de grațioase sunt fetele acestea când vin la tabără seara, ducând mari cofe de lemn pe cap. Ele înnaintează

Bărbații nu sunt mai puțin pitoresci decât femeile: sunt acoperiți cu zdrențe murdare, și mai adesea desculți. Dar am întâlnit triburi mai puțin sordide, în care bărbații purtau cizme înnalte, bernevici înfoiați și cămăși cu mânecile largi atârnând. Ei aparțineau semințiilor mai prospere, oamenii având o mai bună înfățișare deosebită, cu părul lung în cârlionți atârnând de amândouă laturile feței: făpturi, căutături urâte, de sigur, dar neînchipuit de frumoși totuși.

Mulți Țigani sunt căldărari de meșteșug, dar din instinct sunt hoți. Lăsându-și femeile să caute de corturi, bărbații vor porni către sate, pentru a spoi oale și tigăi; dese ori îi întâlnești pe mai mulți în șir purtând strălucitoare vase de aramă ’n spate. Se strâmbă la tine și nu uită nici odată a întinde o mână cerșitoare.

Alții au studiat datinele, «morala» și drumurile Țiganilor; eu m’am uitat la ei numai cu un ochiu de artist, și în acest chip ei sunt un nesfârșit izvor de bucurie.

De neînchipuit e harmalaia și zvonul când tabăra se ridică. Parii corturilor sânt smulși din pământ, păcătoșii cai cari au căutat ceva hrană în iarba veștedă din margenea drumului, sunt prinși de copii zgomotoși, cari au muncă ușoară, căci nenorocitele vietăți sunt împiedecate și nu pot scăpa. Cu resignare ei se lasă legați de cară; parii corturilor, scoarțele, oalele și tigăile sunt încă odată mutate de pe pământ în vehiculele care le vor duce în alt loc, și astfel tot înnainte, fără sfârșit...

Babele sunt așezate în față, supt tot buclucul acesta, și cu dânsele copiii prea mici ca să meargă, bătrânii slabi, nevolnicii și cei prea obosiți ca să se târască pe drumul greu.

Am văzut odată o încântătoare priveliște. Pe spatele unui răbdător măgar fuseseră legați numeroși pari de corturi: cum putea să-i ducă un dobitoc așa de

Măgarul se mișca din loc în loc păscând, parii grei se ciocneau unul de altul, atingând pământul și stârnind mici nori de praf ca fumul.

Nici o grijă nu se putea ceti pe fața micuților; acest mijloc de transport era fără îndoială lucru obișnuit. Păreau mici maimuțe oacheșe aduse din clime mai calde...

Am întâlnit adesea părechi de bătrâni mergând laolaltă, bărbați și femei gârboviți de vrâstă, obosiți, prăfoși, acoperiți de zdrențe, cu lulele în gură; păcătoși vagabonzi, dar totdeauna perfect pitoresci. Fără îndoială, mergeau să spoiască în vre-un sat, căci bărbații purtau în spate neapăratele oale de aramă, pe când bahadârcele aveau saci grei prinși de umeri și un băț gros în mână. De-a lungul obrajilor lor de coloarea pământului atârnau moale șuviți cenușii, care se mișcau în

Mai ales un meșteșug e al Țiganilor. Sunt muzicanți născuți, și vioara e instrumentul lor; și cel mai mic copil e în stare s’o facă a cânta. Unii sunt lăutari de profesie. În grupe de trei și patru merg din sat în sat, totdeauna unde e muzică de nevoie, cântând răbdător, neobosit, ceasuri întregi, în soare sau în ploaie, noapte și zi, la nunți, la îngropări ori la serbători.

Când sunt cu taraful, acești trubaduri rătăcitori au și alte instrumente pe lângă vioară. Alăute de o formă ciudată bine cunoscute la Români supt numele de cobză, și un flaut alcătuit din mai multe guri, flautul clasic întrebuințat în vremi trecute de tata Pan cel bătrân.

De cele mai multe ori, bătrâni vagabonzi cu ochii melancolici și spinările gârbove, cari sunt deprinși a se umili și ale căror slabe mâni oacheșe au obiceiul de a cerși. Lăsându-și zdrențele pitorești, acești lăutari rătăcitori au adoptat hidoase haine vechi, pe care alții le-au aruncat. Sunt nesfârșit mai puțin arătoși în acest veșmânt; au pierdut acel farmec nedefinit carei-i încunjură de obiceiu, nu mai sunt decât bieți bătrâni îmbrăcați în zdrențe urâte și nu mai alcătuiesc o desfătare pentru ochi. Totuși sunt bine văzuți, căci muzica lor e dulce și melancolică, stridentă și sălbatecă; e un dor straniu în fiecare notă și, cu cât sunt strunele mai vesele, cu atât mai mult ești aplecat să plângi!

Un neexplicabil strigăt de patimă care cere, zace în melodia lor: e oare o amintire a unor țeri depărtate, care odată erau ale lor și pe care nu le-au văzut niciodată? Ori numai expresia veșnicei nostalgii care-i mână fără odihnă din loc în loc?

Într’o seară de vară am întâlnit un tânăr Țigan care venia către mine din praful

În orașe, Țiganii sunt întrebuințați ca zidari. Îi găsești în grupe oriunde se face o casă: bărbați, femei și copii aducând cu ei neorânduiala lor fără nume și pitoreasca lor murdărie.

Seara, când, după ce și-au împlinit lucrul, își gătesc cina, stând în jurul oalei care aburește, zdrențele lor de colori felurite ajung strălucitoare supt razele soarelui apuind.

Adesea un măgar răpănos e legat nu departe, și, într’un paner, între vase de metal amestecate, de toate mărimile și formele, zace un copil adormit înfășurat în ceva cârpe rupte.

Măgarul își poartă povara răbdător, gonind muștele cu coada lui puțină.

În luna crinilor, frumoase Țigăncușe merg pe uliți, ducând vase de lemn pline de florile albe ca zăpada, puritatea crinilor fiind în straniu contrast cu fețele lor arse de soare. În lungi, mirositoare mănunche vând aceste flori trecătorilor. La fiecare colț afli, sau culcate în atitudini pitorești, pe pământ, sau stând drepte supt umbrosul unghiu al unui coperiș, — frumoase făpturi cu fețele oacheșe bucuros deschizându-se în zâmbete care fac ca ochii lor negri să lucească și dinții albi să fulgere.

Figuri pline de o mândrie inconscientă, fețe la care trebuie să te uiți și încă să te mai uiți, căci ele cuprind toată taina atâtor drumuri pe care picioarele lor le-au lăsat în urmă!

Vremea secerișului arată România în toată gloria ei, acea vreme când munca omului își află răsplata, când, după ce pământul a dat ce poate mai mult, bărbat, femeie și copil merg să adune bogăția care face țara ce este.

Une ori, de fapt, e un ceas de desilusie, căci ploaia, grindina ori seceta strică adesea opera grea a omului. Uneori pământul n’a răspuns celor mai scumpe speranțe ale lui, n’a fost în stare să dea roada lui.

Am cunoscut ani când, luni întregi, n’a căzut o picătură de ploaie, când, ca acei din vechime, cercetam îndelung cerul cu aprinsa nădejde că norul mare cât mâna omului se va întinde și se va revărsa în ploaia așa de strașnic necesară, dar norul trecea și nu da ploaia ce făgăduise; ani când tot ce fusese încredințat adâncurilor pământului se vestejia și usca pentru că dela April la Septemvrie nu căzuse o picătură, așa încât grămezi de nenorocite vite periau de lipsa pășunii pe care să pască.

Grozave luni de încordată neliniște, de așteptare fără speranță, care părea să-ți usuce sângele în vine, precum pământul era uscat de nevoia ploii.

Râurile nu mai aveau apă; țara bielșugului ajunsese o țară de suspine, praful acoperind, parecă, toate cu un giulgiu de lipsă....

Dar mari sânt, de fapt, anii de îmbielșugare, când silința omului rodește.

În oceane de aur copt stă grâul supt imensa față a soarelui, mândru de bogăția lui, glorioasă speranță îndeplinită.

Și, din această vastă câmpie de rodnicie, mâna omului e aceia care culege spicele coapte, care leagă snopii, care strânge grăunțele. An de an, a trebuit să mă minunez de răbdarea muncii omului, să mă minunez de extraordinara-i cucerire asupra pământului.

În cete, țeranii lucrează din zori până în apus, fără să le pese de căldura ce se zbate căzând asupra capetelor lor. Cămășile ca zăpada ale bărbaților contrastează cu șorțurile colorate ale femeilor, care pătează câmpia arsă cu vii petece de albastru, roșu și portocaliu, pentrucă la vremea secerișului nimeni nu rămâne fără lucru, — cei foarte bătrâni singuri și nedestoinici fiind lăsați în urmă spre a păzi casa.

Din ceas în ceas neîncetat muncesc, pânăce amiaza-i adună în jurul carălor, pentru frugala hrană de mămăligă și ceapă. Priveliști de muncă, de sănătoasă sforțare, de simplă mulțămire! Cât de adeseori n’am

Dulăi veghetori păzesc casele și pe aceia dintre copii cari sânt prea mici ca să lucreze; în umbra acestor vechicule plugarii își iau o scurtă odihnă de un ceas, lângă boulenii lor cenușii, cari în placidă mulțămire rumegă, pe când razele soarelui se resfrâng, în coarnele lor enorme. Leneși ei își mișcă cozile dela o lature la alta, îndepărtând muștele care, prea mult în treabă, se adună pe coastele lor slabe ori lângă ochii lor mari, visători. Cu ușoare întoarceri ale capetelor lor, ei urmăresc mișcările stăpânilor, știind bine că și silința lor va trebui să fie reluată, la ceasul apusului, când plugarii merg acasă.

Numai pe moșii bogate se întrebuințează mașinele, și atunci mai mult pentru bătutul grâului; aproape tot secerișul e făcut cu mâna. Mici grupe de plugari activi se adună în jurul monstrului de fier, al cărui glas zbârnâitor se poate auzi de departe, și necontenit se ridică grămada de grâu până ce stă, o piramidă de aur ars, supt marea boltă albastră.

Într’amurg țeranii se întorc pe acasă,

Adesea soarele apuind aprinde această ceață; atunci atmosfera se face straniu de luminoasă, ca și cum un foc grozav ar fi arzând undeva în dosul valurilor de fum. E de nedescris ceasul acela: plin de frumuseță, plin de pace, plin de nesfârșita mulțămire a operei credincios îndeplinite, — ceasul când pașii tuturora se întorc spre casă, se întorc spre odihnă.

În șir fără de capăt se urmează carăle trase de acei boi cenușii cu minunatele coarne; vin de-alungul drumului parcă s’ar mișca într’un vis care trece încet într’un nor de praf și dispare. Dar praful rămâne atârnat ca un văl tras asupra unei vedenii care nu mai este.

Recolta porumbului vine mai târziu; une ori în Octombre țeranii tot mai adună

Dar nimic nu e mai glorios decât toamna romănească. Natura vrea să se îmbrace într’o ultimă mantie de frumuseță înainte de a se mărturisi învinsă de înnaintarea iernii.

Bolta se face adânc albastră; tot ce se ridică spre dânsa pare să capete o nouă valoare. Copacii se îmbracă în culori minunate, une ori ca aurul, alte ori ca rugina, câte odată roșii ca focul. Între porumbul nalt cât omul, uriașa floare a soarelui stă plecându-și capul, apăsată de greutatea roatei cu semințe; ca niște stele prodigioase, petalele-i ca șofranul strălucesc pe fundul bolții de azur.

Am văzut câmpii întregi cu aceste plante uriașe, adevărate oștiri de flori în chipul soarelui, triumfător galbene supt

Adesea în umbra acestor uriași am văzut țerani așezați în cerc împrejurul grămezilor de porumb, al cărui fruct îl curăță de frunze. În piramide pitice portocalii, grăunțele coapte zac risipite în largul câmpilor vesteji, și coloarea lor glorioasă atrage ochiul de departe. Adesea năfrămile femeilor sânt de aceiași coloare.

Îmi plac aceste pete înfocate de coloare în mijlocul imensităților aride ale câmpilor culeși; cu dragoste ochiul artistului se oprește să le privească și numai fără voie se întoarce dela ele.

O priveliște frumoasă e și aceia a șezătorilor țerănești, sau în șuri largi ori curți, pentru a desface grăuntele porumbului din știulete. Sunt prilejuri de mare bucurie, când tinerii se adună, când râs și muncă se amestecă voios, când se povestesc

Bătrânul lăutar țigan sau trubadur vagabond nu lipsește niciodată dela aceste întâlniri. De unde-o fi, e sigur că vine, șontâcăind, perpelit, desprețuit, o figură sordidă, cu vioara sau cobza lui subțioară. Dar muzica lui e minunată și face ca toate inimile să râdă, ori să joace, ori să plângă.

Aș evoca prea multe scene; prea multe vedenii răsar înnaintea minții mele. N’am nici vreme, nici talent. Deci trebuie să mă depărtez cu părere de rău și să las acest popor simplu la munca lui și la jocul lui, la bucuriile și la năcazurile lui, la speranțele și la temerile lui. Îi las la casele lor, — pașnice odată, — un văl de praf apăsând asupra lor.

II.

Nu departe de locul unde trăiam eu era un mare câmp gol, unde soldații făceau exercițiu, și aproape zilnic mergeam călare să-i văd la lucru.

O curioasă legătură de simpatie m’a prins de la început chiar de această vitează oaste mică, ajunsă acum a fi a mea. Avuiu simțul puternic că niciodată n’am fost pentru ostașii miei o străină, că ei țineau la mine; și cu voie bună călăriam printre rândurile lor, de-alungul regimentelor, bucuroasă că sunt cu ei, bucuroasă că țin calul în frâu, bucuroasă că este viață în mine! Mă purtam fără sfială în mijlocul lor; n’aveam nevoie nici de vorbe, nici de lămuriri; zimbiam la ei, și ochii lor mă urmăreau cu priviri de prietinească

Am fost în mijlocul lor când soarele strălucia în toată puterea lui asupra câmpilor uscați și pârliți; prin ploaie și furtună am fost în mijlocul lor și supt zăpada ce cădea; multe leghi de cale am călărit în flancul lor prin valuri de noroiu fără nume...

I-am auzit câte-odată râzând, și i-am văzut și cum joacă. După obositoare marșuri m’am uitat la ei îndelung cum se întorceau într’amurg, cântau laolaltă, cu flori veștede la ureche.

Adesea mi-am oprit calul în marginea drumului, ca să-i văd trecând, și praful ce-l ridicau picioarele lor mă învăluia unde stam.

Un fel de magnetism trecea dela mine la ei: mă înțelegeau pe mine și pe dânșii îi înțelegeam eu.

În de obște, soldații sunt dresați la automatism, ca niște păpuși care trebuie să se uite, să simtă, să lucreze întocmai așa... Dar pentru mine ei erau oameni, oameni cari-și aveau casele și măicuțele lor; fiecare-și avea speranțele lui, avea un lucru pe care i-l cerea inima, — un lucru de care doria; lucrul acela îl simțiam eu, și de

Multe aș avea eu de spus despre ostașii miei; mult am avut a face cu dânșii și mai mult decât un prieten am numărat în rândurile lor.

Când eram tânără de tot, bătrânul Rege m’a făcut colonel onorific al unui regiment de roșiori, — cinste la care am fost foarte simțitoare și care mi-a dat unele din ceasurile cele mai plăcute ale vieții.

În atâtea marșuri, mi-am urmărit regimentul, în atâtea manevre l-am căutat peste dealuri și văi, călărind leghi întregi până l-am găsit, undeva, într’o poziție ascunsă, și, cum dădeau cu ochii de mine, soldații mei mă salutau cu strigăte bucuroase. Puține sensații în viață mi-au umplut sufletul de o emoție așa de adevărată ca urările îndreptate spre mine de roșiorii miei viteji.

Niciodată nu m’am simțit mai mândră ori mai fericită decât călărind prin rândurile

Dintr’o foarte depărtată țară am venit eu! Dar am știut cum să-i iubesc și să-i înțeleg pe ostași. Eram mândră să călăresc în fruntea lor; parcă aveam o convingere puternică în inima mea că aș fi în stare să-i conduc la datorie, că li-aș putea insufla curaj, ambiție, și că după mine și la moarte s’ar duce...

Nu mă sfiesc să mărturisesc aprinsa mulțămire ce mi-o da acest sentiment de putere, de putere amestecată cu bucuria de a fi tânără și voinică și sănătoasă!

Cei ce n’au încercat așa ceva nu pot cunoaște această mândră sensație. Bucuria de a-ți simți soarele deasupra capului de a-ți ști un cal bun ca sprijin, unită cu conștiința că toate inimile se întorc spre tine, fiindcă ai tinereță și viață și lumea ți-i dragă!

Nu vreau să spun că numai fiindcă puteam călări ca un ostaș și-mi simțiam inimă bărbătească bătănd puternic în piept, firea mea nu era gata să îndeplinească datoriile femeii.

Am cunoscut și cellalt curaj, care e de nevoie la căpătâile celor ce mor; am avut prilej să dovedesc că pot împărtăși cu alții și zile de boală și năcaz, între scene între care doar iubirea și mila să-și aibă locul.

Nu-mi erau dragi ostașii miei numai în zile de părăzi și steaguri desfășurate ’n vânt, în zile când îmi umpleau inima de mândrie și plăcere, ci și în zilele de întunerec și de grea încercare, când aripa morții flutura asupra lor și când și cei mai viteji știau ce este jertfa.

Da, am fost cu ostașii miei, când o crudă încercare a înduplecat vigoarea lor, energia lor și speranțele lor. Am fost cu ei când erau strânși laolaltă, ca o turmă într’un lagăr, unde holera-și făcea de cap, smulgând viețile lor tinere așa cum o furtună smulge puternicii stejari.

Am împărțit cu ei aceste zile de surgun, când ei erau despărțiți de oamenii ceilalți ca printr’o dungă de foc pe care puțini cutezau s’o treacă. Am mers la ei pentrucă mulți se feriau de dânșii, am mers la ei pentrucă mulți se temeau...

Erau închiși, ca niște prisonieri, ca să nu poată întinde o molimă fatală țerii celeilalte.

Înțelegând groaza numelui de holeră și pentru inimile cele mai viteze, dându-mi seamă de mizeria, de singurătatea, de chinul și suferința ostașilor miei și de cât de puțini erau aceia cari să voiască a rămânea cu dânșii, m’am crezut datoare să fiu eu aceia care să rămân și am simțit că acuma sosise vremea să li dovedesc iubirea mea, să-mi chem un curaj care știam bine că nu-mi va lipsì niciodată când ceasul primejdiei va fi bătut.

Frică mie? O, nu, nu! Nu-mi era frică, și de aceea-mi era mai ușor decât cum li se părea altora în ce-i privește, dar, fiind sănătoasă și plină de viață, deprinsă cu lucruri frumoase și curate în jurul mieu, carnea și sângele mi se cutremurau instinctiv la gândul că trebue să întru în

Oarecare ajutor am putut să li aduc, pentru că până la venirea mea lipsia. Nimeni nu fusese pregătit pentru acest crud biciu al lui Dumnezeu pe care ostașii miei îl aduseseră cu ei din țara dușmană. Totul se ținuse gata pentru răni și accidente, dar, dacă lumea-și aduce aminte, Românii noștri n’au întâlnit la 1913 o împotrivire înarmată, ci au fost atacați de spectrala boală care dădea jos omul în câteva ceasuri, băgând groază în rânduri și oroare între cei cari trebuiau să li poarte grija. Molima s’a întins cu o așa de înspăimântătoare iuțeală, încât mulți, prinși de panică, fugiseră.

Am strâns lângă mine medici și surori de caritate; cum era firesc, prezența mea acolo unde infecția era mai mare mi-a dat încredere și a dovedit că primejdia nu putea să fie așa de mare. Îndată am fost încunjurată de inimi credincioase, gata de orice jertfă, și lupta ce am purtat a fost o luptă bună, de și piedecile împotriva noastră erau mari.

Mă așezasem într’o tabără lângă Dunăre,

Era numai un câmp gol, unde se ridicaseră lungi bărătci de lemn, fără niciun confort, una lângă alta.

Întunecate erau acele colibi de lemn, joase și pustii, clădite pe pământul gol, cu o cărărușă ca un șanț la mijloc, și, cum ploua din bielșug, cărărușele se făceau noroiu și de pe asprele coperișuri de lemn apa curgea în pâraie, udând paiele pe care ostașii mei erau întinși. Unul lângă altul stăteau murind, murind vitejii miei ostași tineri, cari așa de veseli se duseseră, cu speranță în inimile lor.

La început orișice lipsia, și ploua înlăuntru din toate părțile. Dar în curând avură paturi și cearșafuri și medici din destul, și câteva devotate surori de caritate, care pas cu pas se luptau cu boala crudă, care stăteau în umilă jertfire zi și noapte lângă paturile celor în suferință.

Între alții, câțiva medici indieni își oferiseră mărinimos ajutorul. Veniseră din Turcia, unde făcuseră, și acolo, ispravă bună. Deprinși cu o astfel de epidemie, asistența lor era foarte prețioasă, pentru

Soțul mieu, care avea comanda asupra tuturor trupelor, venia zilnic să inspecteze ce făceam noi. Prezența lui ni-a fost o mare încurajare, și toți bolnavii noștri salutau sosirea lui ca un semn că nu s’a lăsat la o parte nimic din ce puteà să le fie de folos. Și fiul meu erà cu mine, fiul meu cel mai mare; el mi-a fost mâna dreaptă, tovarășul de muncă, energia lui tânără întrând în acțiune unde zimbetele mele nu ajungeau.

Multe zile am rămas în mijlocul soldaților mei și Dumnezeu mi a îngăduit să pot fi de vre-un ajutor; zile de strașnică trudă, zile de întunerec, când ce vedeam

În vremea aceasta m’am apropiat foarte mult de inimile ostașilor miei. Ei știau că nu m’am ferit de ei când mulți se temeau; ei știau că am rămas cu ei așa încât să nu se simtă părăsiți, să nu fie tratați ca niște lepădături, când așa de crudă li a fost partea.

Pe deplin fuiu în stare atunci să le dovedesc că străina nu mai erà străină, ci cu toată inima și sufletul întreg, dintre ai lor una!

O, bieții mei ostași tineri! I-am văzut cu umflatele fețe vinete, cu ochii căzuți în cap, sângerați, spectrali, i-am văzut în spasme groaznice, când orice ajutor omenesc li lipsia, i-am văzut țapeni și muți când își sfârșiseră ultima luptă; am stat lângă paturile chinului lor, rugându-mă tăcut pentru umilele lor vieți fragede. Cele dintâiu zimbete ale lor eu le-am cules, când, după zile de tortură, ei se strecurau iarăși pe încetul spre viață.

Nici în mormintele lor ei nu se puteau simțì, astfel, uitați. Am îngenunchiat lângă ele, acolo unde ar fi îngenunchiat

Zilnic cercetam de jur împrejur colibele mele, odată, de două, de trei ori, cum cerea nevoia.

Uneori soarele ardea de nesuferit deasupra capetelor noastre, prefăcând adăposturile de lemn în sobe încălzite peste măsură, din care ieșiau desgustătoare duhori de boală, amestecate cu mirosul antisepticelor, în aburi pe cari cu greu puteai să-i înfrunți.

Dar și mai rele au fost zilele de ploaie: pământul nostru românesc fiind bogat, tot lagărul s’a prefăcut într’un râu de noroiu curgător! Prin coperișurile crăpate ale colibelor noastre picurau reci pârâiașe în paturile celor în suferință; până la genunchi înnotam prin noroiu. În zilele acestea de depresiune trebuia să-mi îndoiesc silințele și zimbetele...

Simțiam lămurit cum cădeà curajul fiecăruia odată cu căderea barometrului. Cu cât mai grea apărea sarcina noastră; cu cât mai imposibilă speranța; cu cât se făcea maì desperată luptă cu moartea! Căci cu adevărat cruda boală părea că turbă cu creșterea umezelii și murdăriei.

În zilele acestea aveam grijă să-mi fie mânile de două ori mai pline, să fie florile ce aduceam cele mai frumoase ce puteam găsi. Mișcătoare erà plăcerea betegilor mei și pentru cea mai umilă crenguță; fețele lor nenorocite se

Li aduceam și lămâi și bomboane acrișoare, căci nestinsă li erà setea, parcă foc li-ar fi ars în gâtlej. N’o să uit niciodată cum sugeau lămâiele acelea, întinzând mânile ca să mai aibă!

Celor ce erau mai bine acuma ni erà îngăduit a li da vin, și mare bucurie erà când apăream în prag cu brațele pline de sticle, altele fiind aduse în urma mea de aceia cari cu credință mă întovărășiau în

Dar era una din aceste colibe unde zăceau gemând cei mai greu bolnavi dintre toți și căreia îi ziceam «gura iadului»: a întra între păreții ei de lemn erà parcă ai fi pătruns în cuprinsul vre-unui vis grozav.

De fapt aici nu puteam face alta decât să stau cu mânile încrucișate, ridicându-mi cugetul în fierbinte rugăciune către Dumnezeu!

Întunecate scene de miserie a noastră, muritorii, care și acum rătăcesc prin mintea mea, vedenii de moarte și de spectrală suferință, la care nici iubirea nici știința n’ajută la nimic.

Dar am și alte amintiri din aceste zile, amintiri de o speță mai puțin jalnică.

Am văzut multe regimente întorcându-se din țara străină, nebune de bucurie când piciorul atingea din nou pământul de naștere.

Veneau peste Dunăre, pe poduri de luntri. Stăteam pe țermul care erà pentru

Crunți erau și obosiți de cale, unii din ei în zdrențe, dar toți cântau; răsunau cerurile de cântecele bucuriei lor.

Inima mea răspundea acestor manifestații de entusiasm, când veniau în cete lângă mine, așa de bucuroși, parcă-mi erà fiecare un prieten al meu de aproape.

N’a fost dat la multe princese și regine să fie într’o atingere așa de apropiată cu oștile lor, dar, tocmai pentrucă aceasta e o țară mică, și cei de pe tron iau parte la fapta cea adevărată. Poate că este în firea mea ceva care mă face să pot fi de ajutor când se cere neapărat curaj și energie; atunci puterile mele pare că sunt de două ori pe atâtea și forțele mele nu se isprăvesc niciodată. Cât vor fi fost ele de grozave, binecuvintez acele zile de molimă deslănțuită, căci m’au dus mai aproape de cum puteà face orice alta de inima poporului meu. Lor li se păreà că să vin eu la dânșii la un ceas ca acela erà o

Ce știau ei până atunci decâtă dragoste sunt eu în stare, decât ajunsesem a fi una cu ei în inimă și în suflet...

Așa de decorativ nu e soldatul român, dar e hotărît, e gata să ajute, e cumpătat, ba e și vesel la locul lui.

N’are nevoie de mult confort; poate merge mult în căldură și în frig. Mulțămit cu puțin, se poate hrănì cu o bucată de mămăligă și poate dormi cu capu în mantà la un colț de șanț.

Oacheși țerani mărunți, cu ochii negri, nu așa de arătoși, nu prea bine rânduiți la îmbrăcăminte, nu prea cocheți; dar, iată, eu sunt sigură că nu e țară cu mai buni oșteni decât România. Soldatul e aici neobosit, e răbdător, e credincios; el merge până cade; Țara lui, Regele lui, căpetenia lui se pot răzimà pe el, siguri că nu va lipsì dela datoria lui.

Cu mândrie scriu aceste cuvinte, și mândră sunt aducându-mi aminte că, din ziua întâia a venirii mele între ei, prietenă li-am fost!

Deoarece aceste pagini au fost scrise ca scene văzute de ochii Reginei lor, bucuros le-aș sfârși cu o vedenie a ostașilor mei pe care mi-o aduc aminte într’un amurg.

Tot în vremea aceia de holeră. Două săptămâni le petrecusem între ei, și fusesem chemată într’un sat departe, unde locuitorii aveau nevoie de ajutor.

Soarele apunea pe Dunăre; cer și apă erau aprinse de un roșu înfocat. Multe regimente cantonaseră pe malul râului și încă mai multe de ceia parte a drumului, pe câmpul gol. Din cauza molimei trupele acestea fuseseră ținute în bivuacuri, — grea încercare pentru oamenii nerăbdători de a se găsi iarăși la casele lor.

Drumul îmi erà între cele două tabere. Ca piramide pitice, corturile se desfăceau pe bolta înflăcărată; o liniște ca de minune se așternuse asupra lumii cum înnaintà vehiculul mieu spre soarele apuind.

Ziua fusese caldă, aprigă lupta cu moartea; eram obosită, cam deprimată; și de aceia slava cerului erà ca o minunată vădire după atâtea priveliști dureroase. De departe însă ostașii m’au văzut că mă apropiiu; din amândouă laturile ei alergau

Eram îmbrăcată ca soră de caritate, numai în alb. Ridicându-mă în picioare, li făcuiu cu mâna ca răspuns la salutare.

Nu li puteam vedea fețele, căci soarele-mi era în ochi, dar li auzeam chiotele, strigătele de bună venire; știam că li pare bine că mă văd, că simt prietenia mea pentru dânșii....

Așà trecuiu prin mijlocul lor, motorul mieu ducându-mă departe de vederea lor spre alte drumuri de suferință, spre alte suspine și lacrimi, dar sunetul de glasuri ale ostașilor miei nu mă părăsià, și el mi-a rămas totdeauna ca o binecuvântare ce păstrez în adâncul însuși al inimii mele!...

18 August 1916.