Partea a II-a. (continued 2)

Îmi aduc aminte de primirea într’o mănăstire care poartă numele straniu de Cilic-Derè și unde maicile românce și rusoaice trăiesc alături. Un loc hăt departe, la care am ajuns după un drum lung pe întortochiate șosele prăfoase, prin multe sate de-a lungul lacurilor și mlaștinilor, — loc plin de umbră în scorbura unui deal.

În timpuri de primăvară, revărsările de apă nimiciseră multe din măruntele locuințe ale sfintelor femei, și în mijlocul vuietului de triste tânguiri am fost duși

Maicile își frângeau mâinile, lămurind vorbăreț nenorocirea lor, dar bucuria sosirii noastre era balsam pentru năcazul lor, căci necontenit își întrerupeau tânguirile cu cuvinte de extatică mulțămire. Această visită neașteptată era aproape plata suferinților de mai înnainte!

Am fost duși astfel cu solemnitate la o mare biserică nouă de piatră, care stătea singuratecă într’o măreție cam răzleață. O greoaie clădire înnălțată pe un povârniș gol de deal și zidită în așa chip încât supt lăcașul de de-asupra era al doilea, ca în formă de criptă, dar mai larg și mai înnalt. Nu pot să-mi aduc aminte de ce s’a cheltuit atâta grijă pentru o biserică într’un loc așa de depărtat. Pentru mine această impunătoare clădire nu prea avea farmec: prea era nouă și avea înfățișarea unui îmbulzitor pe care nu l-a primit încă tot ce-l încunjură. Călugărițele erau însă mândre de ce mare li era biserica, de și se plângeau

Mult mai dragă-mi era bisericuța la care am fost întâiu; un paraclis de lemn, de o clădire primitivă, lunguieț, jos, cu un coperiș greoiu și cu cupole, văpsite în verde aprins peste tot, iar înlăuntru prea mult împodobit cu icoane indignător de crude în colori, căci maicile ele însele făcuseră acele chipuri sfinte, ca unele ce așezaseră o școală în cuprinsul mănăstirii.

Trebuie să recunosc că nu era frumuseță adevărată în acest lăcaș, dar era ceva drăguț în silințile cam barbare de împodobire. O întreagă oaste de sfinți de treabă erau aici ca la ei acasă; cei în deosebi venerați purtau vesele podoabe de flori și de perdeluțe de horbotă, ori beteala pe care o pun pe cap miresele peste vălul de cununie și pe care o dăruiesc apoi sfântului la care țin mai mult.

Din colțuri de întunerec aceste chipuri zugrăvite se uitau la mine pătrunzător. Fără zgomot, ca niște umbre negre, călugărițele se tot purtau, aprinzând lungi făclii supțiri înnaintea sfintelor moaște, pe când

O doamnă venerabilă era starița: o Rusoaică, vorbind limba noastră curgător, dar cu dulci intonații slave care-i sunt străine. Caucul ei sămăna cu acela pe care-l poartă călugărițele la noi, dar de o croială mai potrivită; un lung văl negru se lăsa din el până jos la pământ. Naltă și supțire, avea mișcări demne, plecându-se când ni vorbia și făcând evlavioase cruci de câte ori rostia numele noastre.

Printr’o grădină voioasă de aprinse flori de toamnă, ea ne duse la locuința ei albă ca zăpada, unde o cămăruță țapănă, fără gust, aștepta sosirea tuturor oaspeților, prea rari numai. Aici, cu multe plecăciuni care erau aproape îngenuncheri —, călugărițe, ale căror picioare lunecau fără zgomot, ni-au dat îndătinatele dulceți cu apă și pe urmă cafeaua care aburia în ceșcuțe, dar, când am spus că a venit ceasul despărțirii, protestări năcăjite se ridicară, primitoarele femei încercând mii de chipuri spre a ne opri. Ni s’au adus flori — trandafiri, astre și busuioc cu mirosul dulce, lucrări cu acul, gingaș făcute, dar în colori

Astfel bogat împovărați am căpătat voie în sfârșit să plecăm, întovărășiți de atâtea binecuvântări, femeile în rochii negre așezându-se în rând lung ca să ni spuie rămas bun. Pe urmă o pornirăm înnapoi, pe lungile drumuri prăfoase, spre iahtul nostru de pe Dunăre.

Ori pe unde treceam, țeranii își împodobiseră porțile și ușorii, precum și carăle, podurile de lemn, luntrile și până și stâlpii de telegraf cu mănunche uriașe de crăițe galbene, așa de strălucitoare ca soarele: încă de departe coloarea lor triumfătoare prindea ochii.

N’am văzut niciodată o împodobire țerănească mai desăvârșită, fără ca oamenii să fi avut conștiința lucrului; ei făcuseră ce puteau mai bine, nedându-și

Soarele apunea — ceasul care mi-e mai drag, — și când ajunserăm la luntrea noastră, apa era roșie ca un lac de sânge.

Apoi iahtul ne-a dus înnainte în amurg, trecând pe lângă bănci de nisip argintii-verzi de sălcii; ghiolcăind se mișca apa, și de pe amândouă malurile glas de privighetoare ne întovărășia cum înnaintam prin noapte și întunerec, în tăcere și pace...

De această Dunăre mi-a fost drag mie...

IX.

După ce v’am dus la acea depărtată mănăstire din Dobrogea, vederea altei mănăstiri se ridică iresistibilă înnaintea

În cel d’intâiu volum din «Țara mea», am descris atâtea din aceste sfinte lăcașuri de închinare, așa încât n’aș voi să obosesc urechile repetând, dar un dor pe care nu-l pot birui mă târăște spre văile Vâlcii. Din toate ținuturile frumoase ale pământului nostru, acesta e cel mai scump sufletului mieu de acum.

Icoana pe care stau să o zugrăvesc este cea mai plăcută și în același timp cea mai ciudată pe care au văzut-o ochii miei; mă tem că vorbele nu-mi vor fi în stare a reproduce farmecul ei.

În aceste părți de muscele ale Vâlcii, omul și Natura au lucrat mână în mână, cu o unire rară. Așa de depărtate sunt aceste pașnice locuri de vârtejul vieții de astăzi, încât prefaceri prozaice n’au străbătut încă pentru a-i distruge frumuseța; farmecul i-a rămas neatins: de aceia a păstrat ceva din zilele de odinioară.

Bisericile ce se găsesc pretutindeni în aceste văi păduroase sunt zidiri din cea mai bună epocă, atunci când aproape

Era poate în vremurile acelea credința cu mult mai mare? Mai simplă era inima? Și inspirația mai strâns legată cu rugăciunea? Ori-care ar fi lămurirea, arhitecții din zilele noastre au pierdut acea artă, acea artă inconștientă, umplând și lăcașul cel mai umil de o frumuseță care înnalță sufletul către Dumnezeu.

Din fericire este acuma o puternică mișcare în țara noastră pentru a ne întoarce înnapoi la acele forme depărtate, o mișcare pe care o îndemn cu vorba și cu fapta. Ce e frumos nu trebuie să moară! Naturalismul vrâstei noastre nu trebuie îngăduit să-l calce în picioare! Ca într’o oază de odihnă trebuie să se poată întoarce sufletul nostru chinuit dela munca și zbuciumul lui la aceste vedenii care-l împrospătează.

Un vis de drăgălășie pașnică sunt părțile acestea ale Vâlcii, spre care nu mă pot oprì niciodată de a mă întoarce, precum călătorul se întoarce la un izvor de răcorire din care a apucat să bea.

Aici țeranii și-au păstrat veșmântul lor îndătinat; fetele tot mai lucrează iile pe care la căsătorie le vor duce în casele lor cele nouă, și care vor trece apoi la fete și la fetele fetelor, comori care se țin de casă de-alungul mai multor generații, cât de umilă să fie casa aceia.

Plini de demnitate sunt țeranii aceia; cel mai sărac chiar nu știe ce înseamnă a cerși.

Par să-și fi găsit mulțămirea în sătucenele lor cuibărite supt copacii umbroși, pe povârnișul muncelelor împădurite. Casele sunt adesea foarte împrăștiate, și vezi une ori căsuțe cucuiate într’o singuratecă atitudine pitorescă pe margenile codrului, pe malul râului ce spumegă sau pe alocuri pierdute pe un vârf de deal, ca o oaie care și-a pierdut turma.

Cele mai încălate sunt acoperite cu șindilă argintie-sură, dar cele mai umile sunt covârșite de uriașele acoperișuri de

Acestea îmi plac mie mai mult; sunt atât de nespus de mărunte și primitive, încât îmi aduc aminte de poveștile de zine din copilăria mea, și totdeauna mă aștept să văd vre-o bizară vrăjitoare bătrână deschizând ușa ca să între cu mână strașină asupra ochilor în lumina soarelui....

Neobosiți și fără grabă țeranii costelivi își caută de lucru în tăcere; fețele li sunt răbdătoare, mișcările pline de o demnitate de care nu-și dau samă. Femeile care stau torcând pe prag se ridică la trecerea ta: drepte și fără un cuvânt, ele stau acoperindu-și buzele obosite cu mâna, nobile figuri de smerită muncă, mame ale multor copii, purtându-și fără plângere greaua soartă.

Une ori, gâcind cine sunt eu, aceste femei îngenunchiau înnaintea pragului, închinându-se cu fruntea până la praful drumului, fără îndoială o rămășiță a obiceiurilor răsăritene ori a zilelor când, trup și suflet, omul era în stăpânirea bogaților țerii.

Aceste gesturi umile m’au deconcertat

Aș tot povesti despre aceste văi și despre locuitorii lor, despre căsuțele albe lângă biserici și lângă pădurile umbroase, despre înnaltele ferege care cresc pe acolo și despre florile care se învălmășesc nebune pe câmp; așa de neobișnuit de dragi au fost inimii mele, încât îmi trebuie o silință uriașă pentru a-mi da samă că nu mai pot răsbate la dânsele acum!

Când aveam nevoie de odihnă și de recreație, totdeauna într’acolo se ducea dela sine piciorul mieu.

Ba alesesem chiar un loc pe margenea unei păduri de fagi, unde ferega crește cât statul omului, lângă o mănăstire cu zidurile albe ca aripa de înger, un loc în care cândva nădăjduiesc să fiu așezată întru odihnă, căci mi se tot pare că somnul ar fi dulce supt acești arbori: dintre orice locuri ale țerii, este acela care-mi e mai drag.

Întâmplări crude au rupt dela noi acest loc, dar simt că va veni ziua când

Dar astăzi n’am de gând să descriu Hurezul, mănăstirea aceasta mai iubită de cât toate, căci aiurea am mai vorbit de dânsa; astăzi, în ciuda dorului care-mi umple sufletul la gândul ei, nu mă voiu opri să întru în sfântul cuprins, nu mă voiu sui pe cărarea dintre brazi care duce la poarta de întrare; ca una care am fost scoasă din raiu, voiu trece pe lângă înnaltele ziduri tăcute cu un suspin...

Vreau să vă ieau astăzi cu mine la mănăstirea Polovraci. Nu e departe de frumosul Hurez cu înnaltele ziduri albe, dar se ascunde în altă vale, la capătul unui podiș ridicat, largă desfășurare de loc drept care se sfârșește de odată într’un șir de munți ridicându-se ca o apărare clădită de mânile uriașilor.

Un drum plăcut duce acolo. Trecând peste deal și vale, el străbate minunate păduri de fag, pline de ferege și de clopoței de pădure, cari-și pleacă fragedele capete în suflarea ușoară a vântului.

Bătrâne cruci de lemn mărgenesc

Mi-e drag de aceste cruci bătrâne, mișcătoare icoane, care înseamnă în deosebi înfățișarea țerii noastre: ele îmi revarsă în suflet o stranie simțire de reverență, pentru că inimile care le-au pus aici trebuie să fi fost inimi credincioase, având vre-un păcat care să li se șteargă, vre-o ființă iubită pentru care să plângă, ori vre-un drumeț plecat departe, pe care cu gândul să-l ocrotească...

Multe inimi credincioase trebuie să se fi purtat de-a lungul drumurilor Vâlcii, căci pe fiecare din ele întâlnești aceste cruci, stând ca niște strămoși obosiți ale

Nicio așezare nu poate fi mai plăcută decât a Polovracilor. Mănăstioara veche e cuibărită chiar la picioarele munților ca o pasăre uriașă ascunsă între pomi. Și aici, ca și la Hurez, zidurile sunt înnalte și albe, dar clădirea e mai săracă, mai umilă, de și biserica în cuprinsul ei nu e în nicio privință mai puțin frumoasă: forma și stilul sunt tot așa de perfecte, zugrăveala tot așa de potrivită și de bogată.

Aici, în locul brazilor întunecați, o cărare de cireși ce duce la clopotnița pe supt care treci: o întrare joasă boltită, în curtea din lăuntru.

Ultima dată când am fost acolo, cireșii erau în floare, și atât de des înfloriseră, încât pomii păreau că se pleacă supt o povară de zăpadă. O adevărată armonie în alb: flori albe, ziduri albe încunjurând o biserică albă ca laptele; deasupra capului largi nouri albi plutind pe boltă, subt picioare un covor alb de clopoței, și, strecurându-mi privirea prin ușa bisericii, zăriam înlăuntrul lăcașului o ceată de țerani

Nimeni nu-mi aștepta sosirea. Așa încât am putut să mă strecor nevăzută în biserică, și atunci am fost martură a ciudatei priveliști pe care stau să v’o spun.

Era o zi de serbătoare, și se făcea un fel de slujbă, pe care, la început, mulțimea mă împiedeca să o văd. Țeranii erau în haine de Duminecă, bărbați și femei, purtând asprele veșminte de lână albă care deosebesc Ținutul: maramele de pe capul femeilor erau tot așa de fără pată ca și zăpada căzută de curând.

Biserica este una din cele mai drăguțe pe care le știu. Niște proporții desăvârșite; frescele ei veștejite de vreme n’au fost pângărite prin vre-o încercare de prefacere și, cu toate că sunt crăpate și șterse pe alocuri, se află, de alminteri, în stare bună; de o coloare cumpătată, ele se desfac pe un întunecat fond de albastru; tâmpla înnaltă care ascunde altarul e un model de

Pe păreți, în dosul catapetesmei, un alaiu de sfinți și de mucenici răsar încet din umbră, chipuri de schivnici slabi, cari se adună lângă jețul Maicei Domnului. Fețele lor sunt îngălbenite, dar aureolele fără număr li fac un strălucitor fond de aur. Numai chipurile din față sunt întregi; ceilalți din mulțime sunt indicați numai prin acele cercuri luminoase care se ridică unul asupra altuia ca niște pași ducând spre Dumnezeu.

Pe genunchii Maicii Sale stă copilul Isus, țapăn și drept, ca un idol micuț, cu ochii peste măsură de mari, într’o melancolică față de coloarea cerii.

Toate figurile școlii bizantine au aceste fețe de schivnici fără sânge; veșmintele

Cuvintele nu pot zugrăvi minunata armonie a acestor lăuntruri de biserici pe care veacurile le-au îmblânzit până la colori înjumătățite, și în ziua aceia mulțimea care se adunase înnaintea tâmplei de aur dela Polovraci n’avea nimic din trivialitatea gloatelor care în de obște se țin de pașii regali, ci era numai o umilă adunătură de țerani, ale căror datini aveau în ele însele ceva aproape medieval, potrivindu-se bine cu atmosfera, din alte vremuri, a bisericii.

Câtva timp stătuiu în dosul mulțimii credincioșilor, sorbind în sufletul mieu farmecul celor ce mă încunjurau. Mulți dintre țerani țineau făclii în mânile lor; flacările care tremurau încununau lumânările, aruncau licăriri palide pe aureolele de aur ale sfinților și dădeau o înfățișare eterată fețelor multe, care erau îndreptate

Răzbătând prin mulțime, pe scările altarului am zărit o femeie stând pe un pat portativ: o femeie cu fața de stafie, galbenă ca pergamentul, o femeie tânără cu un așa de slăbit trup, de părea un leș toată viața semăna să i se fi strâns în ochi, — cari, mari și plini de vedenii, se uitau speriați la preot, pe când aceasta rostia încet asupra ei rugăciuni.

Preotul era aproape un uriaș, cu un patrafir lung fluturând pe veșmântul roșu cu flori de aur. Își depărtase patrafirul cusut cu fir pentru a-l pune asupra capului femeii, și greutatea stofei era așa de mare, de părea că zdrobește trupul fraged.

Câteva bătrâne în veșminte albe îngenunchiaseră lângă dânsa, boscorodind rugăciuni cu ascuțite glasuri de plângere, bătând lespezile cu fruntea și aruncându-se adesea asupra trupului nenorocitei în suferințe, de parcă ar fi vrut să smulgă dela dânsa boala cea crudă care, în afară de lumina ochilor, o făcuse asemenea cu morții...

Un cerc de credincioși stătea în jurul

Glasul preotului se ridică mai sus de bocetele femeilor, umplând biserica de focul lui: ca în zilele Bibliei, părea că poruncește duhului celui rău să părăsească trupul pe care așa de grozav îl chinuia.

Ținută ca de un farmec, m’am uitat o bucată de vreme la această ceremonie neobișnuită, apoi, smulgându-mă, am trecut, prin poarta deschisă a bisericii, în lumina soarelui de dincolo, și mi s’a părut ca și cum de odată m’aș fi trezit dintr’un vis urât...

X.

Vorbind de mănăstirile noastre, un subiect la care mă tot întorc, cu deosebită plăcere voiu povestì o scenă, straniu mișcătoare, a cării martură am fost cândva.

Venisem pentru puține zile în ținuturile care-mi erau dragi, și trăiam într’o ciudată casă veche asemenea cu un turn, lângă mănăstirea Hurezului. Cea mai mare

Tovarășa mea statornică era maica stareță, o femeie bătrână, fără învățătură, dar isteață, care nu cunoscuse niciodată ce este viața în afară de zidurile mănăstirii: în copilărie încă ea fusese crescută în mijlocul sfintei obști, înnălțându-se necontenit până la situația pe care o avea acuma, — pas cu pas, de-a lungul atâtor ani șterși de răbdare, de uitare de sine și de rugăciune. Acuma era numai o bătrână obosită, cu un trup slăbit de multele posturi, și o față de ceară cu ochii stânși se aprindea de bucurie la venirea mea. Ori încotro mă duceam, umbla după mine, atârnându-se de brațul mieu și adesea apăsând capu-i cărunt de umărul mieu, cu ochii triști plini de lumina iubirii. Ici colo ea mergea după mine cu pași mărunți: nu erau scări prea grele de suit, nici drum prea lung, nici soare prea fierbinte,

Totuși iubirea mea pentru frumoasa ei locuință o măgulia: ea prindea limbă, așa încât încetul cu încetul culegeam de la dânsa, una câte una, amintiri din trecut.

De și poticnindu-se și lipsite de meșteșug, cuvintele ei chemau înnaintea ochilor miei icoane veștede, icoane ca poveștile bătrâne țesute pe tapițerii pe care anii cari au trecut le-au acoperit cu praf.

Asupra unora din aceste icoane ea se opria îndelung cu iubire, cuvintele ei ajungând mai pline de înțeles, așa încât aveam trecătoare vedenii ale acelor zile care nu mai erau, vedenii ca niște năprasnice scăpărări de lumină într’un gang întunecos a cărui cheie a ruginit.

Un nume îmi răsuna necontenit din tot ce povestia: al Mamului, depărtata mănăstire în care a fost crescută.

Amintirile ei despre acest loc erau pline de o frumuseță care creștea cu depărtarea în care se scufundau. Strălucirea tinereții se opria încă asupra acestor amintiri ale ei, care nu erau mai puțin vioaie pentrucă ștearsă fusese tinereța ei, căci tinereța este tinereță, pune-o unde vrei, într’o grădină de palat sau între zidurile mănăstirii, și lumina ei are o strălucire pe care nici disciplina monastică nu poate să o distrugă. Glasul i se făcea dulce când vorbia de acest loc, și atât de ispititoare icoane trezia el, încât mă umpleau de dorința de a vedea acest vechiu lăcaș pe care toți afară de dânsa păreau a-l fi uitat.

Și de-odată am format planul de a lua cu mine vechea inimă plină de dor, dând astfel bătrânei starițe încă odată prilejul de a călca pe cărările tinereții sale.

Astfel, într’o dimineață de vară plină de soare, ea a plecat să caute trecutele glorii dela Mamul.

Poate că niciodată până atunci femeia aceasta închisă departe de lume nu fusese într’un automobil; depărtările erau pentru dânsa o nebiruită greutate pe care nici nu gândise să o poată supune. Zilele ei erau fixate într’un cerc anumit: așa hotărâse Ursita, și numai întâmplări de pomină ar fi putut să o ducă aiurea!

Dureros de nerăbdătoare era bătrâna să mai vadă odată ce-i plăcuse; cu ațâțare încordată, care ar fi părut comică, să nu fi fost atâta patimă într’ânsa, stătea ea în trăsura năvălitoare, care în ea însăși era un lucru mai presus de înțelegerea ei. Cum era cu putință să birui astfel de distanțe, înghițind leghe după leghe într’o singură zi! Dar așa de mare-i era neliniștea de a ajunge odată la locul visurilor sale, încât cu eroism își stăpânia toată nervozitatea față de iuțeala neobișnuită, ochii țintind zarea cu un dor atât de mare încât se apropia de frica însăși.

De-a lungul șesurilor fugiam, prin păduri umbroase, dincolo de pașnice sate prin atâtea văi; calea era lungă și întortochiată, mărgenită ici și colo cu înnalte curți de lemn, care păreau aproape jignite

Nici prin gând să-mi treacă de ce era să aflăm la capătul drumului. Nimeni dintre noi nu fusese vre-odată la Mamul. Se știa doar că mănăstirea nu mai era locuită și că, împreună cu biserica dela Hurez, biserica de acolo se ținea de cea mai bună epocă a arhitecturii.

Văile se tot lărgiau când coboram de prin muncele; încetul pe încetul peisagiul se prefăcea într’o vedere a câmpurilor mari cât șesul tot, desfășurându-se în plină rodire de vară, vastă priveliște de bielșug, plină de așteptarea secerișului ce era să vie. Tot mai largi drumurile, care se făceau mai prăfoase și mai puțin îngrijite: aierul își pierduse limpeziciunea, și ne tot aruncam înnainte, înghițind spațiul.

Bătrâna călugăriță se făcu tăcută cu totul în măsura în care ne apropiam de ținta noastră; mânile le ținea încleștate, iar obrazul era așa de încordat, încât

Apoi, deodată, în depărtare, conturul unei biserici și, în jurul ei, ziduri, — care și de departe aveau înfățișare desnădăjduită a lucrurilor părăsite care cad în ruină...

În sfârșit ne oprirăm și, plini de așteptare, părăsirăm automobilele noastre.

Un sentiment de desiluzie s’a strecurat asupra sufletului mieu. Locul unde stătea biserica era lipsit de farmec, mai ales când îl alăturai cu frumoasa mănăstire Hurez, de unde venisem. Puține câmpii neorânduite de porumb pătau ici colo drumul, împreună cu înnalte floarea soarelui, ale căror fețe scânteietoare păreau că atrag fiecare rază de lumină; drumul mare trecea chiar pe lângă clădire: nici copaci, nici grădină n’o încunjurau, ci numai rămășițele puternicelor ziduri ce se dărâmau. Floarea soarelui singură făcea ce putea ca să umple de lumină locul.

Mâna bătrânei călugărițe se strecurase în mâna mea. O simțiiu cum tremură, și piciorul ei se poticni de o grămadă

Fără graiu era bătrâna stareță, o emoție neobișnuită strângându-i grumazii. Se uita lung în jurul ei, ochiu-i obosit rătăcind de la o grămadă de dărâmături la alta și minunându-se nelămurit ce a putut să se petreacă. Unde sunt casele de odinioară? Numai zidurile mari! Unde sunt grădinile de care-și aducea aminte? Ce se petrecuse? Visa?... Îi erau așa de întunecați ochii, de nu mai putea să vadă lucrurile care fuseseră odinioară?

Sunete slabe de năcaz se strecurau din buzele ei, pe când degetele strângeau convulsiv pe ale mele: cu pași cari deodată începuseră a fi șovăitori, ea mă duse din colț în colț, tot așteptând să descopere ce venise așa de departe să caute.

Nimic! Toată gloria se dusese! Toată frumuseța! Numai pe alocurea zidurile înnalte ținuseră piept vremii și neîngrijirii

Printr’una din spărturile zidului un dovleac își trimisese lugerul uriaș, care coperia pietrele căzute cu frunze de fantastice dimensiuni; florile în chip de potir erau aurii-galbene; ca un lung șarpe verde cotorul puternic își făcuse drumul în curte. Uriașu-i rod încrețit, rotund se întrecea în coloare cu strălucirea florii soarelui.

Uitând toate celelalte, lăsăiu ca ochiul mieu să se oprească o clipă asupra acestei armonii de colori galbene: sufletul mieu era mulțămit de ce vedeam, căci pretutindeni, în toate locurile, creșterea unei plante sau flori mă bucură de mi-e greu s’o spun prin cuvinte. O ușoară atingere la mâneca mea m’a adus înnapoi spre năcazul ce era lângă mine.

«Nu-mi pot găsi casa», murmură bătrâna. «Totuși aici am trăit eu odinioară!

Și iarăși începurăm de jur împrejur plimbarea noastră patetică, zădarnic trudindu-ne să clădim din nou trecutul.

Locuințele odată drăguțe, văruite alb, erau lipsite de coperiș, stând pe loc ca niște schelete ale căror guri rânjite ar fi ușile; buruieni coperiau toate; ele creșteau înlăuntrul cămărilor care erau puse fără milă împotriva vântului și a ploii; scai mari făcuseră să plesnească podelele

«S’a dus cu totul», mormăi ea. Tot

Acum îmi părea rău că am adus-o aici, căci nimicisem vedenii din tinerețele ei, mai ales că eu însumi m’am temut totdeauna să mă întorc după ani mulți la locurile care mi-au fost dragi...

Cea din urmă nădejde a noastră era acum biserica, și, deci, lăsând ruinele tristei lor soarte, ni întoarserăm pașii către biserică.

Fusese o nobilă clădire, cu linii și proporții armonioase, de și strict însemnată de neîngrijire; varul era plesnit și murdărit pe alocuri, fereștile sparte, coperișurile cu neputință de dres — și totuși mândră și trufașă stătea ea în mijlocul încunjurimii de dărâmături, ca un monarh bătrân care a trăit mai mult decât neamul său.

Tot agățându se de mâna mea, bătrâna călcă odată cu mine praful lăcașului unde atâția ani în urmă cele dintâiu rugăciuni ale ei se suiseră către Dumnezeu.

Aveam o neliniște în ce privește ceia ce s’ar putea găsi înlăuntru, temându-mă ca nu cumva noi desiluzii să copleșească smerita tovarășă de lângă mine.

Ce am găsit, a fost haosul!

Sfințita ordine a lucrurilor fusese răvășită; obiectele mari și mici erau împrăștiate într’o neorânduială fără bună cuviință, icoanele cele mai vrednice de închinare fuseseră smulse din cadrele lor și îngrămădite în colțuri întunecoase, cu fața la părete ori zăcând în praful podelelor. Ușile care duc la altarul tăinuit erau căscate, ca și cum pași profanatori nu s’ar fi sfiit nici de Sfânta Sfintelor. Biserica în starea ei de acum părea să fi fost despoiată de înțelesul ei mistic și să fi fost pusă crud înnaintea ochilor profani, ca viața unui om ale cărui adâncuri mai ascunse au fost de odată aruncate ca pradă setei de cunoaștere a mulțimii. Un vuiet de mânie mută părea că se suie din zidurile pătate, din ușile altarului date în lături, chiar din stâlpii de lemn cărora nimic nu putea să li răpească demnitatea, columne puternice care țineau sus casa lui Dumnezeu, în ciuda neîngrijirii omului.

Fără cuvânt, copleșită de durere, stareța sta privind îndelung la acest haos pe care nu era în stare să-l deslușească. Frângându-și mânile, ea spunea într’una: «Dragă, dragă, ce au făcut!» și tot dela capăt: «Ce au făcut! ce au făcut!»

Apoi, de la un capăt la altul al bisericii ea se târa cu picioarele obosite, cu aceiași frângere de mâni zădarnic desperată, tot căutând între lucrurile sfinte grămădite cine știe cum, fără ca vre-unul să fie la locul său, și la fiecare pas strigăte nouă în cuvinte pe care năcazul le amesteca împreună.

N’am mers după dânsa, ci m’am tot uitat la ea trist, gândindu-mă la nimicnicia visurilor omenești, pe când ochi-mi se bucurau de impunătoarele proporții a ceia ce a trebuit să fie cândva o biserică frumoasă.

Dar încetul cu încetul mi-am dat sama că bătrâna mea tovarășă caută un lucru anume pe care nu-l putea afla, căci plângerile ei se prefăcuseră într’o tânguire: «unde e? unde e?». Acestea erau cuvintele, și iarăși: «unde e?», repetat în tonuri sfâșietoare.

Luându-i mâna în mâna mea, am întrebat-o ce tot caută. «Pe sfântul Nicolae», i-a fost răspunsul. «Era cel mai vrednic de închinare din toți, și tot sfântului Nicolae îi spuneam rugăciunile mele, iar el, fiind cel mai cuminte, le asculta mai bine... Îmi era drag, și acum nicăiri nu-i pot afla chipul». Și tot înnainte mergea cu pași mărunți, căutându-l mai departe.

De odată căzu în genunchi și un ton de extaz pătrunse prin jălania ei; «iată-l! iată-l!».

Prosternându se înnaintea unui chip pe care-l scotocise din cutare unghiu de umbră, o văzuiu scoțând năframa din sân și ștergând cu grije tot praful de pe fața mult dorită, apoi, ciocănind pământul cu fruntea de trei ori, își făcu mai multe cruci una după alta, șoptind rugăciuni pe care nu le puteam urmări, și, încă odată bătându-și fruntea de lespezile de jos cu evlavioasă înfocare, ea sărută chipul celui mai vrednic de închinare dintre sfinți.

Fără să știe, ea și aducea prinosul unei icoane de un adevărat preț artistic; aceasta o văzuiu îndată ce ajunseiu la locul unde îngenunchiase. Dar pe dânsa

Aici, în biserica părăsită, de care alții nu se îngrijiseră, pentru o clipă bătrâna se făcuse din nou tânără, tânără, pe când cu buze de iubire ea săruta tot ce fusese odinioară...

XI.

Răbdători m’ați urmat în multele mele rătăciri prin țara dragă mie. V’am dus din șes la munte, de la munte la Mare

Toate lucrurile de care am vorbit în această carte sunt din acelea de care suntem despărțiți acum prin o crudă soartă, dintre acelea unde dorim să ne’ntoarcem: locuința ce a trebuit să părăsim, câmpii în care seceră dușmanul. Ținuturi pe care le-am lăsat în urmă; dar, înnainte de a vă părăsi de fapt, vreau să vorbesc de orașul care ni-a deschis brațele în rătăcirea noastră de drumeți cari cu jale au plecat de la vetrele lor.

Mult am cerut de la dânsul, dar el a fost mărinimos și ne-a luat la sânul lui, de și mulți dintre noi nu l-am ținut în samă în zilele de bielșug și pace.

Iașul! Numele acesta are un sunet deosebit în urechile noastre! Mai ales clipa când primejdii nouă și nemai auzite ne privesc în față.

Când trebui să fugim din București, Iașul a fost orașul unde alergarăm cu toții, — odată el însuși o mândră cetate de Scaun, care fusese jertfită gloriei alteia

Iașul! Oraș de soartă schimbătoare, oraș scump oricării inimi moldovenești, odată centrul îngrijit cu dragoste și înfloritor, iar în anii din urmă foarte neglijat, foarte părăsit, trăind numai din amintirile sale, după ce plecaseră chiar și aceia la cari ținuse mai mult. Numele lui a păstrat dulceața lucrurilor odată îndrăgite, ca numele unei femei pe vremuri iubite pentru frumuseța ei, dar pe care anii trecând au dat-o uitării cu atâtea altele.

Așezat pe mai multe dealuri, între verdeață și grădini, încunjurat de regiuni roditoare, Iașul are toate motivele să fie mândru de situația sa pe care multe orașe i-ar

Dar în toate vremurile așezarea geografică a Iașului a fost nenorocită, și de aceia a cunoscut invasia în toate formele și, odată cu invasia, schimbarea și dezastrul, focul, foametea și teama.

Așa de felurite au fost fasele soartei sale, așa de multipli stăpânii cari își însemnau drepturi asupra orașului, urmându-se unul pe altul cu o așa de amețitoare răpeziciune, încât, cetind vechii letopiseți, mintea se încurcă și e greu pentru cel nedeprins să urmeze o așa de învălmășită poveste. Dar, stând noi astăzi înnaintea unor împrejurări mari și grozave, nu pot decât să arunc o privire în urmă, asămuind ziua de astăzi cu ziua de ieri și minunându-mă cum acest oraș nenorocit a fost necontenit supus la toate formele de dezastru. Totuși el dăinuește și se află în viață, nesupus de restriște, și nicio prefacere n’a fost în stare să-l smulgă de la neamul al cărui este.

Am încercat să trăiesc în trecutul Iașului ca să înțeleg mai bine starea lui,

La intrarea orașului pe drumul Nicolinii, se află o înnaltă cruce de piatră. Bătrână, înnegrită și venerabilă, ea pare să fie un străjer păzind asupra siguranței cetății, străjer în inima căruia dorm anume vechi povești. Adesea m’am mirat eu ce împrejurări o fi amintind; acum știu: numai de puține zile știu. Și pot să o ieau numai ca o bună prevestire că trecutul crucii acestea mi-a fost vădit tocmai acum.

Ea poartă numele lui Ferenț și înseamnă un loc unde zac îngropați dușmani cari au căzut în luptă.

Între anii 1716 și 1717, în Domnia lui Mihai Vodă Racoviță, Germanii austriaci, cari se luptau cu Turcii lângă hotarele noastre, făcură năvăliri în Moldova, luând în stăpânire pentru un timp mănăstirile Neamțului și Cașinului.

Unele din trupele lor, călăuzite de trădători prin Valea Oituzului, străbătură pănă la Iași, dar fură bătute și răspinse; mulți fură prinși într’o ciocnire sângeroasă, între Cetățuia întărită și mănăstirea Frumoasa. Trupurile celor căzuți, cu căpetenia

Și acum crucea veche stă de strajă sus deasupra orașului, fața ei mâncată de vreme întoarsă spre soare-răsare... Astfel și la porțile unei cetăți poate fi gonit dușmanul, spre rușinea lui!

A știut Iașul și alți dușmani, de alt fel. În Domnia lui Miron-Vodă Barnovschi (1626–1629) a fost o iarnă grozavă, care și acum se pomenește ca «iarna lui Barnovschi»; lumea muria pe uliți de frig și de foame, și se spune că lupi veniseră până la margenea orașului. Câțiva ani mai târziu, supt Ștefăniță-Vodă Lupu, foametea prăpădia Iașul, și povestea umblă că oamenii, neavând ce să mănânce, se hrăniau din papura mlaștinilor de lângă oraș, așa încât acest stăpânitor a căpătat porecla de «Papură Vodă». Și în iarna anilor 1684–5 a fost foamete, și se mai păstrează întunecate povestiri despre aceste vremuri.

Stăpânirea lui Mihail Grigore Sturdza (1834–49) a fost însemnată prin mai multe nenorociri. De două ori Iașul a fost ars pe alocurea, aproape până la pământ; la 1849 holera a făcut crude pustiiri între locuitori, și grozava epidemie a fost urmată de o iarnă ucigător de aspră, apoi de foamete și de mizerie de tot felul, căci știe toată lumea că «o nenorocire nu vine niciodată singură».

Dar și oaspeți mai puțin jalnici se știu a fi venit între zidurile Iașului.

În anul 1711, Petru cel mare a fost primit aici cu pompă mare și cinste felurită de Dimitrie-Vodă Cantemir, care a fost cunoscut în largul lumii prin scrierile sale. Cu acest prilej, spune letopisețul, boerii moldoveni au gustat întâiul «vin de la Franțuji», — adecă: șampanie.

Stanislav Leszczynski, regele Poloniei, a fost și el odată oaspete aici în Iași; venind cu gândul de a întâlni pe regele Carol al XII-lea Suedezul, el a trăit deocamdată în casa unui boier. Când Domnul țerii află despre sosirea lui, el

Mai de mult, Sultanul Mohamed al IV-lea, care se lupta cu Polonii, întră în Iași, unde-și făcu alaiul cu pompă mare, fiind întimpinat după cuviință de Gheorghe Vodă Duca, a cărui primire a fost regală. Dar orașul a fost greu jignit de porunca sultanului ca un muezzin să cânte rugăciuni turcești din clopotnița de la Sf. Nicolae, una din cele mai iubite biserici ieșene, și de aceia multă vreme biserica a fost privită ca spurcată și n’a mai putut fi întrebuințată pentru slujbă înnainte de a fi din nou sfințită.

La 1769 Ecaterina-cea-Mare a luat în stăpânire Moldova, și generalul Rumiențov a fost așezat ca guvernator. Ocupația rusească a ținut cinci ani. Favoritul cel mai inimos al Ecaterinei, Patiomchin, a murit în Iași, și se pomenește că trupul său a fost expus solemn în frumoasea veche biserică a Goliei.

Supt Domnia lui Grigore Alexandru Ghica, Austria a pus deodată mâna asupra Bucovinei, fără ca poarta să ridice vre-un protest; din potrivă, Turcia a făcut o

De la 1828 la 1834, Rușii mai ocupară odată Moldova, și Iașul a fost cârmuit de contele Chiselev, un organisator priceput, a cărui plecare definitivă au și avut de ce s’o privească orașul cu părere de rău. Între 1849 și 1856 iarăși Rușii îl luară în stăpânire, apoi Turcii și Austriecii.

Vicisitudinile ieșene au fost, cum se poate vedea, fără capăt, pănă ce, la urmă, în ziua de 5 Ianuar 1859 st. v., Alexandru Ioan Cuza a fost ales într’un singur glas Domn al Moldovei și în aceiași lună ajunse și Domn al Țerii-Românești, unind, în sfârșit, astfel amândouă părțile țerii supt un singur sceptru. Odată, la 1600, marele erou național Mihai Viteazul îndeplinise și el acest vis, dar numai pentru scurta vreme de cinci luni!

Cuza-Vodă a domnit întâi cu două Guverne; unul în Iași, altul în București. La urmă, Bucureștii au fost aleși ca reședință,

Am schițat numai, aspru, câteva din schimbătoarele ursite ale Iașului, prinzând câte-o poveste ici și colo, fără vre-o silință de urmare ori de rânduială, — acestea nefiind decât pagini ușor schițate, o carte de icoane, plină de vedeniile locurilor iubite, fără mai mari pretenții: de aceia acum mă voiu îndepărta de trecut ca să ajung la Iașul cel de astăzi...

Tristele întâmplări ale toamnei trecute au smuls Iașul din ațipitele-i visuri de trecut. Străzile lui, care de atâția ani erau așa de părăsite și de tăcute, au fost iarăși pline de mulțimi grăbite, casele lui, dintre care atâtea fuseseră de mult închise, avură să-și deschidă larg ușile ca să primească oaspeți de să nu-i poată încăpea. Pacea-i prăfoasă a fost scuturată în cele patru vânturi de afluxul tuturor acelora cari, trebuind să plece din Capitală,

Aproape brutală a fost această năvălire, care nu i-a plăcut cu totul Iașului; el ar fi vrut mai bine o monopolizare mai puțin violentă a singurătății sale; dar dorințile nu i-au fost întrebate, ci el a fost îndatorit, pur și simplu, să-și încoarde cât putea mijloacele puține și să găzduiască pe aceia cari nu mai aveau casele lor înseși.

Orașul cel liniștit a simțit dintru început o oarecare amărăciune năcăjită; de ce să fie luat astfel în stăpânire, după ce așa de mult timp fusese trecut cu vederea? De ce pavagiul lui șubred să fie zguduit de mii de automobile? De ce aceia cari-l lăsaseră a se ruina de odată se așezau ca stăpâni, atunci când în zilele de bielșug nimeni nu se gândise la dânsul? Pe de altă parte, cei ce părăsiseră Capitala se simțiau ca pribegi în acestălalt oraș, și numai pe încetul s'au împăcat cu ce hotărâse soarta.

Și eu am găsit dintru’ntăiu că e greu să mă așez într’un centru nou în astfel de împrejurări, cu o așa de covârșitoare

Tragice ceasuri! Ceasuri de îndoială și suferință, ceasuri de crudă stare în cumpănă, când silința părea zădarnică și când noi toți ni ascuțiam urechile, ascultând la piciorul, ce înnainta, al dezastrului, și inimile noastre băteau, sufletele ni erau împovărate de groază!

Și totuși cei cu năcazul nu puteau aștepta; flămânzii cereau hrană, goii îmbrăcăminte, răniții îngrijire, cei fără adăpost un acoperemânt de-asupra capetelor! Cu sălbatecul bubuit al tunurilor în urechi, avurăm să ne apucăm de munca noastră, fără a privi la greutăți, ori de era să rămâie, ori ba ce clădiam: trebuia să se facă!

Astfel puțin câte puțin muncă grea ajută pe fiecare să-și biruie năcazul, să-și încoarde

Nu voiu înșira tot ce lipsia, tot ce avea să fie creat în împrejurări pe care abia de aflu cuvinte să le descriu. Grozăvia ultimei noastre ierni e săpată cu litere de foc în mintea fiecăruia. Era trudă pieptișă, și adesea ori fără speranțe nedesăvârșită, dar acei cari plângeau casele lor pierdute și acei cari, la început, simțiau neplăcut așa o năvălire la o asemenea vreme, își biruiră năcazul și supărările în silințile spre bine ale tuturora.

Cunoscusem Iașul în alți ani — în ani de pace. Venisem aici une ori, — prea arareori de și nu din vina mea; și totdeauna orașul mă primise loial, cu manifestații de mare bucurie.

Acuma venisem la Iași, — mamă cu inima ruptă, Regină căutând adăpost, ca atâția alții, pribeagă dela vatra mea, și Iașul m’a primit în ceasul meu de suferință și m’a ajutat, ajungând astfel puțin câte puțin casa mea.

Totdeauna avusem simțiri duioase

Îmi aduc aminte cum strălucia soarele întâia oară când am venit la Iași; îmi aduc aminte de fețele voioase care înțesau străzile pentru a ni ura bună venire, de aclamări, de florile, de multele flori ce ni se aruncau în trăsură. Îmi aduc aminte că aveam numai optsprezece ani și eram plină de speranță...

Când am venit în urmă, era cu totul altfel! În doliu eram, și nici lumină de soare, nici flori, nici vesele strigăte de bună venire, ci numai fețe cercetătoare, pline de neliniște, și niciun alt sunet decât al depărtatelor tunuri care ni sunau osânda!

Fără să fiu anunțată, m’am furișat în

Dar nebiruită se ridica din nou speranța, — sfioasă întâi, dar pe fiecare zi mai puternică, încetul pe încetul biruind lacrimi, năcaz și părere de rău.

O Iașule! Vom uita noi vre-odată lunile ce au trecut cheltuindu-se în cuprinsul tău! De nedescris sunt suferințele cărora li-au fost martore străzile tale; zăpada stătea ca munții lângă casele tale, cete de cerșitori îți băteau pietrele, și atâția dintre ei, biruiți de nevoie, se culcau pe dânsele ca să moară.

Te-am văzut, icoană a mizeriei, zguduită de groază, tremurând de frig; și în cele mai întunecate și nenorocite colțuri ale tale am răsbătut, căutând pe cei în nevoie de ajutor, dând tot ce puteam. Dar era totdeauna prea puțin; toată iubirea mea și toată mila mea puteau să ușureze numai o părticică din restriștea ce o întâmpinam la fiecare pas!

Cu adevărat sumbră-ți era înfățișarea în acele luni de iarnă, o, Iașule! Simțiai

Ca niște stafii, soldații noștri neîndestulător hrăniți rătăciau dela un adăpost la altul, adesea neputând găsi nicăiri unde să-și plece capetele chinuite de friguri. Munciam, ne trudiam, încercam să facem minuni, dar mijloacele de transport erau neîndestulătoare, comunicația era întreruptă; pretutindeni zăpada stătea ca niște bariere crude care ne împedecau să ajungem unde voiam!... Și a venit o clipă grozavă, când nu se găsiau scânduri destule pentru a face sicrie morților!

O, jalea acestor îngropări care se furișau pe străzi! Câte nu le-am întâlnit!... Un bătrân cal alb înhămat la ceva fără nume, asemenea cu o cutie de coloarea nopții, hodorogind, înnapoi și înnainte rătăcia pe zăpada plină de gropi — calul

Uneori căutam să ies din oraș ca să ajut restriștea în alte părți, dar necontenit viscolele mă dădeau îndărăt, împiedecându-mă de a ajunge satele pe care pornisem să le caut.

Tristă mă întorceam acasă, dar nu fără să fi privit marile pustietăți ajunse acum fără cărări, pline de trupurile cailor morți, cu țapenele picioare întinse, și în zări colibe de miserie ascunse în zăpadă. Și știam că mai departe, unde nu puteam pătrunde, erau alte nenorociri, pe care eram însetată de a le ajuta, dar trebuia să le las în sama Soartei! Și pretutindeni corbii făceau ospăț de serbătoare: numai ei aveau ce să mânânce din destul...

Așa a fost iarna, singura iarnă ce am petrecut în Iași; dar, fără sfârșit cum era, și tot a ajuns la un capăt...

De două ori scumpă, pentrucă dorisem cu atâta foc de dânsa, primăvara a răsărit în sfârșit strălucitoare asupra restriștii noastre, — și atunci, o Iașule, ce deosebită ți-a fost înfățișarea, și, pentru năcazul ce împărțisem cu tine, de odată ni-am dat sama ce aproape de inimile noastre ajunseseși!

Într’o clipă, te-ai făcut frumoasă, o cetate a lacrimilor! Grădinile tale s’au umplut de flori care mi se aduceau în mănunche mari de aceia cari doriau să nu plâng prea mult grădinile ce pierdusem.

Smocuri de liliac îmi făceau semn peste ziduri roase de vreme, mari straturi de stânjinei vineți învoioșau și colțul cel mai umil; oriunde mergeam, necontenit flori mi se aruncau în trăsură; până și tramvaiele aveau mănunche de flori albastre prinse de felinarele lor; nu era om care să treacă fără a ținea o floare în mână...

Ca un vis rău ce se împrăștie, se pierdură în zare ceasurile întunecate; și cei mai nenorociți, cei mai părăsiți simțiau că tot mai poate fi o nădejde!

Nu mai șovăiau soldații noștri pe străzi, drumeți rătăcitori cari n’aveau unde

Deși opera mea nu era mai puțin grea, ea se făcuse mai dulce: zările se deschiseseră, zăpada se topise; acum eram liberă să călătoresc în larg departe. Atunci, dragi cu adevărat mi s’au făcut împrejurimile tale, Iașule. Am descoperit frumuseța pretutindene. Undulătoarele tale dealuri erau acum o strălucire verde, fragedă și minunată; plin de viața cea nouă era pământul cel bun al lui Dumnezeu; moartea părea să fi fost înfrântă — dar într’un colț liniștit știam o mie de cruci și mai bine care purtau mărturie că grozăvia trecută nu fusese un vis!

Sărmană pădurice de cruci, fiecare însemnând mormintele a zece oameni, umilă și neîndestulătoare pomenire a celor cari plătiseră vama războiului, — movile goale supt cruci nenumărate, pe care în zădar căutam să le acopăr cu dulcile flori luminoase ale primăverii. Dar prea erau multe crucile, de nici nu le puteam număra! Copleșită stam înaintea lor cu capul

Cunosc multe cimitire ascunse de jur împrejurul orașului, unde câmp a trebuit să se adauge câmpului, locul între vechile împrejmuiri ajungând a fi prea îngust. Atâtea drumuri pioase le-am făcut la aceste grădini de pace și, stând între movilele fără nume, cu lacrimi în ochi am privit spre orașul înfășurat în valuri de ceață, — cugetând la cellalt mormânt mic pe care a trebuit să-l părăsesc dincolo cu atâtea altele! Fierbinți rugăciuni am șoptit pentru acești fii căzuți ai mamelor care niciodată nu-i vor mai vedea înnapoi... Dar liliacul era în floare, păsările cântau, și viața nouă răsăria până și din gropile morților...

Totul se făcuse mai lesnicios de când zăpada nu mai trăgea o barieră între noi și lumea din afară. Eram acum prisonieri scăpați din lanțuri; ceva ca o bucurie sfântă umplea sufletele noastre, care fuseseră

Cu adevărat era o înviere, și toți munciau laolaltă ca s’o facă mai deplină, după mijloacele ce avea fiecare.

În orice sară, când îmi isprăvisem munca, făceam să mi se puie șeaua pe cal și călăriam departe printre dealurile ce încunjură Iașul, mergând ceasuri întregi pe cărări necunoscute pănă la locuri de pace înverzită, minunate, în față cu toate grozăviile ce văzusem. Fiece frumuseță nouă era ca un balsam pentru inima mea plină de năcaz, dar ea trezia în mine un dor grozav de casa ce am pierdut-o!

Pline de o emoție aproape dureroasă erau aceste ceasuri de amurg în tăcută împărtășire cu învierea pământului: simțiam o pace mare și tot odată o nemăsurată tristeță: Dumnezeu făcuse lumea

Aici, pe aceste înnălțimi învălurate, departe de zgomot, de muncă și suferință, am recunoscut iarăși pământul cum l-a făcut Firea, fără vălmășagul pe care omul i l-a săpat pe față.

O, strălucirea amurgurilor de-asupra acestor colțuri liniștite! Neatinsa lor covârșire era un răspuns la atâtea întrebări care-mi apăsau sufletul, — dragi mie peste cât se poate spune, mi s’au făcut aceste Ținuturi ce mi se vădiseră odată cu noua trezire la nădejde a anului.

Mai târziu, când terenul se făcu prea tare pentru călărie, în automobil mi-am prelungit rătăcirile de amurg în lung și în larg. Necontenit locuri nouă descoperiam, fiecare plin de un farmec al său deosebit; încântătoare sate, adânci păduri pline de umbră, râuri ca panglici de argint șerpuind prin câmpii acoperite cu îndulcitoare ceață, singuratece biserici, vechi mănăstiri ascunse între pomi. În fiecare sătișor copiii mi se făceau prieteni; mânile nu-mi erau niciodată goale, oriunde mergeam, fețe bucuroase de a

Zi de zi, vedeam sămănătura care la început era ca o livadă de iarbă verde, făcându-se tot mai înnaltă, ca să se coacă supt căldura în creștere a soarelui, până ce a venit ziua când câmpii de grâu acoperiau în strălucit bielșug dealurile joase cu noianele de aur învălurat.

Cu zilele tot mai lungi, și drumurile mele se lungiră, și tot mai prietenoase mi se păreau aceste ținuturi. Am prins să le am adânc iubite.

Un lucru ce nu-l mai văzusem mă uimia: uriașele ogoare de floarea soarelui, stângeni întregi de aceste uriașe flori, o Mare aprinsă de coloare, care nu sămăna cu nimic alta. Le-am aflat în multe locuri: mireasma lor de rășină aromia aierul, pe când fețele lor late păreau să caute veșnic marea lumină care li-a dat numele: strălucitoare petrecere a colorii, care desfăta ochiul meu de artist.

Am făcut și altă descoperire: Iașul era orașul crinilor! A venit vremea când locul acesta care până dăunăzi fusese o

Pretutindeni îl aflam, în smocuri înalte de alb nepătat, dând o înfățișare sfințită și celui mai sărac colțișor și o stranie demnitate celei mai umile căsuțe, când mândrele lor tulpine se plecau ușor supt desmierdarea vântului.

Cum crinii mi-au fost totdeauna floarea cea mai iubită, acest bielșug de frumuseță era o vădire deosebită trimeasă pentru ca mai drag să fie orașul inimii mele, și de-odată odăile mele care în iarnă fuseseră așa de pustii, se prefăcură într’o dumbravă plină de mireazmă a florii pe care am îndrăgit-o mai mult!

Frumuseța are o ciudată putere asupra inimii omului; îl ajută să treacă peste multe dureri, călăuzindu-l prin această «vale de lacrimi» către tainele lui Dumnezeu.

Când pe neprevestite dau de un strat de crini cari-și înnalță mândra strălucire dintr’un pământ crăpat și setos, parcă-mi vine să cad în genunchi și să mă închin Mânii aceleia Mari care face astfel de minuni. În asemenea clipe, pare că de-odată

Dar stângaciu pot vorbi eu de asemenea minuni, cuvintele mele sunt prea slabe, emoția sufletului nu poate fi cuprinsă în graiu de om! Totuși adesea o vădire a Frumuseței mi-a

Niciun foc nu curăță ca focul jertfei; nicio flacără nu se suie mai drept până în inima Dumnezeirii!

De aceia, o țara mea, nu te gândi niciodată care ți-au fost încercările, nici

Sufletele eroilor noștri morți și-au făcut drum spre faimă; izbânda pământească n’are înțeles decât numai dacă cinstea țării stă înnaltă ca o culme.

Și, dacă tu, micuțule Mircea, m’ai părăsit la ceasul de întunerec, a fost poate așa pentru ca acei eroi căzuți să afle pe unul dintre copiii miei care să-i întâmpine în cerurile largi de sus ale lui Dumnezeu!

Mai sunt încă destule ceasuri care ne despart de biruință, dar jertfe așa de mari și suferinți așa de grele nu pot fi toate în zădar. Țara și poporul mieu au trecut prin foc, și eroismul lor, care se face necontenit din nou, va aduce ziua când, micuțule Mircea, întorcându-mă, sunt sigură, din pribegie, voiu îngenunchia în extasul recunoștinței și voiu săruta piatra mormântului vostru...

Amin!

Cărți apărute în Editura Librăriei PAVEL SURU

BUCUREȘTI, CALEA VICTORIEI 85

Maria Regina României, Gânduri și Icoane din vremea războiuluiLei 5.‒‒

Maria Regina României, Gânduri și Icoane din vremea războiului, ediție fină" 8.‒‒

N. Iorga, Drumuri și orașe în România, pe hârtie cromo" 10.‒‒

N. Iorga, Sate și Mănăstiri în România, pe hârtie cromo" 10.‒‒

I. Agârbiceanu, Cuvinte către Oastea Țării" 2.‒‒

Dr. P. Barbu, Isus Christos, Viața Mântuitorului" 2.50

I. U. Soricu, Doinele mele din zile de luptă" 6.‒‒

Diaconul N. M. Popescu, Prin Bănatul Timișoarei" 1.‒‒

ȘCOLARE

N. Iorga, Istoria Lumii, 476–1648, cl. II și a VI-a" 11.‒‒

N. Iorga, " " dela Ludovic al IV-lea până azi, clasa III-a și a VII-a" 11.‒‒

N. Iorga. Istoria Românilor, pentru clasa IV-a și a VIII-a" 14.‒‒

V. Gr. Borgovanu, Istoria Pedagogiei" 9.50

I. Cionca, Praktische Grammatik der Rumänischen Sprache für den Schul und Selbstuntericht" 10.‒‒

Nota transcriitorului

Ortografia utilizată in carte este cea conformă cu reforma din 1904. Mai multe cazuri de ortografiere învechită și utilizare a diacriticelor rămân așa cum au fost tipărite în cartea originală. Totuși, în câteva instanțe, litera mare I a fost înlocuită corespunzător cu litera mare Î la începutul cuvintelor.

Numerele de pagini originale sunt înregistrate în comentarii HTML. Diverse erori tipografice din cartea originală au fost corectate, cu forma originală înregistrată în comentarii HTML.